Am râs de oamenii bătrâni

Când mai credeam

Demult, când mai credeam că n-am să mor,

Că tot ce naşte veşnic vieţuieşte,

Am râs de oamenii bătrâni prosteşte

Dispreţuind melancolia lor.

Mi se părea că sunt nemuritor,

Că n-o să mă atingă niciodată

Timpul cu bisturiul său de vată

Abia simţit, însă necruţător.

Ce panică târzie mă cuprinde

Noaptea când sunt apatic şi fragil

Şi-mi pun în faţă poza de copil

Care mă înspăimântă şi mă minte.

În ceas de taină şi de renunţare

Viaţa mea e pulbere şi scrum

Să mă primească nu am nicio zare

Să mă întorc, nu mai există drum…

MIRCEA MICU