Colocviile de Marți
30 august, 5 pm, Calderon 39. Anul VII, nr. 8 (81).
VALENTINA BILCEA
Carte şi
inovaţie în secolul al XVII-lea
Se
vorbeşte în literatura de specialitate despre “complexele” culturii române,
între care Adrian Marino – înPrefaţa la Carnete europene – detectează
“complexul Dinicu Golescu”, definit prin “conştiinţa unei deosebiri
de standard economic şi cultural” faţă de Occident, prin “permanenta comparaţie
critică” şi prin “impuls reformator”, pe care-l consideră “infuz în întreaga
conştiinţă română modernă” [1]. Simptomele acestui
proces pot fi depistate – diagnostichează Mircea Martin – înainte de Dinicu
Golescu, înaintea contactului direct cu realităţile şi mentalităţile apusene [2], adică în
secolele XVII-XVIII. Evident, problema nu se reduce doar la identificarea şi
tratarea “maladiilor locale”, ci, mai ales, se impune identificarea şi
destrămarea clişeelor mentale aplicate nu doar culturii române, dar şi celei
sud-est europene: clişeul “stagnării” din vremea Turcocraţiei şi cel al
“occidentalizării” din secolul al XIX-lea [3].
Modernizarea
iese la suprafaţă abia în veacul al XIX-lea însă “impulsul reformator”,
inovaţia culturală este detectabilă cu mult timp înainte, fiind legată de
deschiderea spre Europa modernă, experimentată de cultura română. Cum se
explică, caracterul moderat – prin raportarea critică la ce se întâmplă în afară
– al acestei modernizări? Invocăm două argumente care să faciliteze înţelegerea
situaţiei: pe de o parte, un sentiment ambiguu de atracţie-repulsie inspirat de
Occident cărturarului român, sentiment provocat de neliniştea faţă de
inconvenientele educaţiei în străinătate, motivat religios de riscul
înstrăinării de Ortodoxie, sentiment pe care-l întâlnim, surprinzător, la
învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, trecut el însuşi prin Universitatea
padovană: “Ei în ţara frâncească se duc şi acolo ştiinţile învăţând, unii ca să
folosească rodul lor ceva şi înapoi să întorc şi pre alţii învaţă, de la carii
şi până astăzi pe ici şi pe colo să vede că au câte o şcolişoară de învaţă, iar
alţii, acolo rămâind, să papistăşesc, şi ale împotriva ortodoxiei cestorlalţi a
îmboldi şi a înghimpa să ascult şi să scriu” [4].
Aceeaşi
atitudine de rezervă faţă de influenţa occidentală, dublată de o anume
suficienţă, ce denotă încrederea întemeiată religios în virtuţile neamului, în
înţelepciunea inspirată de “predoslovie” a conaţionalilor săi, şi din care face
subiectul unei certe superiorităţi şi nu obiectul unui reproş, o întâlnim la
Grigore Râmniceanu, viitorul episcop de Argeş. Opinia este surprinsă
în Prefaţa la Triodul din 1798, adecvată însă
şi secolului al XVII-lea: “Ţara Românească […] se află într-o aleasă parte a
Europei, trage un aer sănătos şi subţire, se vecineşte şi cu neamuri care se
laudă şi se răsfaţă în ştiinţe filosoficeşti, toate acestea mijloace
lesnicioase dă a ridica şi pre fiii patriei acesteia la treptele laudelor de
multe ştiinţe ale celorlalţi evropeni. Dar iar cu toate acestea, lăcuitorii
rumâni ai acestei păzite de Dumnezeu ţări nu s-au abătut a se zăbovi ceva
într-acelea. Ei […] s-au îndeletnicit mai mult cătră întemeierea credinţei în
ţara lor …. Ei , fără a nu învăţa felurimi de ştiinţe, ca alţi evropeni, fără a
nu se pedepsi de dascăli meşteşugăreşti, că numai cu cele dese luări-amintela
prefacerile stărilor omeneşti şi cu supunerea lor, au aflat pricinile de care
trebuie a se feri şi cu care se cade a sluji. Ei cunoscând în faptă cum că
frica lui Dumnezeu luminează ochii şi înţelepţia cea din afară, de a împlini
toate însuşirile ce dau gheografii la Evropa… . [5] Lacunele
sunt recunoscute, dar “complexele” culturii române sunt voalate religios.
Un
al doilea fapt care poate explica şi scuza “neîmplinirile” este cel al
incapacităţii mediului aulic de a asigura stabilitatea necesară continuităţii
unui patronaj asupra culturii, nestatornicie care îi este caracteristică
domniei veacului al XVII-lea. Ea este surprinsă de cronicar – oficial, al
curţii, sau aflat în preajma curţii domneşti – în contextul mai amplu al
meditaţiilor asupra întâmplărilor vieţii şi evenimentelor istorice, asupra
destinului în genere, în care întâlnim cu insistenţă motivele antice ale
instabilităţii şi fragilităţii vieţii omului, ale perisabilităţii realizărilor
lui (fortuna labilis, ubi sunt): “nu sunt vremile supt cârma omului, ce
bietul om supt vremi”, sau mai concret “nu stăm de scrisori, ce de griji şi
suspinuri” (Miron Costin) [6]. El apreciază
o stare de lucruri internă, starea unei ţări “mişcătoare şi neaşăzate”, iar
comparaţia cu alte locuri e implicită. Ajungem, astfel, la acea “permanentă
comparaţie critică” anunţată de Adrian Marino(!).
Şi
nu putem să nu recunoaştem că inovaţiile cărturăreşti din secolul al
XVII-lea sunt raportate la domniile stabile, puternice, supuse într-o mai mică
măsură opresiunii puterii suzerane şi factorilor politici şi sociali din
interior, unele de “monarhică autoritate”, relativ îndelungate, cu
disponibilităţi financiare menite să asigure domniei asumarea patronajului
inovaţiilor în domeniul culturii. Avem în vedere acele acţiuni subordonate
programelor culturale ale unor domni, precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
“Complexele”
culturale sunt recunoscute în epocă, scuzate sau scuzabile, modernizarea
întârzie, dar noutăţile apar încă în veacul al XVII-lea; decalajul faţă de
Occident se încearcă a fi compensat în cele două ţări româneşti, fiind impus
autorilor – domnului şi celor de la curte, care iau iniţiativele, care animă şi
dezvoltă activitatea culturală – un model exterior, căutându-se identificarea
cu faza de dezvoltare din Apusul Europei, nu custilul de
dezvoltare occidental.
Inovaţiile
culturale nu rezolvă decalajul faţă de Vest, dar fiind situate la nivel
ideologic anunţă o adevărată “revoluţie”; ea cuprinde centrele de producţie
culturală: curtea domnească, tipografiile, şcolile, bibliotecile. Întreaga
activitate centrată pe carte, desfăşurată în mediul aulic sau având
legătură cu acesta.
■
Cartea reprezintă
un depozit de idei, un produs al măiestriei meşteşugăreşti-artistice, mărturie
a nivelului atins de tipar şi de artele adiacente acestuia, în ultimă instanţă,
un obiect preţuit pentru toate componentele lui: cuprins, tipar, hârtie,
grafică, calitatea compactării.
Inovaţiile
vizând cartea se situează la nivelul conţinutului şi formei în care ea se
prezintă. Primul aspect permite o clasificare pe categorii de cărţi, pornind de
la modul în care oamenii din secolele XVI-XVIII delimitau grupele de
“literaturi” [7]: o literatură
sapienţială care oferea pilde de viaţă şi îndrumări concise, o literatură
istorică menită să refacă destinul poporului, o literatură de delectare care
reconstituia lumea în sfera imaginarului, o literatură epistolară ce facilita
comunicarea directă şi imediată, o literatură juridică; o literatură
religioasă, populară şi istorică, pe care istoricii literari şi filologii au echivalat-o
unei diviziuni moderne aplicate unei culturi scrise cu o structură deosebită de
mentalitatea oamenilor de acum patru secole, pentru că ea nu a format un bloc
compact, de vreme ce în compoziţia ei au intrat genuri eteroclite (literatură
de ritual, de învăţături, acele damaschine sau cazanii, de edificare şi
istorică didactică, acele cărţi de cult folosite în şcolile parohiale).
În
atenţia noastră stau acele categorii care suscită interesul mediului aulic şi
în care noutăţile nu întârzie să apară. Avem în vedere, pentru început,
literatura sapienţială sau scrierile “de înţelepciune”, formată din cărţi care
au furnizat cititorilor precepte de comportare în viaţă, explicaţii ale
fenomenelor majore din destinul omului şi ale colectivităţilor, sub formă
concisă de maxime, proverbe, sentinţe şi pilde. Este, totodată, o “literatură
etică-politică” (Al.Duţu), deşi formează, prin excelenţă, o literatură
filosofică în înţeles larg, pornind de la caracterizarea pe care Paul Lemerle o
dădea unui întreg domeniu de activitate intelectuală din Bizanţ: “un domeniu pe
care n-aş putea să-l caracterizez decât prin cuvântul grecesc politeia:
o anumită artă a vieţii sociale, presupunând totodată sensul statului, al
ordinii sociale, desăvârşirea instituţiilor, a ştiinţei administrative şi o
anumită imagine a omului privit în mijlocul semenilor săi. O etică politică
pentru formularea căreia creştinismul s-a alăturat antichităţii, îmbogăţind-o”[8]. O literatură
care-şi are locul ei în ideologia princiară, care propune o serie de precepte
din care putem desprinde imaginea principelui ideal, scrieri care ofereau
“sfaturi către sine însuşi”, de aceea numite “oglinzi ale principelui”. Această
categorie nu poate fi identificată cu cea apărută în cultura occidentală,
deoarece a accentuat valoarea etică mai mult decât cea politică, şi de aceea o
parte din scrieri a fost subsumată lucrărilor religioase, iar cealaltă parte a
fost asimilată de lucrările juridice.
Dacă
această literatură nu a constituit o noutate în secolul al XVII-lea – avându-şi
începuturile înÎnvăţăturile lui Neagoe Basarab adresate fiului său
-, ea dobândeşte semnificaţie majoră, conotaţii ideologice clare, acum.
Întâietatea aparţine principelui muntean Neagoe Basarab, opera sa, transformată
într-o “chestiune homerică” a literaturii române, fiind pusă în circulaţie, nu
întâmplător, în secolul al XVII-lea. Scrisă în limba slavonă, difuzată în limba
greacă, traducerea românească a fost realizată în prima jumătate a secolului al
XVII-lea de cărturarii curţii lui Matei Basarab, într-o epocă în care, între
programele prioritare ale cărturarilor români se afla şi acela care propunea
recuperarea în româneşte a textelor elaborate în slavonă în veacurile
anterioare, semn al asumării şi al “reluării în posesie” a acestor bunuri în
“haină naţională”; este vremea când instituţiile statului, consolidate de
aceste achiziţii cărturăreşti, îşi căutau coerenţa, când aula princiară declara nevoia de
model, cum este cel lăuntric, şlefuit din sugestii bizantine şi din experienţe
voievodale locale, modelul Basarabilor, codificat în vremea lui Neagoe şi
propus cu insistenţă lui Matei Basarab de învăţatul său cumnat şi consilier,
Udrişte Năsturel[9]. Cărturarii
din preajma domnului [10] au
alcătuit un codex în care au fost alăturate Învăţăturilor, Viaţa
Sf.Nifon şi – în alte manuscrise- inscripţiile de la Argeş, ceea ce
îndreptăţeşte aserţiunea că scopul alcătuirii lor era de a oglindi politica
religioasă, literară şi artistică a unui strălucit predecesor. Opera a fost
tradusă de cărturari pentru a fi oferită principilor; era cunoscută de
Constantin Brâncoveanu şi – în mod cert – de cel care a încercat să-i continue
“monarhia culturală”, Ştefan Cantacuzino, precum şi de principele fanariot
Nicolae Mavrocordat, pentru care, cărturarul Radu Lupescu, realiza în 1727 un
fel de Digest al Învăţăturilor. Astfel, citite de
aceşti principi, “oglinzile” traduse în limba română confirmau autoritatea lor,
care decurgea din caracterul personal al domniei, întemeiată pe e o harismă;
continuitatea acestei autorităţi, pe care principii români o întemeiau şi pe genealogia
reconstituită ce stabilea o descendenţă neîntreruptă a Brâncovenilor şi
Cantacuzinilor din Matei Basarab, care, la rândul său, îşi găsea un străbun în
Neagoe Basarab, menţinea actualitarea sfaturilor pe care ctitorul mănăstirii
Argeşului le dăduse fiului său Teodosie [11].
Oferind “sfaturi către sine însuşi” urmaşului său, autorul Învăţăturilor compusese
o scriere de meditaţie, mai curând, decât o lucrare cuprinzând norme sacre.
Dimpotrivă,
accentuând caracterul lor sacru şi datorită autorilor care provin din mediul
ecleziastic, alte scrieri parenetice din secolul al XVII-lea se vor inspira din Învăţăturile lui
Neagoe Basarab, precum şi din scrierile bizantine de gen. Se includ în seria
“cărţilor de comportate”, Sfaturile către Alexandru Iliaş date
de Matei al Mirelor, acel grec învăţat, ajuns egumen al mănăstirii Dealu, care
a realizat o operă de caligraf, moralist, cronicar şi poet. Scrisă în versuri
greceşti, lucrarea sa, considerată “a doua creaţie parenetică originală din
literatura română” (George Ivaşcu), cuprinde observaţii privind starea
social-politică a ţării, iar sfaturile sale sunt ceva mai mult decât un “simplu
act de consiliere. Ele îndeamnă spre o necesară civilizare, între care
pledoaria autorului pentru şcoală şi carte – o şcoală generos înzestrată şi
întreţinută, o “carte” care să asigure bunele ei oficii pe toate nivele
societăţii – urcă uşor spre metaforă: “Fă, dar, acest bine, dacă ţi-e pe voie,
Doamne prea luminate, ca să trăiască numele tău. Fă să curgă apa care răcoreşte
mintea fiecărui om şi luminează sufletul. Dezveleşte soarele care este
întunecat, acoperit cu un nor greu. Acest nor mare şi greu al neştiinţei a
acoperit învăţătura şi slava înţelepciunii […]. Litera este vie, dă viaţă şi
altora, pe cei umiliţi îi înalţă, pe cei mici îi face mari …” [12].
Tot un “om al bisericii” îl consiliază pe “stăpânitorul laic” şi în Predoslovia Triodului
ales, tipărit în 1631 la Kiev, text ce enumeră concis o serie de
sfaturi pe care Petru Movilă, arhimandrit al Lavrei Pecerska, viitor mitropolit
al Kievului, le dădea, în slavonă, fratelui său Moise Movilă, abia urcat pe
tronul Moldovei; sunt îndatoriri ce revin celui care deţine “domnia asupra
celor duhovniceşti împreună cu cele lumeşti”, ierarhizate strict, întâietate
acordându-se datoriilor “politiceşti”, mai apoi celor “dumnezeieşti” [13].
Ambele scrieri sunt alăturate Învăţăturilor lui Neagoe, datorită
asemănărilor dintre aceste compuneri, de apartenenţă la acelaşi gen şi de
strădania de a contura un model monarhic.
Tot
un “manual de comportare” sunt şi Sfaturile creştine politice, pe
care mitropolitul Antim Ivireanul le-a scris în greceşte pentru Ştefan
Cantacuzino şi pe care le-a tipărit în 1715 la Bucureşti. Scrierea în “stihuri
politice”, “pentru ca să fie mai uşor de înţeles şi cu mai înlesnire ţinute
minte”, este prezentată de autor drept o “antologie”, afirmând că a adunat
numai cugetările “bune” din maximele înţelepţilor, adică acelea care “curăţă
sufletul, cinsteşte pe om şi înfrumuseţează pe domnitor pe veci”. Apelul la
“zisa” filozofilor dă valoare sfaturilor, dar structura compoziţiei nu e
străină de cea a Învăţăturilor lui Neagoe, în care capitolele
sunt presărate cu rugăciuni. Opusculul lui Antim nu a avut succesiune, nefiind
reeditat şi nici curând tradus în limba română, “tocmai datorită funcţiei de
moment pe care tipăritura a îndeplinit-o, cea de opoziţie faţă de procesul de
diversificare a preocupărilor intelectuale care nu mai putea fi stăvilit de
biserică” [14].
Evident,
nu putem încheia lista scrierilor parenetice, fără a aminti de Sfătuirile
fericitului principe domnului domn Alexandru Voievod Mavrocordat date fiului
său domnului domn Constantin Nicolae voievod, mai înainte de a fi domn, în anul
mântuirii 1725, a căror paternitate nu e discutabilă, scrise cu un
ochi pe textele “clasice” – Capete de învăţătură atribuite
împăratului Vasile Macedoneanul sau celor ale lui Agapet, cunoscute
în mediul curţii domneşti – şi pornind de la propriile experienţe domneşti [15].
Scrierile
de acest gen [16] au
consemnat concluziile unei maturităţi culturale, întrucât ele au
contribuit la conturarea unui nou domeniu în cadrul procesului de diversificare
a preocupărilor cărturăreşti ce se desfăşura acum.
În
climatul cultural deschis înnoirilor, curios de noutăţi şi în căutarea unor
instrumente culturale şi politice care să întărescă o domnie autoritară, putem
înţelege mai bine apariţia primelor coduri de legi din Ţara Românească şi
Moldova, în vremea domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu: Pravila
cea Mică, tipărită la mănăstirea Govora în 1640, de aceea cunoscută
sub numele de Pravila de la Govora, Carte românească de
învăţătură […] pravilele împărăteşti, tipărită la mănăstirea Trei
Ierarhi din Iaşi în 1646 şi Pravila cea Mare a lui Matei Basarab
sau Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte, în 1652.
Prima
dintre acestea şi cea mai veche, nu-şi are iniţiativa în mediul aulic
muntenesc, ci în cel bisericesc, traducerea slavonă de către călugărul Mihail
Moxa sau Moxalie fiind realizată la îndemnul episcopului Teofil de la
Râmnicu-Vâlcea; pravila este o traducere după nomocanoane bizantine destinată
preoţilor, întrucât dispoziţiile privesc mediul ecleziastic [17].
Am menţionat-o, tocmai pentru că ea constituie precedentul în alcătuirile
juridice din Ţara Românească în vremea lui Matei Basarab.
În
cazul celorlalte două pravile, iniţiativa întocmirii lor a aparţinut domniei,
având semnificaţii ideologice evidente – consolidarea şi, pe această
cale, a puterii centrale – dar şi utilitare, reclamate de necesitatea
organizării justiţiei şi înlăturarea abuzurilor dregătorilor. Sunt primele
legiuiri scrise, elaborate în mediul aulic românesc, tipărite în limba română,
marcând modernizarea sectorului juridic şi, implicit, prin cuprinsul lor
asemănător, ideea unităţii românilor.
Pravila lui
Vasile Lupu din 1646 sau Carte românească de învăţătură este
deosebită ca deschidere culturală şi spirit de aceea contemporană din Ţara
Românească, mult mai tradiţional–bisericească, fiind mai modernă, mai laică. Ea
nu este o operă originală, ci o compilaţie de texte greceşti şi latineşti din
jurisprudenţa romano-bizantină şi medievală – Institutele lui
Iustinian, Prescurtarea legilor a împăraţilor Leon şi
Constantin,Legea agrară a împăratului Iustinian II, tratatului
juristului italian Prosper Farinaccius, Praxis et theoreticae
criminalis – traduse şi sistematizate într-o alcătuire coerentă de
“dascăli şi filosofi care au scris din cărţi elineşti şi latineşti, toate
tocmele cele bune şi gânditele celor buni creştini şi sfinţi împăraţi”. Prefaţa la
Pravila din 1646, din care am extras citatul de mai sus, nu dă numele celor
care şi-au adus aportul la elaborarea ei, dar cercetătorii care s-au aplecat
asupra acestei teme – Constantin Erbiceanu, Nicolae Iorga, A.D.Xenopol,
E.Longinescu, Gheorghe Cronţ – sunt de acord că din grupul de dascăli şi
filosofi au făcut parte Meletie Sirigul, eruditul teolog grec, care a tălmăcit
din latină în greacă pravilele împărăteşti , traduse, apoi, “din scrisoare
grecească pre limba românească ca să poată înţelege toţi” de Eustraţie al 2-lea
logofăt, unul dintre secretarii particulari ai lui Vasile Lupu şi chiar un
dascăl de la şcoala domnească de la Trei Ierarhi.
Pravila lui
Matei Basarab din 1652 numită şi Pravila cea Mare sau Îndreptarea
legii îşi datorează apariţia mitropolitului Ştefan care a lucrat “cu
multă osârdie şi îndemânare”, “cu bună voie a luminatului şi blagocestivului
meu domn Ion Mathei voievod Basarab şi cu tot sfatul Măriei sale”- cum aflăm
din scrisoarea arhipăstorească aşezată la începutul codului de legi -,
traducerea legilor “de pre limba elenească pre limba proastă românească” fiind
făcută, cum mărturiseşte cu modestie în Predoslovie, de Daniil
Panonianul, originar din Transilvania, “ispitit a linge pre dinafară puţintel
Gramatica şi Sintaxisul … cuviosului între ieromonahi kyr Iganaţie Petriţi şi a
lui Pantelimon Ligaridi, dascăli desăvârşiţi, amândoi de la Hio <Chios>,
vestiţi şi foarte iscusiţi întru toată dumnezeiasca scriptură”, care predau la
“scola graeca et latina” de la Târgovişte. Pentru editarea acestei culegeri de
legi, mitropolitul Ştefan a căutat manuscrisele cele mai autirizate,
adresându-se chiar Bibliotecii Patriarhiei de la Constantinopol şi înglobând
întreaga pravilă a lui Vasile Lupu, ale cărei dispoziţii au fost intercalate cu
prescrieri canonice. Rezultatul acestui efort este un cod de legi mult mai
tradiţionalist-bisericesc şi – fără a ignora criticismul lui A.D.Xenopol, care
îl aprecia ca “amestec fenomenal de cele mai felurite materii, înşirate fără
absolut nici o ordine” -, un act care confirmă rolul intelectualilor din vremea
lui Matei Basarab în consolidarea instituţiilor statului şi afirmă – fără
excese de patriotism! – unitatea între românii de pe ambele versante ale
Carpaţilor în alcătuirea acestei culegeri [18].
Domeniul
literar unde inovaţiile devin veritabile instrumente folosite de forţe politice
interesare în edificarea statului autoritar sau statului nobiliar, deci un
domeniu cu o mare încărcătură ideologică, a fost istoriografia;
este o literatură “angajată”, deoarece cărturarii se ataşează unor programe
politice şi sociale, care se întemeiază pe o diversă interpretare a tradiţiei
culturale şi pe o diversă conturare a obiectivelor.
Aceste
programe reflectă, totodată, capacitatea lor de a analiza conjuncturile
politice şi de a oferi soluţii care depind de orizontul lor cultural, soluţii
“în trebile ţărilor şi a chivernisirilor la vremi cumplite asupra ţării” (Miron
Costin) [19].
Cronicarii epocii nu se mai limitează, ca predecesorii lor, doar la simpla
relatare a evenimentelor, şi acelea predominant politice, ci ei depăşesc faza
pasivă a comunicării de fapte, caută să intervină în expunere pentru a lua atitudine,
pentru ca scrierile lor să devină un instrument de influenţare a factorilor de
decizie. Cu atât mai mult, cronicarii nu pot rămâne pasivi la evenimentele
vremii lor, întrucât ei înşişi se implică prin dregătoria pe care o deţin:
Grigore Ureche a fost mare spătar sub trei domnii – a lui Moise Movilă, Miron
Barnovschi şi Vasile Lupu – şi apoi este ridicat la rangul de mare vornic al
Ţării de Jos în vremea ultimului dintre domnii amintiţi, înaltă dregătorie care
i-a permis şi l-a obligat , totodată, să participe direct la acţiuni de
politică internă şi externă [20].
Miron Costin, după studii făcute la colegiul iezuit de la Bar, în Polonia, unde
primeşte indigenatul alături de tatăl şi fraţii săi, se întoarce în Moldova şi
îl găsim implicat în politica a numeroşi domni care s-au succedat după 1653:
Gheorghe Ştefan, faţă de care are numai cuvinte de laudă – “om deplin, cap
întreg, fire adâncă, încât pot zice că nasc şi în Moldova oameni” [21],
Gheorghe Ghica, Ştefăniţă Lupu, Eustraţie Dabija, Gheorghe Duca, urcând
treptele dregătoriilor, de la simplu staroste şi pârcălab de Hotin la cea de
mare vornic al Ţării de Jos şi la cea mai înaltă, de logofăt. Astfel, prins în
vâltoarea evenimentelor, Miron Costin a fost departe de a descrie faptele “fără
ură şi părtinire”. Ură pe care şi-a atras-o din partea unui domn, Constantin Cantemir,
ce se plănuia a fi mazilit în urma unui complot la care participa şi
cronicarul; iar finalul a fost tragic: Miron Costin murea violent, decapitat în
1691 [22].
Trecând
în cealaltă ţară românească, sunt de amintit Radu logofăt Greceanu şi Radu
Popescu. Primul, de origine socială modestă, cu studii necunoscute nouă, dar
probabil solide, de vreme ce era recunoscut pentru cultura sa clasică, cu
deosebite calităţi de elenist - fiind apreciat traducător de scrieri
religioase, despre care vom mai avea prilejul să scriem -, a rămas toată viaţa
un simplu logofăt în domnia lui Constantin Brâncoveanu. “Netăgăduita cultură”
şi activitatea rodnică de traducător îl recomandau pe logofătul Radu să
înfăptuiască opera laică închinată voievodului, şi anume, istoria acestei
domnii [23].
O istorie, dar neoficială, a acestui domn muntean a aparţinut, probabil, lui
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728).
Cronica judecă stăpânirea lui Vodă Brâncoveanu din punct de vedere boieresc,
nefiind neapărat defavorabilă domnului, ci, mai cu seamă, Cantacuzinilor, pe
care-i numeşte “Şeităneşti”, adică fiii dracului, situaţia politică a
principelui fiind dependentă de voinţa şi hotărârilor acestora. Atitudinea lui
Radu Popescu are o motivaţie personală: era fiul lui Hrizea vistierul,
căsătorit cu fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, căpetenia partidei de boieri
aflată în luptă cu Cantacuzinii, şi care murea în chip tragic din ordinul lui
Şerban Cantacuzino. La începutul domniei lui Brâncoveanu, Radu Popescu a fost
apreciat pentru cultura lui şi trimis în misiuni diplomatice. Mult timp nu a
ocupat nici o dregătorie însemnată, fiind doar clucer sau “ispravnic de banii
haraciului”. Poate doar neîncrederea domnului a dus la marginalizarea lui
politică; rangul de mare vornic, pe care-l asociază numelui atunci când
semnează scrierea-compilaţie amintită mai sus, a fost dobândit abia în domnia
lui Nicolae Mavrocordat [24].
