sâmbătă, 6 august 2016

Carte şi inovaţie - Studiu





Colocviile de Marți 30 august, 5 pm, Calderon 39. Anul VII, nr. 8 (81).

VALENTINA BILCEA

Carte şi inovaţie în secolul al XVII-lea

            Se vorbeşte în literatura de specialitate despre “complexele” culturii române, între care Adrian Marino – înPrefaţa la Carnete europene – detectează “complexul Dinicu Golescu”, definit  prin “conştiinţa unei deosebiri de standard economic şi cultural” faţă de Occident, prin “permanenta comparaţie critică” şi prin “impuls reformator”, pe care-l consideră “infuz în întreaga conştiinţă română modernă” [1]. Simptomele acestui proces pot fi depistate – diagnostichează Mircea Martin – înainte de Dinicu Golescu, înaintea contactului direct cu realităţile şi mentalităţile apusene [2], adică în secolele XVII-XVIII. Evident, problema nu se reduce doar la identificarea şi tratarea “maladiilor locale”, ci, mai ales, se impune identificarea şi destrămarea clişeelor mentale aplicate nu doar culturii române, dar şi celei sud-est europene: clişeul “stagnării” din vremea Turcocraţiei şi cel al “occidentalizării” din secolul al XIX-lea [3].

            Modernizarea iese la suprafaţă abia în veacul al XIX-lea însă “impulsul reformator”, inovaţia culturală este detectabilă cu mult timp înainte, fiind legată de deschiderea spre Europa modernă, experimentată de cultura română. Cum se explică, caracterul moderat – prin raportarea critică la ce se întâmplă în afară – al acestei modernizări? Invocăm două argumente care să faciliteze înţelegerea situaţiei: pe de o parte, un sentiment ambiguu de atracţie-repulsie inspirat de Occident cărturarului român, sentiment provocat de neliniştea faţă de inconvenientele educaţiei în străinătate, motivat religios de riscul înstrăinării de Ortodoxie, sentiment pe care-l întâlnim, surprinzător, la învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, trecut el însuşi prin Universitatea padovană: “Ei în ţara frâncească se duc şi acolo ştiinţile învăţând, unii ca să folosească rodul lor ceva şi înapoi să întorc şi pre alţii învaţă, de la carii şi până astăzi pe ici şi pe colo să vede că au câte o şcolişoară de învaţă, iar alţii, acolo rămâind, să papistăşesc, şi ale împotriva ortodoxiei cestorlalţi a îmboldi şi a înghimpa să ascult şi să scriu” [4]

Aceeaşi atitudine de rezervă faţă de influenţa occidentală, dublată de o anume suficienţă, ce denotă încrederea întemeiată religios în virtuţile neamului, în înţelepciunea inspirată de “predoslovie” a conaţionalilor săi, şi din care face subiectul unei certe superiorităţi şi nu obiectul unui reproş, o întâlnim la Grigore Râmniceanu, viitorul episcop de Argeş. Opinia este  surprinsă în Prefaţa la Triodul din 1798, adecvată însă şi secolului al XVII-lea: “Ţara Românească […] se află într-o aleasă parte a Europei, trage un aer sănătos şi subţire, se vecineşte şi cu neamuri care se laudă  şi se răsfaţă în ştiinţe filosoficeşti, toate acestea mijloace lesnicioase dă a ridica şi pre fiii patriei acesteia la treptele laudelor de multe ştiinţe ale celorlalţi evropeni. Dar iar cu toate acestea, lăcuitorii rumâni ai acestei păzite de Dumnezeu ţări nu s-au abătut a se zăbovi ceva într-acelea. Ei […] s-au îndeletnicit mai mult cătră întemeierea credinţei în ţara lor …. Ei , fără a nu învăţa felurimi de ştiinţe, ca alţi evropeni, fără a nu se pedepsi de dascăli meşteşugăreşti, că numai cu cele dese luări-amintela prefacerile stărilor omeneşti şi cu supunerea lor, au aflat pricinile de care trebuie a se feri şi cu care se cade a sluji. Ei cunoscând în faptă cum că frica lui Dumnezeu luminează ochii şi înţelepţia cea din afară, de a împlini toate însuşirile ce dau gheografii la Evropa… . [5] Lacunele sunt recunoscute, dar “complexele” culturii române sunt voalate religios.

            Un al doilea fapt care poate explica şi scuza “neîmplinirile” este cel al incapacităţii mediului aulic de a asigura stabilitatea necesară continuităţii unui patronaj asupra culturii, nestatornicie care îi este caracteristică domniei veacului al XVII-lea. Ea este surprinsă de cronicar – oficial, al curţii, sau aflat în preajma curţii domneşti – în contextul mai amplu al meditaţiilor asupra întâmplărilor vieţii şi evenimentelor istorice, asupra destinului în genere, în care întâlnim cu insistenţă motivele antice ale instabilităţii şi fragilităţii vieţii omului, ale perisabilităţii realizărilor lui (fortuna labilis, ubi sunt): “nu sunt vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”, sau mai concret “nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri” (Miron Costin) [6]. El apreciază o stare de lucruri internă, starea unei ţări “mişcătoare şi neaşăzate”, iar comparaţia cu alte locuri e implicită. Ajungem, astfel, la acea “permanentă comparaţie critică” anunţată de Adrian Marino(!).

            Şi nu putem să nu recunoaştem  că inovaţiile cărturăreşti din secolul al XVII-lea sunt raportate la domniile stabile, puternice, supuse într-o mai mică măsură opresiunii puterii suzerane şi factorilor politici şi sociali din interior, unele de “monarhică autoritate”, relativ îndelungate, cu disponibilităţi financiare menite să asigure domniei asumarea patronajului inovaţiilor în domeniul culturii. Avem în vedere acele acţiuni subordonate programelor culturale ale unor domni, precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

            “Complexele” culturale sunt recunoscute în epocă, scuzate sau scuzabile, modernizarea întârzie, dar noutăţile apar încă în veacul al XVII-lea; decalajul faţă de Occident se încearcă a fi compensat în cele două ţări româneşti, fiind impus autorilor – domnului şi celor de la curte, care iau iniţiativele, care animă şi dezvoltă activitatea culturală – un model exterior, căutându-se identificarea cu faza de dezvoltare din Apusul Europei, nu custilul de dezvoltare occidental.

            Inovaţiile culturale nu rezolvă decalajul faţă de Vest, dar fiind situate la nivel ideologic anunţă o adevărată “revoluţie”; ea cuprinde centrele de producţie culturală: curtea domnească, tipografiile, şcolile, bibliotecile. Întreaga activitate centrată pe carte, desfăşurată în mediul aulic sau având legătură cu acesta.


            Cartea reprezintă un depozit de idei, un produs al măiestriei meşteşugăreşti-artistice, mărturie a nivelului atins de tipar şi de artele adiacente acestuia, în ultimă instanţă, un obiect preţuit pentru toate componentele lui: cuprins, tipar, hârtie, grafică, calitatea compactării.

            Inovaţiile vizând cartea se situează la nivelul conţinutului şi formei în care ea se prezintă. Primul aspect permite o clasificare pe categorii de cărţi, pornind de la modul în care oamenii din secolele XVI-XVIII delimitau grupele de “literaturi” [7]: o literatură sapienţială care oferea pilde de viaţă şi îndrumări concise, o literatură istorică menită să refacă destinul poporului, o literatură de delectare care reconstituia lumea în sfera imaginarului, o literatură epistolară ce facilita comunicarea directă şi imediată, o literatură juridică; o literatură religioasă, populară şi istorică, pe care istoricii literari şi filologii au echivalat-o unei diviziuni moderne aplicate unei culturi scrise cu o structură deosebită de mentalitatea oamenilor de acum patru secole, pentru că ea nu a format un bloc compact, de vreme ce în compoziţia ei au intrat genuri eteroclite (literatură de ritual, de învăţături, acele damaschine sau cazanii, de edificare şi istorică didactică, acele cărţi de cult folosite în şcolile parohiale).

            În atenţia noastră stau acele categorii care suscită interesul mediului aulic şi în care noutăţile nu întârzie să apară. Avem în vedere, pentru început, literatura sapienţială sau scrierile “de înţelepciune”, formată din cărţi care au furnizat cititorilor precepte de comportare în viaţă, explicaţii ale fenomenelor majore din destinul omului şi ale colectivităţilor, sub formă concisă de maxime, proverbe, sentinţe şi pilde. Este, totodată, o “literatură etică-politică” (Al.Duţu), deşi formează, prin excelenţă, o literatură filosofică în înţeles larg, pornind de la caracterizarea pe care Paul Lemerle o dădea unui întreg domeniu de activitate intelectuală din Bizanţ: “un domeniu pe care n-aş putea să-l caracterizez decât prin cuvântul grecesc politeia: o anumită artă a vieţii sociale, presupunând totodată sensul statului, al ordinii sociale, desăvârşirea instituţiilor, a ştiinţei administrative şi o anumită imagine a omului privit în mijlocul semenilor săi. O etică politică pentru formularea căreia creştinismul s-a alăturat antichităţii, îmbogăţind-o”[8]. O literatură care-şi are locul ei în ideologia princiară, care propune o serie de precepte din care putem desprinde imaginea principelui ideal, scrieri care ofereau “sfaturi către sine însuşi”, de aceea numite “oglinzi ale principelui”. Această categorie nu poate fi identificată cu cea apărută în cultura occidentală, deoarece a accentuat valoarea etică mai mult decât cea politică, şi de aceea o parte din scrieri a fost subsumată lucrărilor religioase, iar cealaltă parte a fost asimilată de lucrările juridice.

            Dacă această literatură nu a constituit o noutate în secolul al XVII-lea – avându-şi începuturile înÎnvăţăturile lui Neagoe Basarab adresate fiului său -, ea dobândeşte semnificaţie majoră, conotaţii ideologice clare, acum. Întâietatea aparţine principelui muntean Neagoe Basarab, opera sa, transformată într-o “chestiune homerică” a literaturii române, fiind pusă în circulaţie, nu întâmplător, în secolul al XVII-lea. Scrisă în limba slavonă, difuzată în limba greacă, traducerea românească a fost realizată în prima jumătate a secolului al XVII-lea de cărturarii curţii lui Matei Basarab, într-o epocă în care, între programele prioritare ale cărturarilor români se afla şi acela care propunea recuperarea în româneşte a textelor elaborate în slavonă în veacurile anterioare, semn al asumării şi al “reluării în posesie” a acestor bunuri în “haină naţională”; este vremea când instituţiile statului, consolidate de aceste achiziţii cărturăreşti, îşi căutau coerenţa, când aula princiară declara nevoia de model, cum este cel lăuntric, şlefuit din sugestii bizantine şi din experienţe voievodale locale, modelul Basarabilor, codificat în vremea lui Neagoe şi propus cu insistenţă lui Matei Basarab de învăţatul său cumnat şi consilier, Udrişte Năsturel[9]. Cărturarii din preajma domnului [10] au alcătuit un codex în care au fost alăturate ÎnvăţăturilorViaţa Sf.Nifon şi – în alte manuscrise- inscripţiile de la Argeş, ceea ce îndreptăţeşte aserţiunea că scopul alcătuirii lor era de a oglindi politica religioasă, literară şi artistică a unui strălucit predecesor. Opera a fost tradusă de cărturari pentru a fi oferită principilor; era cunoscută de Constantin Brâncoveanu şi – în mod cert – de cel care a încercat să-i continue “monarhia culturală”, Ştefan Cantacuzino, precum şi de principele fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru care, cărturarul Radu Lupescu, realiza în 1727 un fel de Digest al Învăţăturilor. Astfel, citite de aceşti principi, “oglinzile” traduse în limba română confirmau autoritatea lor, care decurgea din caracterul personal al domniei, întemeiată pe e o harismă; continuitatea acestei autorităţi, pe care principii români o întemeiau şi pe genealogia reconstituită ce stabilea o descendenţă neîntreruptă a Brâncovenilor şi Cantacuzinilor din Matei Basarab, care, la rândul său, îşi găsea un străbun în Neagoe Basarab, menţinea actualitarea sfaturilor pe care ctitorul mănăstirii Argeşului le dăduse fiului său Teodosie [11]. Oferind “sfaturi către sine însuşi” urmaşului său, autorul Învăţăturilor compusese o scriere de meditaţie, mai curând, decât o lucrare cuprinzând norme sacre.

            Dimpotrivă, accentuând caracterul lor sacru şi datorită autorilor care provin din mediul ecleziastic, alte scrieri parenetice din secolul al XVII-lea se vor inspira din Învăţăturile lui Neagoe Basarab, precum şi din scrierile bizantine de gen. Se includ în seria “cărţilor de comportate”, Sfaturile către Alexandru Iliaş date de Matei al Mirelor, acel grec învăţat, ajuns egumen al mănăstirii Dealu, care a realizat o operă de caligraf, moralist, cronicar şi poet. Scrisă în versuri greceşti, lucrarea sa, considerată “a doua creaţie parenetică originală din literatura română” (George Ivaşcu), cuprinde observaţii privind starea social-politică a ţării, iar sfaturile sale sunt ceva mai mult decât un “simplu act de consiliere. Ele îndeamnă spre o necesară civilizare, între care pledoaria autorului pentru şcoală şi carte – o şcoală generos înzestrată şi întreţinută, o “carte” care să asigure bunele ei oficii pe toate nivele societăţii – urcă uşor spre metaforă: “Fă, dar, acest bine, dacă ţi-e pe voie, Doamne prea luminate, ca să trăiască numele tău. Fă să curgă apa care răcoreşte mintea fiecărui om şi luminează sufletul. Dezveleşte soarele care este întunecat, acoperit cu un nor greu. Acest nor mare şi greu al neştiinţei a acoperit învăţătura şi slava înţelepciunii […]. Litera este vie, dă viaţă şi altora, pe cei umiliţi îi înalţă, pe cei mici îi face mari …” [12]. Tot un “om al bisericii” îl consiliază pe “stăpânitorul laic” şi în Predoslovia Triodului ales, tipărit în 1631 la Kiev, text ce enumeră concis o serie de sfaturi pe care Petru Movilă, arhimandrit al Lavrei Pecerska, viitor mitropolit al Kievului, le dădea, în slavonă, fratelui său Moise Movilă, abia urcat pe tronul Moldovei; sunt îndatoriri ce revin celui care deţine “domnia asupra celor duhovniceşti împreună cu cele lumeşti”, ierarhizate strict, întâietate acordându-se datoriilor “politiceşti”, mai apoi celor “dumnezeieşti” [13]. Ambele scrieri sunt alăturate Învăţăturilor lui Neagoe, datorită asemănărilor dintre aceste compuneri, de apartenenţă la acelaşi gen şi de strădania de a contura un model monarhic.

            Tot un “manual de comportare” sunt şi Sfaturile creştine politice, pe care mitropolitul Antim Ivireanul le-a scris în greceşte pentru Ştefan Cantacuzino şi pe care le-a tipărit în 1715 la Bucureşti. Scrierea în “stihuri politice”, “pentru ca să fie mai uşor de înţeles şi cu mai înlesnire ţinute minte”, este prezentată de autor drept o “antologie”, afirmând că a adunat numai cugetările “bune” din maximele înţelepţilor, adică acelea care “curăţă sufletul, cinsteşte pe om şi înfrumuseţează pe domnitor pe veci”. Apelul la “zisa” filozofilor dă valoare sfaturilor, dar structura compoziţiei nu e străină de cea a Învăţăturilor lui Neagoe, în care capitolele sunt presărate cu rugăciuni. Opusculul lui Antim nu a avut succesiune, nefiind reeditat şi nici curând tradus în limba română, “tocmai datorită funcţiei de moment pe care tipăritura a îndeplinit-o, cea de opoziţie faţă de procesul de diversificare a preocupărilor intelectuale care nu mai putea fi stăvilit de biserică” [14].

            Evident, nu putem încheia lista scrierilor parenetice, fără a aminti de Sfătuirile fericitului principe domnului domn Alexandru Voievod Mavrocordat date fiului său domnului domn Constantin Nicolae voievod, mai înainte de a fi domn, în anul mântuirii 1725, a căror paternitate nu e discutabilă, scrise cu un ochi pe textele “clasice” – Capete de învăţătură atribuite împăratului Vasile Macedoneanul sau celor  ale lui Agapet, cunoscute în mediul curţii domneşti – şi pornind de la propriile experienţe domneşti [15].

            Scrierile de acest gen [16] au consemnat concluziile unei maturităţi culturale, întrucât  ele au contribuit la conturarea unui nou domeniu în cadrul procesului de diversificare a preocupărilor cărturăreşti ce se desfăşura acum.



            În climatul cultural deschis înnoirilor, curios de noutăţi şi în căutarea unor instrumente culturale şi politice care să întărescă o domnie autoritară, putem înţelege mai bine apariţia primelor coduri de legi din Ţara Românească şi Moldova, în vremea domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu: Pravila cea Mică, tipărită la mănăstirea Govora în 1640, de aceea cunoscută sub numele de Pravila de la GovoraCarte românească de învăţătură […] pravilele împărăteşti, tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi în 1646 şi Pravila cea Mare a lui Matei Basarab sau Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte, în 1652.

            Prima dintre acestea şi cea mai veche, nu-şi are iniţiativa în mediul aulic muntenesc, ci în cel bisericesc, traducerea slavonă de către călugărul Mihail Moxa sau Moxalie fiind realizată la îndemnul episcopului Teofil de la Râmnicu-Vâlcea; pravila este o traducere după nomocanoane bizantine destinată preoţilor, întrucât dispoziţiile privesc mediul ecleziastic [17]. Am menţionat-o, tocmai pentru că ea constituie precedentul în alcătuirile juridice din Ţara Românească în vremea lui Matei Basarab.

            În cazul celorlalte două pravile, iniţiativa întocmirii lor a aparţinut domniei, având semnificaţii ideologice evidente – consolidarea  şi, pe această cale, a puterii centrale – dar şi utilitare, reclamate de necesitatea organizării justiţiei şi înlăturarea abuzurilor dregătorilor. Sunt primele legiuiri scrise, elaborate în mediul aulic românesc, tipărite în limba română, marcând modernizarea sectorului juridic şi, implicit, prin cuprinsul lor asemănător, ideea unităţii românilor.

            Pravila lui Vasile Lupu din 1646 sau Carte românească de învăţătură este deosebită ca deschidere culturală şi spirit de aceea contemporană din Ţara Românească, mult mai tradiţional–bisericească, fiind mai modernă, mai laică. Ea nu este o operă originală, ci o compilaţie de texte greceşti şi latineşti din jurisprudenţa romano-bizantină şi medievală – Institutele lui Iustinian, Prescurtarea legilor a împăraţilor Leon şi Constantin,Legea agrară a împăratului Iustinian II, tratatului juristului italian Prosper Farinaccius, Praxis et theoreticae criminalis – traduse şi sistematizate într-o alcătuire coerentă de “dascăli şi filosofi care au scris din cărţi elineşti şi latineşti, toate tocmele cele bune şi gânditele celor buni creştini şi sfinţi împăraţi”. Prefaţa la Pravila din 1646, din care am extras citatul de mai sus, nu dă numele celor care şi-au adus aportul la elaborarea ei, dar cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei teme – Constantin Erbiceanu, Nicolae Iorga, A.D.Xenopol, E.Longinescu, Gheorghe Cronţ – sunt de acord că din grupul de dascăli şi filosofi au făcut parte Meletie Sirigul, eruditul teolog grec, care a tălmăcit din latină în greacă pravilele împărăteşti , traduse, apoi, “din scrisoare grecească pre limba românească ca să poată înţelege toţi” de Eustraţie al 2-lea logofăt, unul dintre secretarii particulari ai lui Vasile Lupu şi chiar un dascăl de la şcoala domnească de la Trei Ierarhi.

            Pravila lui Matei Basarab din 1652 numită şi Pravila cea Mare sau Îndreptarea legii îşi datorează apariţia mitropolitului Ştefan care a lucrat “cu multă osârdie şi îndemânare”, “cu bună voie a luminatului şi blagocestivului meu domn Ion Mathei voievod Basarab şi cu tot sfatul Măriei sale”- cum aflăm din scrisoarea arhipăstorească aşezată la începutul codului de legi -, traducerea legilor “de pre limba elenească pre limba proastă românească” fiind făcută, cum mărturiseşte cu modestie în Predoslovie, de Daniil Panonianul, originar din Transilvania, “ispitit a linge pre dinafară puţintel Gramatica şi Sintaxisul … cuviosului între ieromonahi kyr Iganaţie Petriţi şi a lui Pantelimon Ligaridi, dascăli desăvârşiţi, amândoi de la Hio <Chios>, vestiţi şi foarte iscusiţi întru toată dumnezeiasca scriptură”, care predau la “scola graeca et latina” de la Târgovişte. Pentru editarea acestei culegeri de legi, mitropolitul Ştefan a căutat manuscrisele cele mai autirizate, adresându-se chiar Bibliotecii Patriarhiei de la Constantinopol şi înglobând întreaga pravilă a lui Vasile Lupu, ale cărei dispoziţii au fost intercalate cu prescrieri canonice. Rezultatul acestui efort este un cod de legi mult mai tradiţionalist-bisericesc şi – fără a ignora criticismul lui A.D.Xenopol, care îl aprecia ca “amestec fenomenal de cele mai felurite materii, înşirate fără absolut nici o ordine” -, un act care confirmă rolul intelectualilor din vremea lui Matei Basarab în consolidarea instituţiilor statului şi afirmă – fără excese de patriotism! – unitatea între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor în alcătuirea acestei culegeri [18]. 



