Ben Todica - CHEIA

CHEIA

de Ben Todica

 

Pământul strămoșesc este altarul țării.

Munții și dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintotdeauna.

Iconița este unul dintre primele simboluri în fața căruia mi-am deschis ochii. Ea mi-a spus, fără cuvinte, să nu-mi fie teamă de aproapele meu, pentru că îmi este frate.

Am văzut-o pe pereții bisericilor și ai caselor, în buzunarele copiilor și în sufletele oamenilor. Pentru mine, iconița nu este doar un obiect religios. Ea este un simbol al memoriei, al identității și al speranței.

De mai multe ori în viață am simțit că mi-a salvat existența.

Noi nu mergeam la biserică.

Aproape nimeni nu mergea. Așa era în comunism. Biserica devenise, oficial, un muzeu.

Dar, chiar și într-un muzeu, Dumnezeu continua să locuiască în sufletul oamenilor.

În casa noastră nu se vorbea ziua despre credință. Tata era membru de partid și, pentru a nu-și pierde serviciul, trebuia să respecte regulile vremii.

Seara însă, înainte de culcare, mama ne punea să rostim rugăciunea:

„Înger, îngerașul meu...”

De aici începeau întrebările noastre, iar ea nu mai putea ocoli răspunsurile. Ne vorbea despre Domnul Dumnezeul nostru, despre Sfânta Scriptură și despre faptul că El este izvorul vieții și al tuturor lucrurilor.

Când tata s-a pensionat, partidul comunist nu a mai avut nevoie de el. L-a abandonat, așa cum a abandonat pe mulți alții. A venit apoi Revoluția, iar dacă nu s-ar fi întors la credință, probabil că ar fi fost răpus de frig, de foame și de singurătate.

Am observat că multe dintre științe tind să-L excludă pe Dumnezeu din principiu. Se definesc drept „științe exacte”, fără a recunoaște că marile descoperiri se nasc adesea dintr-un dialog profund cu misterul existenței.

Este ca și cum un copil ar învăța să meargă ținut de mâna unui părinte nevăzut, iar apoi ar pretinde că a mers singur dintotdeauna.

Din această perspectivă, mă întristează când văd că simbolurile credinței sunt îndepărtate din școli. Nu pentru că o iconiță ar rezolva toate problemele educației, ci pentru că ea amintește că omul învață nu doar să știe, ci și să fie.

Pentru mine, iconița este liantul înțelepciunii, busola cunoașterii și una dintre cheile prin care omul își înțelege propria condiție.

Cum poți avea acces la o națiune?

Eliminându-i cultura.

Cum poți îngenunchea un popor?

Luându-i identitatea.

Omul a început să se descopere pe sine în clipa în care a înțeles că este conștient de propria existență. În această descoperire a recunoscut și chipul lui Dumnezeu, iar de aici s-au născut cunoașterea, credința și imaginea adevărului.

Simbolul credinței nu constrânge.

El invită.

Invită la cunoaștere, la împărtășire și la dialog.

Rolul Bisericii este să ocrotească această întâlnire și să o facă posibilă, nu să o înlocuiască, fiindcă Dumnezeu vorbește fiecărui om în felul său.

Tocmai de aceea privesc cu reținere orice om care spune:

„Dumnezeu mi-a spus să vă spun...”

Eu cred într-un Dumnezeu care vorbește direct inimii fiecăruia.

Cântecul, dansul, poezia, motivele cusute pe costumele populare și toate simbolurile tradiției românești s-au născut din suspinele și speranțele strămoșilor noștri.

Ele nu-L micșorează pe Dumnezeu.

Îl mărturisesc.

Ne apropie de înaintașii noștri, de iubire și de copiii noștri.

Simbolurile trebuie cinstite, fiindcă ele păstrează cheia identității noastre.

Ele vorbesc despre iubire și despre protecție.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Isus și Tatăl.

Credința și speranța.

Acestea au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieții am înfruntat multe primejdii. Cu cât am pătruns mai adânc în jungla existenței, cu atât am simțit nevoia unui reper.

Pentru mine, acel reper a fost iconița.

Așa cum călătorul se orientează după mușchiul copacilor, eu m-am orientat după ea.

Iar atunci când am ajuns în fața prăpastiei, ea mi-a fost punte.

Când privesc o icoană, văd acasă.

Văd liniște.

Văd pace.

Văd iubire.

De aceea mă doare când văd cum sunt disprețuite simbolurile care ne-au însoțit veacuri întregi.

Este ca și cum cineva ar tăia toți copacii unei păduri și ar lăsa în urmă doar pustiu.

Ca și cum ar dezonora altarul unei întregi națiuni.

Lumea modernă îți pune în mână o busolă electronică și îți spune:

- Instrucțiunile sunt în cutie. Ai nevoie doar de baterii.

Dar până găsești magazinul potrivit, riști să uiți că adevărata busolă se află în propria conștiință.

Riști să devii un robot al unei societăți care privește doar înainte și uită să se mai întoarcă spre rădăcini.

Ți-ar plăcea să trăiești într-o lume care te învață doar să exiști, dar uită să te învețe responsabilitatea față de părinți, față de copii și față de cei care au făcut posibilă existența ta?

Lor le datorăm viața.

În aceste valori au crezut ei.

Și acestea sunt valorile pe care le lăsăm mai departe copiilor noștri.

Cum putem avea o viață autentică dacă nu ne apărăm credința, cultura și memoria?

Nici România și nici credința nu sunt realități permanente.

Generații întregi au luptat pentru ele, au suferit și au vărsat sânge pentru libertatea neamului și pentru sfințirea acestor locuri.

Pacea și liniștea nu sunt daruri primite pentru totdeauna.

Ele sunt rodul unei vegheri neîntrerupte.

Nu renunțați la simbolurile care ne-au format.

Nu renunțați la iconițe.

România este o luptă continuă.

 

CHEIA ALTARULUI

Călătoream în jurul Australiei, prin 1985, cu o mașină nouă, capabilă să parcurgă aproape 800 de kilometri fără alimentare. Pentru acea vreme era o performanță tehnologică.

Eram în concediu.

La un moment dat, motorul s-a oprit. Parcursesem doar 300 de kilometri și mai aveam încă o sută până la următoarea stație de benzină.

Afară erau 52 de grade Celsius. Pe șosea nu se vedea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea, iar asfaltul evapora fiecare strop de sudoare care îmi cădea de pe frunte.

Nu puteam înțelege de ce se terminase benzina.

- S-o fi evaporat? mă întrebam. Dar nu chiar în asemenea cantitate...

Apoi mi-am amintit că, în urmă cu 300 de kilometri, fusesem cu mașina la service pentru revizia de garanție, cea de 5.000 de kilometri. Fiind un model nou, băieții de acolo, fără prea multă experiență, dereglaseră carburatorul, iar motorul consuma enorm.

Și acum? Ce era de făcut?

Mă topeam de căldură. Începeam să mă cuprindă neliniștea. Îmi veneau în minte scheletele de mașini și de animale pe care le întâlnești destul de des de-a lungul acelor drumuri nesfârșite, abandonate pe marginea șoselei. Atunci am înțeles cât de prețioasă ar fi fost o simplă canistră cu benzină, păstrată în portbagaj.

Mă aflam la aproape trei mii de kilometri de Melbourne.

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile.

În timp ce mă frământam, apare o mașinuță venind din Victoria. Oprește lângă mine. Șoferul îmi oferă un bidon cu patru litri de benzină. Oamenii au, din naștere, o calitate extraordinară: se ajută la nevoie.

Nu a vrut să primească niciun ban.

Mi-a spus doar:

- Domnul fie cu tine!

Și a plecat.

Parcă mi s-a răcorit sufletul.

Am turnat benzina și am mai mers aproximativ patruzeci de kilometri. Apoi... aceeași poveste.

Din nou motorul s-a oprit.

Era deja spre ora patru după-amiaza. Căldura devenise apăsătoare.

La vreo sută de metri se vedea urma unui fost lac. Pe fundul lui, crăpat de secetă, zăceau câteva vaci uscate de soare.

Atunci gândul mi-a fugit la mama și la tata, rămași în România, și la destinul care ne aruncase atât de departe unii de alții.

- Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei, îmi spuneam.

Îmi era sete.

Apa se terminase.

Doamne Dumnezeule... dacă mi se întâmplă ceva?

Știam din poveștile altora ce urmează în asemenea situații: îți pierzi cunoștința, începi să delirezi...

Am deschis torpedoul să caut ceva de scris.

Voiam să le las părinților mei câteva rânduri. Să le spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor care făcuseră parte din viața mea.

Căutând, am dat peste o iconiță argintie, de numai patru pe cinci centimetri, reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul.

O primisem la Catedrala din Timișoara, împreună cu un sărut de la Adriana.

Ți... ți... ți...

Un claxon m-a smuls din gânduri.

Era un jeep.

A oprit lângă mine și din el au coborât două familii.

- Ce ai pățit? m-a întrebat șoferul.

- Am rămas fără benzină.

Omul a zâmbit și mi-a spus:

- Mare noroc ai! De obicei, pe aici nu trece nimeni cu zilele. Dacă nu trebuia să-i duc pe musafirii mei din Adelaide la gara aflată la cincizeci de kilometri de ferma noastră, puteai să ajungi și tu ca vacile acelea de colo.

S-a uitat la jeepul lui și a continuat:

- Nu pot scoate benzina din rezervor, dar mă întorc la fermă. Nu-i departe. Îți aduc o canistră și apoi mergi cu Dumnezeu!

-------

Atunci am înțeles un lucru pe care nu l-am mai uitat niciodată:

Este atât de important să știi că nu ești singur pe lume.

De aceea cred că școala nu trebuie să fie o Bastilie, cu pereți goi și reci. Nu trebuie să fie o crescătorie de oameni în care singurul lucru important este produsul final.

O școală adevărată trebuie să cuprindă tot ceea ce îl formează pe om, fără ierarhii între discipline și fără dispreț față de valorile spiritului.

Nu întâmplător, în multe țări occidentale, cele mai căutate școli sunt cele în care religia face parte din educația copilului.

Religia este poate disciplina cea mai complexă și, tocmai de aceea, cea mai puțin înțeleasă. Ea vorbește despre sens, despre conștiință, despre iubire, despre responsabilitate și despre relația omului cu infinitul.

Poate tocmai de aceea unora le este teamă de o simplă iconiță.

Dar iconița nu obligă pe nimeni.

Ea este învelită în istorie, în artă, în cultură și în mister. Face parte din tezaurul nostru spiritual.

Nu este un instrument al fricii.

Este o cheie.

O cheie care deschide aceeași ușă pentru fiecare om, indiferent cine este.

Nu trebuie să predai religia într-o școală pentru ca o iconiță să poată sta, firesc, pe un perete, alături de bustul lui Decebal sau de capul de zimbru. Ea aparține aceleiași memorii istorice și spirituale.

Dacă suntem cu adevărat treji, nu avem de ce să ne temem de ea.

Este doar o cheie.

Și încă ce cheie...

Este cheia altarului.