De
aceea, putem spune că, “iscusită oglindă a minţii omeneşti”, cronicile sunt
subiective, de obicei “situaţia istorică astfel cum o descriu cronicarii este
aceea care ar fi vrut ei să fie, nu cea real obiectivă” (E.Stănescu) [25].
Depăşind
discuţia privind înglobarea “scriitorilor” de istorii din veacul al XVII-lea în
gruparea cronicarilor sau istoricilor, pornind de la titlurile scrierilor lor –
letopiseţe, hronicuri ori istorii -, punct de vedere neconcludent, întrucât
delimiterea ar trebui să se întemeieze pe structura şi stilul compoziţiei –
poate fi numit printre istorici Radu logofăt Greceanu cu a sa Istorie a
Ţării Româneşti sau poate fi numit cronicar Dimitrie Cantemir cu al
său Hronic al româno-moldo-vlahilor? [26] -,
istoriografia epocii poate fi structurată pe nivele diferite, “asemeni etajelor
dint-un edificiu în stil brâncovenesc”: în timp ce la suprafaţa terenului se
află încăperile de lucru ale cronicarilor, care înregistreză succesiunea
victoriilor şi catastrofelor, la subsol este istoria partizană, care slujeşte
interesele unei facţiuni, unei “case boiereşti”, scrisă de oameni subterani, ce
consemnează cursa după putere, izbucnirile patimilor, răbufnirile poftei de
pasiune.Istoria de suprafaţă înregistreză şi ea mai multe nivele: parterul este
rezervat hronografelor, care urmăresc translaţia puterii de la poporul ales la
altul şi explică actele culturale drept cazuri miraculoase, istorisiri ce vor
intra treptat în literatura de delectare; la primul etaj se află instalată
istoria oficială, care înfrumuseţează întâmplările, dă faptului divers caracter
festiv şi caută să pună în relief rolul curţii în viaţa socială; iar la etajul
superior, lucrează gânditorii care meditează asupra trecutului şi interoghează
viitorul [27].
Istoria
oficială scrisă la comanda domnului şi sub control domnesc, având preocuparea
de a legitima, prin fapte şi evenimente din trecut, puterea, era menită să
justifice acţiunile domniei în planul guvernării interne şi al orientărilor în
politica externă, întărind ideea că gloria unui monarh depinde de istoricii
săi. În intenţia dea legitima domnia şi de a argumenta continuitatea dinastică,
unii cronicari îşi încep scrierile lor de la primul “descălecat”. În acest
scop, ei recurg la surse interne şi externe din trecut, supuse spiritului critic.
Grigore Ureche deschide seria acestui tip nou de cronică cu al său Letopiseţ
al Ţării Moldovei de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594),aşezată
alături de cronica oficială din ţara vecină, Istoria Ţării Româneşti de
când au descălecat pravoslavnicii creştini (1290-1690), pe care însă
Ureche o depăşeşte datorită orizontului său cultural. Aceste cronici par a fi –
folosind un termen actual – “monitor oficial”, întrucât datele se succed în
şirul cronologic al desfăşurării lor, fără “făţărie”, uneori în contextul mai
larg al evenimentelor petrecute în ţările vecine. Se situează în această serieLetopiseţul
Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1594-1661) a lui Miron Costin
şi, mai ales, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu
(1668-1714) scrisă de Radu logofăt Greceanu, pe care Nicolae Iorga o
aprecia ca fiind “cea mai oficială cronică din câte se pot închipui şi ea
întrece cu mult supt acest raport cronicile oficiale moldoveneşti ale timpului” [28].
Istoria partizană se ocupă de destinul unei “case boiereşti”: o scrie în
cuvinte desprinse din texte sacre Stoica Ludescu, logofătul familiei
Cantacuzino, omul lor de casă, “bătrâna slugă” cum însuşi semnează în unele
acte şi se numeşte în cronica sa, Letopiseţul Cantacuzinesc, inclus
într-o compilaţie de texte, de letopiseţe vechi şi scrieri provenite din afară,
“rescrise” cuminte de cronicar.
O
istorie partizană radactată cu o patimă ce desacralizează este scrisă de Radu
Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728), favorabilă
neamului Bălenilor; această cronică înfăţişează sub o formă succintă întreaga
domnie a lui Brâncoveanu, dar adversitatea făţişă şi încercarea de a-i
discredita pe Cantacuzini descumpănesc prin lipsa de obiectivitate [29].
Inovaţiile
în domeniul istoriografiei veacului al XVII-lea nu le raportăm în această
lucrare la stilul cronicarilor – noutăţile sunt incontestabile şi sunt
surprinse în detaliu de istoricii literaturii române vechi -, ci la conţinutul
scrierilor. Toate exprimă “nevoia” de istorie, de cultivare a trecutului,
întâlnită în epocă la acei domni legaţi încă, direct sau numai indirect, de
marile dinastii româneşti medievale, atitudine care reflectă continuitatea
dinastică şi, mai ales, la acei “oameni noi” ajunşi în scaunul voievodal, în
căutare de legitimare istorică, cultivatori ai trecutului ţării lor de care nu
se puteau lega în nici un fel. Este o atitudine descifrată şi în titulaturi, în
steme, în unele legende cultivate în mediile princiare, desluşită în imagini
fictive sau reale de strămoşi, ce împodobesc bisericile, în tablourile votive
din ctitoriile domnilor secolului al XVII-lea, tradusă în grija manifestată
pentru ctitoriile înaintaşilor[30].
Semnificaţie
istoristă are întocmirea în domnia lui Matei Basarab a primei cronici a Ţării
Româneşti în limba vernaculară, care a compilat tot ce se mai păstra până
atunci cu privire la istoria ţării, şi anume acele sumare anale traduse în
limba slavonă, iar pentru completarea unor lipsuri s-a recurs la diverse
scrieri: legende, inscripţii, cronici autohtone sau cronici străine, alături de
cronica domniei lui Matei Basarab. Operaţia de amplificare a introducerii la
cronica lui Matei Voievod – unde era evocat actul întemeierii ţării prin
“descălecatul” din Transilvania a lui Negru-vodă – este atribuită de
cercetători perioadei 1643-1644, când “teoria” identităţii neamului
Craioveştilor, din stirpea cărora făcea parte Matei, cu vechea dinastie a Basarabilor
“se fixase” sau se maturizase şi era aptă să capete consacrare prin scris [31].
Matei din Brâncoveni a fost şi primul domn din secolul al XVII-lea care şi-a
adăugat numele de Basarab, iar actul cronicăresc din vremea lui conturează un
adevărat cult al înaintaşilor din tradiţia dinastică a Ţării Româneşti. Nu
poate fi întâmplător faptul că, exact în vremea în care avea loc extinderea la
cronică, în Predoslovia la Antologhionul slavonesc, tipărit la
Câmpulung în 1643, Udrişte Năsturel se referea precis la Neagoe Basarab, ca
unic model la ale cărui fapte poate fi raportat princiarul său cumnat: “Căci,
care din domnii de mai înainte ai ţării – afară de cel din al cărui neam şi
familie preavestită, prea luminăţia voastră pre nobilă prin urmaşi
se trage, adică pre bunul Basaraba Neagoe de odinioară – s-a arătat aşa de spre
binefăcător al ţării, ca prea buna domnie a voastră, care a revărsat aici atât
de mari binefaceri, cum într-adevăr nu s-a pomenit niciodată mai înainte?” [32].
Cele două “mituri istorice”, al “descălecatului” şi al “noului Basarab” al
începutului de secol XVI, surprise de această alcătuire cărturărească,
constituie temeiuri ale ideologiei de orientare “naţională” a lui Matei Vodă
din Brâncoveni [33].
Rămânând în acelaşi registru, cele două cronici oficiale ale domniei lui
Constantin Brâncoveanu vin să sublinieze continuitatea dinastică pe linie
basarabească a principelui pentru a legitima descendenţa din “vechii Basarabi”
şi a afirma apartenenţa la familia domnitoare căreia tradiţia îi atribuia
întemeierea statului. Cele două cronici coincid în acestă privinţă: Radu
logofăt Greceanu elogiază – în predoslovia la cronică, scrisă la zece ani de la
debutul stăpânirii lui Brâncoveanu – originea strălucită a domnului “care
despre tată din Basarabi se trage, iară de către mumă din neam împărătesc, din
pre fericitul Ioan Cantacuzino” [34],
făcând apoi filiaţia cu Matei Basarab, spunând că “domniia au luat, apucând
strămoşescul scaun de vreme ce strănepot bătrânului Matei Vodă Băsărab să
trage” [35];
pentru Anonimul brâncovenesc, Brâncoveanu este îndreptăţit la
tron pentru că “este neam de al lui Matei-vodă” [36].
Cultivator
al trecutului ţării sale, al unui trecut de care însă nu se putea lega în nici
un fel, spre deosebire de contemporanul său Matei Basarab – prin atâtea fire
legat de trecutul medieval al Ţării Româneşti -, a fost Vasile Lupu al
Moldovei, domn ridicat din “valul levantin”; reflexul acestei imagini este
atenţia acordată de acest principe înnoitor în multe privinţe, simbolurilor
monumentale ale trecutului muşatin, care se conjuga admirabil cu ideea
începuturilor Moldovei, aşa cum răzbate din cronica marelui său vornic, Grigore
Ureche, acum scrisă, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş vodă la
Aron Vodă [37].
Plin
de semnificaţie este faptul că “istorismul” aulic românesc îşi găseşte
paralelisme în mediile cultivate, ale unor civilizaţii învecinate spaţiului
autohton: cazul aristocraţiei poloneze, ce-şi conturase doctrina
“sarmatismului” din timpul regilor din dinastia Vesa, mai ales, şi cazul
nobilimii ungare din vremea unor principi ai Transilvaniei – Gabriel Bethlen,
Gheorghe Rakoczi I -, care afirma “scitismul” sau “hunisml”. Căutarea unor
rădăcini istorice îndepărtate şi fictive ale nobilimii din aceste părţi de lume
avea rolul unui factor de compensaţie, în conjunctura istorică determinată de
sfâşieri lăuntrice şi de ameninţări străine [41].
În
această epocă a civilizaţiei româneşti, nevoia de istorie – percepută în mod
diferit, pe fiecare treaptă a ierarhiei sociale, dar prin sensurile sale morale
– era exprimată de Miron Costin astfel: “că letopiseţele nu suntu numai să le
citească omul, să ştie ce au fostu în vremi trecute, ce mai multu să hie de
învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-I să se ferească şi ce va
urma hie cine: domnul den faptele domnilor, care cum au fostu şi cu veste şi cu
pomană, să ia urmă de viiaţă, boierii urmându pre boierii cei cinsteşi şi
înţălepţi, slujitoriul ca slujitoriu, că cineşi după breasla sa, cine urmadză
pre cel cinsteş, cinstit, cine urmeadză pre cel rău iaste şi rău să va săvârşi” [42].
[1] Adrian Marino, Carnete
europene, Cluj-Napoca, 1976, p.5 apud, Mircea Martin, G.Călinescu
şi “complexele”
literaturii române,
ediţia a 2-a, Paralela 45, Bucureşti, 2002, p.20.
[3] Alexandru Duţu, Literatura
comparată şi istoria mentalităţilor, Editura Univers, Bucureşti, 1982,
p.227.
[5] Al.Duţu, Coordonate
ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea (1700-1821). Studii şi teme, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p.192-193.
[7] Alexandru Duţu, Cultura
română în civilizaţia europeană modernă, Editura Minerva, Bucureşti,
1978, p.9.
[8] Paul Lemerle, Bizanţul
şi originile civilizaţiei noastre, în antologia lui N. Şerban Tanaşoca, Literatura
Bizanţului, Bucureşti, 1979, p.56-57.
[10] Dan Horia Mazilu îl
indică, în principal, pe Udrişte Năsturel (care a făcut din zidirea “mitului
dinastic” al Basarabilor un ţel al politicii sale culturale) şi pe cărturarii
din preajma lui ca traducători ai Învăţăturilor, dar şi ai Vieţii
lui Nifon şi Pisaniilor de la Argeş (Ibidem, p.457);
în schimb, Al.Duţu înclină să atribuie iniţiativa acestei alcătuiri mai curând
cărturarilor din vechi centre de cultură, care s-au desprins mai uşor ca
Udrişte Năsturel de prestigiul limbii culte, slavona, pentru a susţine mai
viguros progresul limbii “vulgare”, româna (Alexandru Duţu, Cărţile de
înţelepciune în cultura română, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
1972, p.76).
[11] Alexandru Duţu, Cărţile
de înţelepciune în cultura română, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
1972, p.77-79.
[12] O.Cicanci, Cărturari
greci în ţările române (secolul XVII – 1750), în “Studii istorice Sud-Est
Europene”, vol.2, coord. de Alexandru Duţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1984,
p.54-55; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria
umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.37.
[16] Alexandru Duţu încadrează
aceste scrieri în genul de largă circulaţie desemnat prin denumirea
“Fürtensprigel” (Al.Duţu, Cărţile de înţelepciune).
[17] A.D.Xenopol, Istoria
Românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, p.136; Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române
vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.174-175.
[18] Despre Îndreptarea
legii, vezi: A.D.Xenopol, Istoria românilor, IV,
p.136-140, N.Cartojan, Istoria literaturii, p.176-177.
[24] Aurora
Ilieş, Constantin Brâncoveanu şi cronistica epocii sale, p.207-209.
[25] Tudor Nedelcea, Geneza
ideilor social-politice şi filosofice în literatura română veche, Scrisul
românesc, Craiova, 1987, p.17.
[26] În analiza privind
clasificarea literaturii istorice şi autorilor ei, Al.Duţu se raportează la
literatura franceză, arătând că “în secolele XIX-XX numeroşi cercetători nu au
văzut în operele istoricemedievale decât cariere de fapte. Indiferenţi la ceea
ce puteau gândi sau doreau să spună autorii lor, ei au acceptat fără să-şi facă
probleme, convinşi fiind că era inutil de distins genuri istorice, tradiţiile
cele mai contestabile au luat cuvintele unele drept altele şi au împărţit
titlurile la întâmplare.” El atrage atenţia că opere de gen deosebit şi
redactate în momente diferite au fost grupate laolaltă, fără să se ţină sema de
modificările profunde intervenite în expunerea istorică de-a lungul timpului
şi, mai ales, din momentul în care a fost stabilită o strânsă legătură între
istorie şi retorică (Al.Duţu, Umanişti români şi cultura europeană, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974, p.92).
[29] Potrivit părei unor
cercetători, partea de început a Istoriilor până la 1688 n-ar
aparţine vornicului Radu Popescu, ci unui anonim, de aceea ea a fost numită
Cronica Bălenilor, Nicolae Iorga atribuie această parte lui Constantin
căpitanul Filipescu (Aurora Ilieş,op.cit., p.203).
[30] Răzvan Theodorescu, Civilizaţia
românilor, I, p.159-160; O. Cicanci, Cărturari greci, p.60;
Răzvan Theodorescu,Civilizaţiaromânilor între medieval şi modern. Orizontul
imaginii (1550-1800), vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, p.244.
[31] Ştefan Andreescu, Istorici
români: cronicari, misionari, ctitori (secolele XV-XVII), Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1997, p.78-89.
[34] Radu logofăt Greceanu, Historia
domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p.52.
[36] Istoria Ţării Româneşti
de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediţia Const.Grecescu, Bucureşti,
1959, p.5.
[38] Grigore Ureche, Letopiseţul
Ţărâi Moldovei, Ediţie îngrijită de P.P.Panaitescu, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p.61.
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/08/ovidiu-shakespeare-lawrence.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu