OMENIREA-N VECI SĂ NU MAI PIARĂ

OMENIREA-N VECI SĂ NU MAI PIARĂ

~*~

Tot timpul îi simt lipsa cum acea Cătălina avea magia Luceafărului,

care o bântuia, ca un voinic, Făt-Frumos, Pipăruş, c-o fermeca pe altarul soarelui, ca din poveste cu a fost odată,

că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, pomenit, vreodată,

Cătălina îngânând, că era vrednică fată,

Luceafărul, fecior fain numa, că i se arată:

-"...coboi în jos luceafăr blând alunecând pe-o rază

şi-mi pătrunde-n casă şi în gând

şi viața-mi luminează"...

şi-mi desfă ce mi-ai făcut,

că de doru'tău am să mor şi n-am să pot mai mult...

iar eu ca un Cătălin vorbind singur cu suspin

mă destăinui cerului înorat

sau senin

ca un bolund, ca păstorul blând,

în dragoste şi dor flămând, cu dor profund,

într-o oază ca un apucat, că nu-s de nimeni ascultat, văzând

pierdut cum cămilele puii-şi alăptează:

-"O mai văd pe Vica-Ludovica, în casă, prin casă,

că viața ne fu cu Hristos, cum nu fu alta mai frumoasă,

mai ca la noi, mai luminoasă, mai mănoasă

prin munca cu sapa, la sapă, la hotar cu talanții îmulțiți în har, ca să devin alături de țăranca şi harnica Vica,

om transpirat şi nerăbdător să vină hora şi duminica,

că jucăuş îs jucăuş

şi lumea-mi zice pițiguş,

fițingău sub grumazul cererii-hegheduş,

ca Brâncuş acuş-acuş, cosând pe Părăul Mărului pe valea Osoiului

şi pe Dos la nadă cotând de oi ca un vodă, cântecul vieții să-l nemuresc în baladă

cu unealta lovită de os

să răsune cântec voios,

ca floarea soarelui orientată tot după soare,

nezrădăcinat dintre mioare ce pasc pe răzoare,

ba ținând de coarnele plugului îngânând horea țăranului,

c-am înhămat ziua bonus de viață, eco-sănătoasă, pe altarul soarelui,

că Iisus e mai Iisus, cu Vica trăgând de rudă: răsare pace şi pâine,

în dreptul de a candida la fericire cu înviere

să o dăruim mâine pentru omenire: iubire,

iară şi iară aşadar primăvară de primăvară,

omenirea în veci să nu mai piară.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete