BEN TODICA - JUCARIA MEA (MY TOY)

 

MY TOY

By BEN TODICA

 

~o~

 

When I was asked to write a story about "Pain" I felt at the age of seven, I asked myself if I could tell people what my mother did to me. I loved my mother very much.

 

I remember the winter. The Christmas fire sparkled in the fireplace, radiating the much-needed warmth we so desired. In winter, the tradition for young kids was to go out and sing songs on all the porches in the neighbourhood, in praise of Christmas and that man Jesus Christ. We called this tradition "Colind".

 

Our town had about one thousand households. It was a mining town.

 

I remember that Christmas. I went with my friends door to door, singing and reciting poems in exchange for gifts and money. We started around 7pm and finished at midnight. On that occasion, I made one hundred dollars, I was so happy… I could fly. My pockets were full of change, notes, nuts, apples and cake.

 

I arrived home a little after midnight, and happily showed my parents the gifts. I was very excited with the amount of money I made. My mum simply told me that I should let her keep the money and when I needed some, she would give it to me. That night was the happiest I can remember. I was seven years old.

 

The next day I awoke around midday and I asked for my money. I didn’t even want to have breakfast, I was to excited. I had stayed up all night writing down things I could get with my money.

‘Money’ my mother said, ‘what money?’

‘My Colind money.’

‘Look son, I have to give it to Santa to get you a new pair of pants.’

‘But I don’t want new pants’ I screamed, ‘I want a bus!’ I could not figure out what made Santa think that I wanted new pants and not a bus, and keep my money too!

 

I wanted a silver metal bus with real painted tires and real painted windows with real painted people inside. That’s right. This bus was simply amazing. This was a lunch box in the shape of a bus that I could carry my food to school. I really wanted it.

‘No’ mother said, ‘I can’t give you the money!’ So I started to cry. I was crying so much and so loud that she threw me out of the house and locked the door. I was in a rage.

 

And why did I want this bus so much? Well, the bus driver was my first hero. He was the man who takes people to work and children to school. Everybody respected him and I wanted to be like him. To make people happy.

‘I want a real bus’ I said, ‘so I can play with other boys who have real toys. I want to play on the track at the base of the building.’ I thought that nobody loves me. How…how can she? Why did I give her the money? I should have hidden all of it or at least ten dollars. Next time I won’t give it to her. She doesn’t know that I can’t slide pieces of stone and wood and pretend. I ‘m big boy now and how can I go back and play with little kids dragging myself on my knee? Tears were running down my face and I had to run and hide so the other boys would not see me. I was heart broken and cried for the rest of the day thinking how could my mother be so cruel to me.

 

Now, when I look back, after all this time and events I miss my parents very much. I love mum and dad and I know that, although at times it was difficult, I have always loved them.

 

 

THE END

~o~

JUCARIA MEA

De BEN TODICA

 

~o~

 

Când mi s-a cerut să scriu o poveste despre „Durerea” pe care am simțit-o la vârsta de șapte ani, m-am întrebat dacă aș putea să le spun oamenilor ce mi-a făcut mama. O iubeam foarte mult pe mama.

 

Îmi amintesc de iarnă. Focul de Crăciun strălucea în șemineu, radiind căldura mult necesară pe care ne-o doream atât de mult. Iarna, tradiția pentru copiii mici era să iasă și să cânte cântece pe toate verandele din cartier, în slăvirea Crăciunului și a acelui om Iisus Hristos. Noi numeam această tradiție „Colind”.

 

Orașul nostru avea aproximativ o mie de gospodării. Era un oraș minier.

 

Îmi amintesc de Crăciunul acela. Mergeam cu prietenii mei din ușă în ușă, cântând și recitând poezii în schimbul cadourilor și banilor. Începeam în jurul orei 19:00 și terminam la miezul nopții. Cu acea ocazie, am câștigat o sută de dolari, eram atât de fericit... puteam zbura. Buzunarele mele erau pline de mărunțiș, bancnote, nuci, mere și prăjituri.

 

Am ajuns acasă puțin după miezul nopții și le-am arătat fericit părinților mei cadourile. Eram foarte încântat de suma de bani pe care o câștigam. Mama mi-a spus pur și simplu că ar trebui să o las să păstreze banii și că, atunci când aveam nevoie de niște bani, mi-i dădea. Noaptea aceea a fost cea mai fericită de care îmi amintesc. Aveam șapte ani.

 

A doua zi m-am trezit pe la prânz și le-am cerut banii. Nici măcar nu voiam să iau micul dejun, eram prea entuziasmat. Stătusem treaz toată noaptea scriind lucruri pe care le puteam obține cu banii mei.

„Bani”, a spus mama, „care bani?”

„Banii mei de la Colind.”

„Uite, fiule, trebuie să-i dau lui Moș Crăciun ca să-ți ia o pereche nouă de pantaloni.”

„Dar nu vreau pantaloni noi”, am țipat, „vreau un autobuz!” Nu-mi puteam da seama ce l-a făcut pe Moș Crăciun să creadă că vreau pantaloni noi și nu un autobuz și să-mi păstrez și banii!

 

Voiam un autobuz argintiu, cu anvelope vopsite adevărate și geamuri vopsite adevărate, cu oameni vopsiți adevărati înăuntru. Așa este. Autobuzul acesta era pur și simplu uimitor. Aceasta era o cutie de prânz în formă de autobuz, în care puteam să-mi duc mâncarea la școală. Chiar o voiam.

 

„Nu”, a spus mama, „nu-ți pot da banii!” Așa că am început să plâng. Plângeam atât de mult și atât de tare încât m-a dat afară din casă și a încuiat ușa. Eram furios.

 

Și de ce îmi doream atât de mult acest autobuz? Ei bine, șoferul de autobuz a fost primul meu erou. El era omul care ducea oamenii la serviciu și copiii la școală. Toată lumea îl respecta și voiam să fiu ca el. Să-i fac pe oameni fericiți.

 

„Vreau un autobuz adevărat”, am spus, „ca să mă pot juca cu alți băieți care au jucării adevărate. Vreau să mă joc pe șina de la baza clădirii.” M-am gândit că nimeni nu mă iubește. Cum... cum poate? De ce i-am dat banii? Ar fi trebuit să-i ascund pe toți sau cel puțin zece dolari. Data viitoare nu i-o să i-o dau. Nu știe că nu pot strecura bucăți de piatră și lemn și să mă prefac. Acum sunt băiat mare și cum aș putea să mă întorc și să mă joc cu copii mici târâindu-mă pe genunchi? Lacrimile îmi curgeau pe față și a trebuit să fug și să mă ascund ca ceilalți băieți să nu mă vadă. Am avut inima frântă și am plâns tot restul zilei gândindu-mă cum putea mama să fie atât de crudă cu mine.

 

Acum, când mă uit în urmă, după tot acest timp și evenimente, îmi este foarte dor de părinții mei. Îi iubesc pe mama și pe tata și știu că, deși uneori a fost dificil, i-am iubit întotdeauna.

 

SFÂRȘIT

~o~