            Domeniul literar unde inovaţiile devin veritabile instrumente folosite de forţe politice interesare în edificarea statului autoritar sau statului nobiliar, deci un domeniu cu o mare încărcătură ideologică, a fost istoriografia; este o literatură “angajată”, deoarece cărturarii se ataşează unor programe politice şi sociale, care se întemeiază pe o diversă interpretare a tradiţiei culturale şi pe o diversă  conturare a obiectivelor.

            Aceste programe reflectă, totodată, capacitatea lor de a analiza conjuncturile politice şi de a oferi soluţii care depind de orizontul lor cultural, soluţii “în trebile ţărilor şi a chivernisirilor la vremi cumplite asupra ţării” (Miron Costin) [19]. Cronicarii epocii nu se mai limitează, ca predecesorii lor, doar la simpla relatare a evenimentelor, şi acelea predominant politice, ci ei depăşesc faza pasivă a comunicării de fapte, caută să intervină în expunere pentru a lua atitudine, pentru ca scrierile lor să devină un instrument de influenţare a factorilor de decizie. Cu atât mai mult, cronicarii nu pot rămâne pasivi la evenimentele vremii lor, întrucât ei înşişi se implică prin dregătoria pe care o deţin: Grigore Ureche a fost mare spătar sub trei domnii – a lui Moise Movilă, Miron Barnovschi şi Vasile Lupu – şi apoi este ridicat la rangul de mare vornic al Ţării de Jos în vremea ultimului dintre domnii amintiţi, înaltă dregătorie care i-a permis şi l-a obligat , totodată, să participe direct la acţiuni de politică internă şi externă [20]. Miron Costin, după studii făcute la colegiul iezuit de la Bar, în Polonia, unde primeşte indigenatul alături de tatăl şi fraţii săi, se întoarce în Moldova şi îl găsim implicat în politica a numeroşi domni care s-au succedat după 1653: Gheorghe Ştefan, faţă de care are numai cuvinte de laudă – “om deplin, cap întreg, fire adâncă, încât pot zice că nasc şi în Moldova oameni” [21], Gheorghe Ghica, Ştefăniţă Lupu, Eustraţie Dabija, Gheorghe Duca, urcând treptele dregătoriilor, de la simplu staroste şi pârcălab de Hotin la cea de mare vornic al Ţării de Jos şi la cea mai înaltă, de logofăt. Astfel, prins în vâltoarea evenimentelor, Miron Costin a fost departe de a descrie faptele “fără ură şi părtinire”. Ură pe care şi-a atras-o din partea unui domn, Constantin Cantemir, ce se plănuia a fi mazilit în urma unui complot la care participa şi cronicarul; iar finalul a fost tragic: Miron Costin murea violent, decapitat în 1691 [22].

            Trecând în cealaltă ţară românească, sunt de amintit Radu logofăt Greceanu şi Radu Popescu. Primul, de origine socială modestă, cu studii necunoscute nouă, dar probabil solide, de vreme ce era recunoscut pentru cultura sa clasică, cu deosebite calităţi de elenist - fiind apreciat traducător de scrieri religioase, despre care vom mai avea prilejul să scriem -, a rămas toată viaţa un simplu logofăt în domnia lui Constantin Brâncoveanu. “Netăgăduita cultură” şi activitatea rodnică de traducător îl recomandau pe logofătul Radu să înfăptuiască opera laică închinată voievodului, şi anume, istoria acestei domnii [23]. O istorie, dar neoficială, a acestui domn muntean a aparţinut, probabil, lui Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728). Cronica judecă stăpânirea lui Vodă Brâncoveanu din punct de vedere boieresc, nefiind neapărat defavorabilă domnului, ci, mai cu seamă, Cantacuzinilor, pe care-i numeşte “Şeităneşti”, adică fiii dracului, situaţia politică a principelui fiind dependentă de voinţa şi hotărârilor acestora. Atitudinea lui Radu Popescu are o motivaţie personală: era fiul lui Hrizea vistierul, căsătorit cu fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, căpetenia partidei de boieri aflată în luptă cu Cantacuzinii, şi care murea în chip tragic din ordinul lui Şerban Cantacuzino. La începutul domniei lui Brâncoveanu, Radu Popescu a fost apreciat pentru cultura lui şi trimis în misiuni diplomatice. Mult timp nu a ocupat nici o dregătorie însemnată, fiind doar clucer sau “ispravnic de banii haraciului”. Poate doar neîncrederea domnului a dus la marginalizarea lui politică; rangul de mare vornic, pe care-l asociază numelui atunci când semnează scrierea-compilaţie amintită mai sus, a fost dobândit abia în domnia lui Nicolae Mavrocordat [24].

            De aceea, putem spune că, “iscusită oglindă a minţii omeneşti”, cronicile sunt subiective, de obicei “situaţia istorică astfel cum o descriu cronicarii este aceea care ar fi vrut ei să fie, nu cea real obiectivă” (E.Stănescu) [25].
  
            Depăşind discuţia privind înglobarea “scriitorilor” de istorii din veacul al XVII-lea în gruparea cronicarilor sau istoricilor, pornind de la titlurile scrierilor lor – letopiseţe, hronicuri ori istorii -, punct de vedere neconcludent, întrucât delimiterea ar trebui să se întemeieze pe structura şi stilul compoziţiei – poate fi numit printre istorici Radu logofăt Greceanu cu a sa Istorie a Ţării Româneşti sau poate fi numit cronicar Dimitrie Cantemir cu al său Hronic al româno-moldo-vlahilor[26] -, istoriografia epocii poate fi structurată pe nivele diferite, “asemeni etajelor dint-un edificiu în stil brâncovenesc”: în timp ce la suprafaţa terenului se află încăperile de lucru ale cronicarilor, care înregistreză succesiunea victoriilor şi catastrofelor, la subsol este istoria partizană, care slujeşte interesele unei facţiuni, unei “case boiereşti”, scrisă de oameni subterani, ce consemnează cursa după putere, izbucnirile patimilor, răbufnirile poftei de pasiune.Istoria de suprafaţă înregistreză şi ea mai multe nivele: parterul este rezervat hronografelor, care urmăresc translaţia puterii de la poporul ales la altul şi explică actele culturale drept cazuri miraculoase, istorisiri ce vor intra treptat în literatura de delectare; la primul etaj se află instalată istoria oficială, care înfrumuseţează întâmplările, dă faptului divers caracter festiv şi caută să pună în relief rolul curţii în viaţa socială; iar la etajul superior, lucrează gânditorii care meditează asupra trecutului şi interoghează viitorul [27]

            Istoria oficială scrisă la comanda domnului şi sub control domnesc, având preocuparea de a legitima, prin fapte şi evenimente din trecut, puterea, era menită să justifice acţiunile domniei în planul guvernării interne şi al orientărilor în politica externă, întărind ideea că gloria unui monarh depinde de istoricii săi. În intenţia dea legitima domnia şi de a argumenta continuitatea dinastică, unii cronicari îşi încep scrierile lor de la primul “descălecat”. În acest scop, ei recurg la surse interne şi externe din trecut, supuse spiritului critic. Grigore Ureche deschide seria acestui tip nou de cronică cu al său Letopiseţ al Ţării Moldovei de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594),aşezată alături de cronica oficială din ţara vecină, Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (1290-1690), pe care însă Ureche o depăşeşte datorită orizontului său cultural. Aceste cronici par a fi – folosind un termen actual – “monitor oficial”, întrucât datele se succed în şirul cronologic al desfăşurării lor, fără “făţărie”, uneori în contextul mai larg al evenimentelor petrecute în ţările vecine. Se situează în această serieLetopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1594-1661) a lui Miron Costin şi, mai ales, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu (1668-1714) scrisă de Radu logofăt Greceanu, pe care Nicolae Iorga o aprecia ca fiind “cea mai oficială cronică din câte se pot închipui şi ea întrece cu mult supt acest raport cronicile oficiale moldoveneşti ale timpului” [28]. Istoria partizană se ocupă de destinul unei “case boiereşti”: o scrie în cuvinte desprinse din texte sacre Stoica Ludescu, logofătul familiei Cantacuzino, omul lor de casă, “bătrâna slugă” cum însuşi semnează în unele acte şi se numeşte în cronica sa, Letopiseţul Cantacuzinesc, inclus într-o compilaţie de texte, de letopiseţe vechi şi scrieri provenite din afară, “rescrise” cuminte de cronicar.

            O istorie partizană radactată cu o patimă ce desacralizează este scrisă de Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728), favorabilă neamului Bălenilor; această cronică înfăţişează sub o formă succintă întreaga domnie a lui Brâncoveanu, dar adversitatea făţişă şi încercarea de a-i discredita pe Cantacuzini descumpănesc prin lipsa de obiectivitate [29].

            Inovaţiile în domeniul istoriografiei veacului al XVII-lea nu le raportăm în această lucrare la stilul cronicarilor – noutăţile sunt incontestabile şi sunt surprinse în detaliu de istoricii literaturii române vechi -, ci la conţinutul scrierilor. Toate exprimă “nevoia” de istorie, de cultivare a trecutului, întâlnită în epocă la acei domni legaţi încă, direct sau numai indirect, de marile dinastii româneşti medievale, atitudine care reflectă continuitatea dinastică şi, mai ales, la acei “oameni noi” ajunşi în scaunul voievodal, în căutare de legitimare istorică, cultivatori ai trecutului ţării lor de care nu se puteau lega în nici un fel. Este o atitudine descifrată şi în titulaturi, în steme, în unele legende cultivate în mediile princiare, desluşită în imagini fictive sau reale de strămoşi, ce împodobesc bisericile, în tablourile votive din ctitoriile domnilor secolului al XVII-lea, tradusă în grija manifestată pentru ctitoriile înaintaşilor[30].

            Semnificaţie istoristă are întocmirea în domnia lui Matei Basarab a primei cronici a Ţării Româneşti în limba vernaculară, care a compilat tot ce se mai păstra până atunci cu privire la istoria ţării, şi anume acele sumare anale traduse în limba slavonă, iar pentru completarea unor lipsuri s-a recurs la diverse scrieri: legende, inscripţii, cronici autohtone sau cronici străine, alături de cronica domniei lui Matei Basarab. Operaţia de amplificare a introducerii la cronica lui Matei Voievod – unde era evocat actul întemeierii ţării prin “descălecatul” din Transilvania a lui Negru-vodă – este atribuită de cercetători perioadei 1643-1644, când “teoria” identităţii neamului Craioveştilor, din stirpea cărora făcea parte Matei, cu vechea dinastie a Basarabilor “se fixase” sau se maturizase şi era aptă să capete consacrare prin scris [31]. Matei din Brâncoveni a fost şi primul domn din secolul al XVII-lea care şi-a adăugat numele de Basarab, iar actul cronicăresc din vremea lui conturează un adevărat cult al înaintaşilor din tradiţia dinastică a Ţării Româneşti. Nu poate fi întâmplător faptul că, exact în vremea în care avea loc extinderea la cronică, în Predoslovia la Antologhionul slavonesc, tipărit la Câmpulung în 1643, Udrişte Năsturel se referea precis la Neagoe Basarab, ca unic model la ale cărui fapte poate fi raportat princiarul său cumnat: “Căci, care din domnii de mai înainte ai ţării – afară de cel din al cărui neam şi familie preavestită, prea  luminăţia voastră pre nobilă prin urmaşi se trage, adică pre bunul Basaraba Neagoe de odinioară – s-a arătat aşa de spre binefăcător al ţării, ca prea buna domnie a voastră, care a revărsat aici atât de mari binefaceri, cum într-adevăr nu s-a pomenit niciodată mai înainte?” [32]. Cele două “mituri istorice”, al “descălecatului” şi al “noului Basarab” al începutului de secol XVI, surprise de această alcătuire cărturărească, constituie temeiuri ale ideologiei de orientare “naţională” a lui Matei Vodă din Brâncoveni [33]. Rămânând în acelaşi registru, cele două cronici oficiale ale domniei lui Constantin Brâncoveanu vin să sublinieze continuitatea dinastică pe linie basarabească a principelui pentru a legitima descendenţa din “vechii Basarabi” şi a afirma apartenenţa la familia domnitoare căreia tradiţia îi atribuia întemeierea statului. Cele două cronici coincid în acestă privinţă: Radu logofăt Greceanu elogiază – în predoslovia la cronică, scrisă la zece ani de la debutul stăpânirii lui Brâncoveanu – originea strălucită a domnului “care despre tată din Basarabi se trage, iară de către mumă din neam împărătesc, din pre fericitul Ioan Cantacuzino” [34], făcând apoi filiaţia cu Matei Basarab, spunând că “domniia au luat, apucând strămoşescul scaun de vreme ce strănepot bătrânului Matei Vodă Băsărab să trage” [35]; pentru Anonimul brâncovenesc, Brâncoveanu este îndreptăţit la tron  pentru că “este neam de al lui Matei-vodă” [36].

            Cultivator al trecutului ţării sale, al unui trecut de care însă nu se putea lega în nici un fel, spre deosebire de contemporanul său Matei Basarab – prin atâtea fire legat de trecutul medieval al Ţării Româneşti -, a fost Vasile Lupu al Moldovei, domn ridicat din “valul levantin”; reflexul acestei imagini este atenţia acordată de acest principe înnoitor în multe privinţe, simbolurilor monumentale ale trecutului muşatin, care se conjuga admirabil cu ideea începuturilor Moldovei, aşa cum răzbate din cronica marelui său vornic, Grigore Ureche, acum scrisă, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş vodă la Aron Vodă [37].

            Atitudinea “istoristă” a secolului al XVII-lea pe care o descoperim în mediul aulic românesc îşi are originile – aşa cum ne dezvăluie cronicarii – nu doar în începuturile legendare ale statelor medievale, ci şi în realităţile etnogenetice foarte îndepărtate ale “neamului”, precum cele ale Romei. Ni le dezvăluie Grigore Ureche în al său Letopiseţ – “de la Râm ne tragem” [38] -, Miron Costin în De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, unde, în predoslovie, precizează: “Biruit-am gândul să arăt lumii din ce izvoare şi seminţie sunt locuitorii ţării noastre, adică ai Moldovei, ai Ţării Munteneşti, şi românii din ţările Ungureşti, care toţi un neam şi o dată sînt descălecaţi” [39] şi nu în ultimul rând, Constantin Cantacuzino stolnicul în opera sa de erudiţie, Istoria Ţării Româneşti, menită a sublinia originea latină a românilor şi continuitatea lor, tradiţia lor istorică, nu ca “o mare grămadă de minciuni”, ci adunând de la istorici străini, “istorisind de această ţară ce va fi mai adevărat” [40].



            Plin de semnificaţie este faptul că “istorismul” aulic românesc îşi găseşte paralelisme în mediile cultivate, ale unor civilizaţii învecinate spaţiului autohton: cazul aristocraţiei poloneze, ce-şi conturase doctrina “sarmatismului” din timpul regilor din dinastia Vesa, mai ales, şi cazul nobilimii ungare din vremea unor principi ai Transilvaniei – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczi I -, care afirma “scitismul” sau “hunisml”. Căutarea unor rădăcini istorice îndepărtate şi fictive ale nobilimii din aceste părţi de lume avea rolul unui factor de compensaţie, în conjunctura istorică determinată de sfâşieri lăuntrice şi de ameninţări străine [41].

            În această epocă a civilizaţiei româneşti, nevoia de istorie – percepută în mod diferit, pe fiecare treaptă a ierarhiei sociale, dar prin sensurile sale morale – era exprimată de Miron Costin astfel: “că letopiseţele nu suntu numai să le citească omul, să ştie ce au fostu în vremi trecute, ce mai multu să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-I să se ferească şi ce va urma hie cine: domnul den faptele domnilor, care cum au fostu şi cu veste şi cu pomană, să ia urmă de viiaţă, boierii urmându pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul ca slujitoriu, că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel cinsteş, cinstit, cine urmeadză pre cel rău iaste şi rău să va săvârşi” [42].

 



[1]     Adrian Marino, Carnete europene, Cluj-Napoca, 1976, p.5 apud, Mircea Martin, G.Călinescu şi “complexele” literaturii române, ediţia a 2-a, Paralela 45, Bucureşti, 2002, p.20.
[2]     Ibidem.
[3]     Alexandru Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p.227.
[4]     Andrei Pippidi, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu, în AIIA, XXV / 2, 1988, p.365.
[5]     Al.Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea (1700-1821). Studii şi teme, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p.192-193.
[6]     Mircea Martin, op.cit., p.22.
[7]     Alexandru Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.9.
[8]     Paul Lemerle, Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre, în antologia lui N. Şerban Tanaşoca, Literatura Bizanţului, Bucureşti, 1979, p.56-57.
[9]     Dan Horia Mazilu, Voievodul în sala tronului, Polirom, Iaşi, 2003, p.146.
[10]    Dan Horia Mazilu îl indică, în principal, pe Udrişte Năsturel (care a făcut din zidirea “mitului dinastic” al Basarabilor un ţel al politicii sale culturale) şi pe cărturarii din preajma lui ca traducători ai Învăţăturilor, dar şi ai Vieţii lui Nifon şi Pisaniilor de la Argeş (Ibidem, p.457); în schimb, Al.Duţu înclină să atribuie iniţiativa acestei alcătuiri mai curând cărturarilor din vechi centre de cultură, care s-au desprins mai uşor ca Udrişte Năsturel de prestigiul limbii culte, slavona, pentru a susţine mai viguros progresul limbii “vulgare”, româna (Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p.76).
[11]    Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p.77-79.
[12]    O.Cicanci, Cărturari greci în ţările române (secolul XVII – 1750), în “Studii istorice Sud-Est Europene”, vol.2, coord. de Alexandru Duţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p.54-55; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.37.
[13]    Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune, p.67.
[14]    D.H.Mazilu, Voievodul, p.468-469.
[15]    Al.Duţu, Cărţile de înţelepciune, p.83-86; D.H.Mazilu, Voievodul, p.462-464.
[16]    Alexandru Duţu încadrează aceste scrieri în genul de largă circulaţie desemnat prin denumirea “Fürtensprigel” (Al.Duţu, Cărţile de înţelepciune).
[17]    A.D.Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.136; Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.174-175.
[18]    Despre Îndreptarea legii, vezi: A.D.Xenopol, Istoria românilor, IV, p.136-140, N.Cartojan, Istoria literaturii, p.176-177.
[19]    Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 54.
[20]    N.Cartojan, op.cit., p.267-270.
[21]    Miron Costin, op.cit., p.
[22]    N.Cartojan, op.cit., p.282-290.
[23]      N.Cartojan, op.cit., p.395-396.
[24]      Aurora Ilieş, Constantin Brâncoveanu şi cronistica epocii sale, p.207-209.
[25]    Tudor Nedelcea, Geneza ideilor social-politice şi filosofice în literatura română veche, Scrisul românesc, Craiova, 1987, p.17.
[26]    În analiza privind clasificarea literaturii istorice şi autorilor ei, Al.Duţu se raportează la literatura franceză, arătând că “în secolele XIX-XX numeroşi cercetători nu au văzut în operele istoricemedievale decât cariere de fapte. Indiferenţi la ceea ce puteau gândi sau doreau să spună autorii lor, ei au acceptat fără să-şi facă probleme, convinşi fiind că era inutil de distins genuri istorice, tradiţiile cele mai contestabile au luat cuvintele unele drept altele şi au împărţit titlurile la întâmplare.” El atrage atenţia că opere de gen deosebit şi redactate în momente diferite au fost grupate laolaltă, fără să se ţină sema de modificările profunde intervenite în expunerea istorică de-a lungul timpului şi, mai ales, din momentul în care a fost stabilită o strânsă legătură între istorie şi retorică (Al.Duţu, Umanişti români şi cultura europeană, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.92).
[27]    Ibidem, p.97-98.
[28]    Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, Bucureşti, 1928, p.67.
[29]    Potrivit părei unor cercetători, partea de început a Istoriilor până la 1688 n-ar aparţine vornicului Radu Popescu, ci unui anonim, de aceea ea a fost numită Cronica Bălenilor, Nicolae Iorga atribuie această parte lui Constantin căpitanul Filipescu (Aurora Ilieş,op.cit., p.203).
[30]    Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor, I, p.159-160; O. Cicanci, Cărturari greci, p.60; Răzvan Theodorescu,Civilizaţiaromânilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, p.244.
[31]    Ştefan Andreescu, Istorici români: cronicari, misionari, ctitori (secolele XV-XVII), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1997, p.78-89.
[32]    BRV, p.132.
[33]    RăzvanTheodorescu, Civilizaţia românilor, II, p.13-14.
[34]    Radu logofăt Greceanu, Historia domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p.52.
[35]    Ibidem, p.54.
[36]    Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediţia Const.Grecescu, Bucureşti, 1959, p.5.
[37]    Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor, I, p.241-242.
[38]    Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, Ediţie îngrijită de P.P.Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p.61.
[39]    Istoria românilor, V, p.897.
[40]    Ibidem, p.900.
[41]    R.Theodorescu, Civilizaţia românilor, I, p.161; Ibidem, II, p.7.
[42]    Miron Costin, op.cit., p.56.


http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/08/ovidiu-shakespeare-lawrence.html






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu