George Anca – HANUMAN AND BAUDELAIRE - Third International Ramayana Conference

HANUMAN AND BAUDELAIRE

Ramayna Conference – Om Gupta – George Anca –  Ioan Aurel Pop – Lora Levițchi – Victor Roncea – Valentina Lupu – Andrei Bădin – Octavian Saviany – Alfred the Great – Andre Cruchaga - Ștefan Dimtriu  Evgheni Evtușenko – Corina Dașoveanu –  Doina  Boriceanu – Alexia Ema – Dora Pascu – Dorin Croitor – Adrian Bucurescu

Third International Ramayana Conference

Respected  Dr. George Anca  Ji,

Namaste!

After two successful international conferences on Ramayana, I am pleased to inform you that with Lord Ram’s infinite mercy, there will be the third one on 21-22 December 2019 at Gujarat Vidyapith, Ahmedabad.  I take this opportunity to invite you to participate in the same.

If you would like to present a paper, we request you to send a brief abstract of your paper (in about 100 words or less) to conference@ramacharit.org as soon as possible but certainly by 15th November.  For details on the abstract submission, please visit http://www.ramacharit.org/irc3/abstract.asp. The conference website www.ramacharit.org/irc3  has complete information on the conference. The links for previous conferences are http://www.ramacharit.org/conference/ and www.ramacharit.org/irc2.

The papers can be presented in Hindi, Gujarati or English.

If you wish to attend the conference, please register for the same. The registration link is http://www.ramacharit.org/irc3/registration.asp.

I also request you to forward this mail to as many of your contacts who may possibly be interested in this conference. Should you have any question, please feel free to contact me by email conference@ramacharit.org or WhatsApp message 17134717822 (this is US number).

Thank and you and Ram Ji willing I will see you in about three weeks.

Ram Ram.

Om Gupta

George Anca

TRANSBUDHVANA

Imagine you’re the tart

eaten by Sidharta

to Daishonin with a thought

giving birth to our alms

in the horizon Sakya Muni

petrified petunias

Believed you had him Sparta

oblivious of Sidharta

Satanic verse untie

from shell the white of eye

I’ll stop you more

three unkilled troops

of kin of star of death

plus lives aside

the plain make you grain

the pond denounces you

chinesery the zone

farewell Arizona

green dictés on twigs

composed for harnesses

Disboscamento grove

Buila and Parâng

mistletoe of pianos the mountains

over the silence of wedding

gods seven seven Indies

on forehead without bindies

come out from dense forest

make your house Nirvana

to the born one sorrow

through ephemerous things

the third one Nirvana

the forht the caravane

pure absence un-

born in any gene

nirvanic forest

unsaid endure us

a lamp which dwindles

with peace in meninx

Buddha Comenius

read Salman with Etruscans

with mother without mother

icon only calls me

perhaps Comenius burnt

to Buddha path return

Solitudes of women

help amne-samne

if have we under coat country

or the devil on the treasure

on morrow hours the first

Buddhists in white repress’ em

with logos ethos pathos we started toward Athos

faut rompre cet enfer (me-

ment) give on no worms

verb virtus dormitiva

musonic dance of Shiva

Anastasia patri-

cian on Sivratri

or famen Anastase

undried up Manasa

by five time your life and

the orphan or the hooligans

fifth time he perishes

up to the neck in apples

from circles the point jump

deodarus spirale

you don’t sleep by hate of that

of whose part the war slants

the woman of peace

mad ones on this

two wouldn’t understand

at halves of law

through Scotland with Buddha

We’ll dance rain paparuda

if nothingness alms

Vemana would get

Scots holidaying

the colours of eyebrow’s

in Findhorn at evening

with carmen saeculare

Horatius god headed

by death of doily

boredom states mathe-

matician Ipate

don’t budge your persecution

enough mahayana

come back to Nirvana

mihaia veroniana

Chandidas prefers

lover adulterous

we would meditate our piano

streaking our pean

the woman’s not afraid

in diadems laid

one dead more on hearts

to don’t discriminate to me

the ethnias tear up

also the wind on plain

vegetal councils

to the sounded portals

rare metaphysical down

to the infarctus of glories

how death pozes to you

a life and you have its part

how man with man the naught

complete with the amaranthe

we’ll contemplate the thickness

of fall the height

in dodii still speak

also from fish from frog

Buddha good-bye

by wingless winters

give me rest bring me

with grass over clay

angry affairs

would sweep you from sins

I say to die for publish

the monarch by republics

show me the murderers

Mara and Kali

in this country plays

king any nut

from near from distance

condamn yourself to death

stay unkle it’s a life

also in horizons of hutch

the overgod helps us

with sap of hemlock

if drunk you’ll recognize

on Easter days

a little resurrection

we come with stroke

rains financed Indies

to don’t comprise bindies

celt clan from waters-frogs

on tadpoles relics

this city crumbles

with world on a purple

slow-witted play boys

read angelus pacis

for where are the doctorands

the male frogs sea mews

to the tadpoles at mill

through the grinding mills string

so the cased one comes

to chase him better

he’d like also to die

at tadpoles mill

foreign foreign foreigner

the frog is more inside me

parents tadpoles kin

mudded climates

butcher butcher o butcher

golgotas as on water

dead on the balance get alive

in May a dandelion

calm nature budh is

with white I acquit mulberries

hind bind Aurobindo

overbirth up girder

ramp vamp camp lamp vampamp

unclinged cramp

it went aside

with Dassaratha fate

kanta viraha sound

the eddy of lagoons

you don’t kill the buddha

on humid days

water us the alchool

like it flows Sohodol

Conciliate us with the big bang

packed up with the noose

the rusts panthers

curdle on arteries

river over river syntagma

the volcano without magma

I rhymed the hinduse

brought via Suse

you flowdryly fishlike

no more Oltenian

senect onomastics

split crosses on swastics

a Japanese laziness

the insect on the cliff

you’d sing still the ballad

nearly teravada

how who doesn’t love

the buddha christianly

linguistic the Romanian

crushes the arabesque

the orgy neglect itself

the chestnut tree in Kailasa

Arald zoroald

in rhytm baths the skald

the forests the ghosts

both in the hollows

give to the couple the coral

of ashes the poker

tiny ladies of castle

the whales in the oceans

what a music of domes

in the public symptomes

you call me ended is the middle

of crucification jazz

the foreigner ever graze you

from grass as from relics

come back a furrow

and you’ren’t your host

doctrines and religions

only the thread of atole

secluded by nature

always you’d somersault

it was more sociable

our arable land

say wall asylum soon

with night waves in balls

by the name sarage

hosting your Lalage

of frog remainded you frieze from silk

in life broken pots

intolerance to death

we left our altar

the Christ and the robber

the pen and the paper

the coffin the eternity

you live and try again

reversed into a magpie

green chicks in old branches

with the blood of fairies

Bucovinian afternoon

resurrect us at dinner

on tomorrow morning

in tired mist

you’ll resurect Christ

with the beautifull days

when crucified rain

on cross bends

removed from movie in fresco’s

the eidos I champ it

appearent magnolias

on porches of fowls

derision of peat

a fool spring

vitality spasms

from beyond tales

notched sacred ladder

with sucked breast in the trunk

the nature  christinizes

a hindu root

you also wished the brandy

like Shiva I’ll roar to you

Christian Hindu Buddha pose

the mirror our mimosa

the grigs fish

from tadpoles a frog

before you Christ died

the nature came to life

Derisions and yet

the mud with lotuses

Buddhist of occasion

gypsy and not begging

sad Christ and sad mother

Christine still exists

separate oceans

land and dead sea

how the days prosodies

I was talking in dodies

like to Brancusi in birds

post-synergetic lasers

we’ll predate your climates

oversaint Jerusalime

through drought of blood

in bodies to break you

don’t quarrel in stages

near the samadhi

dead dead of death number

as long as I’m still on my shoulder

hardly the unsleeping one

was singing Gitagovinda

in Indian ocean and

the hairdo of avalanche

the old drone gold

asks me for centaur

good for nothing and nothingness

thin the floss silk

namthar khabum  before

nostradamic tooth

ever came back on clutches

coffins of fanfares

I regretted the cutting

the man and the woman

the skizofrenia of peace

the nonviolence of the branch

at water insolations

launch our soldiers

deducted crepuscule to mother

as such in the lying

you’re life or you’re death

being further on

you wrap up air the smoke

you rise in plurality

repeating nothingness

grandfather and grandmother

by a bird to us

mud childhood

a frog tyranny

and tadpoles fall

what got green in the country

also gods thrill

you sing to them from rachitic bone

both post-modern and scythian

in moon as in stars

I’ll write you Mary Ellen

you haven’t got nor king

knives nor penknives

when doesn’t cut you the double dealer

he borrows your phizz

unterrupted you’d be ludic

half a month buddhic

half the novel I’ll issue

where the Scot is waiting it

the photograph flow

in wave of whiping

peasant had come in country

from mother venustarian

boyar of race moon

as only they marry

while makes its pert

voevodal the death

when death at window

on unblue box

what tender voluptousness

the petals of mixandra

the learnt doedarus

the child as boarder

Buddhism in sleep the Chinese

of Berceni in afternoon

beatings of kali yuga

as pike and as sevruga

the reel of evil pays us

on Samothrakian going to pot

don’t give don’t take you’re broken

by odalisque in masts

form poplars pubes on clock

the children will grow eagerly

wouldn’t recognize the race

auntie hag

you turn on frights

the confined woman

the metals of torpor

flown by bee eaters

it flutter you the high

of pigment the cobalt

the dwarfish phobias

immersions on dimes

three-four landscapes

you dance again page

funerary king in stone

sanskritized at shatra

Buddhist novel emine-

scian Sicilies self

seal the fairy tinkle

the mud in his contour’s

Pomarla century necklace

while naturalization

as you sleep to get inspired

by assirian plains

haven’t books to fates

robber by robbery

died by dying

azure titles

graze glory the sheep

courts the woodpecker

all enemy uproots you

with life and with year

the times seems rhyme

of birth and crime

man rejects man

brother with tree

on straight  sexes

wise deaths sleep

defunct hazard you jump stone

to see a movie at Batra

Danube Niobe

with breasts under drums

you make mountains from long thigh

the pubescents stripe it

rise from your corpse in summer

the smell of Carrara

more clouds if not the glaciers

and between countries the maples

worse for the dead that plough

their funerary dust

if you restrict the father

Tatagatha will leave him

we’ll end the stain

dicté in hinayana

dicté in mahayana

as auras straighten

to sin as step

and colors of fresco

the freshness homulesco

the place the century

fullfilling you poor

bring time in verse a verse

the verse toward sky stays

you weeped with Moldavians

of god at vigils

you marry out of tiredness

with the spot of mandala

celestial pen the swamp

clean in the Birla temple

Japan begonias

would lenghten your aeons

through islands with vice

dreamt as Mauricius

in love let fall the ghosts

in the leaves of aloe

as to be recognized

by female sorrow

which had to give birth

to dying mask of Shiva

One will not die if

born in Dacian land

sign you’re dead come to world

and are only mother’s death

salty remembrance

of blood in cemetries

Buddha wrote you say Rushdie

through grasses of gun

a life verse and pours

the peacock wrung linen

again drown Sanskrit

bank and the parrot

the nothingness of prayer

to Buddha Sakya Muni

so the colonel

kshatryia kills him

Ioan Aurel Pop

Refondarea instituției noastre ca universitate românească în 1919,

după o experiență de peste trei secole de la prima întemeiere, a însemnat împlinirea celui mai înalt deziderat de educație și de instruire, formulat în epoca modernizării Europei, la Revoluția Română de la 1848-1849. În urmă cu un veac, marele savant vizionar Vasile Pârvan ne-a arătat „Datoria vieții noastre”, anume „spiritualizarea vieții marelui organism social-politic și cultural-creator care e națiunea”. Acest scop al luptei noastre rămâne actual și de viitor, mai ales că acum „tradiția noastră strălucește împreună cu virtuțile Europei” (Traditio nostra unacum Europae virtutibus splendet), într-un concert al națiunilor. Prețuim națiunea română ca să putem prețui toate națiunile pământului, dar prețuim mai ales cunoașterea universală, dincolo de limbi, de religii (confesiuni) și de frontiere, convinși fiind că valorile intelectuale dau măsura valorii omenirii și că marea comuniune dintre magiștri și discipoli, din cadrul Almei Mater Napocensis, ne conduce spre cultură și civilizație, spre adevăr și dreptate, spre bine și spre iubire de semeni. Vivat, crescat, floreat!

Lora Levitchi

WITHIN YOU

Anything which validates this world as real, no matter how beautiful, is a trick to keep you in bondage. What ‘appears’ is ‘never’ real since it comes and goes and what has a ‘date-stamp’ is an illusion. The entire universe and all that is within it is NOT real, seeming real ‘within’ the Real, which is YOU as Consciousness. Every experience is ‘within’ YOU. If you fly from here to there, you are NOT ‘in’ the plane going somewhere, the plane is within YOU, as is the experience of flying and the destination along with every bump of turbulence and exquisite sunset or sunrise you experience along the way, ALL ‘within’ YOU.

This persistent belief that what seems to be happening is ‘out there’ is seductive and ancient, in clock time. There ‘is’ only NOW within YOU and all that seems to be is ONE unbroken tapestry. It is your focus on the threads that keeps the dream of time and space and movement flowing as your reality. If you step back from the stage of life and look only at the tapestry in totality.

ONE-ness soon becomes a natural aspect of your experience. Freedom ‘can’ arise in an instant when that occurs

Victor Roncea

Dl. Baconschi, la unison cu oxiurul lui Băsescu, fiul Ciungului, recte Tismăneanu, ne vorbește (pe nas) despre crimele "comunismului românesc". Iar cei doi viermuși GDS-iști de la CNSAS (cu acompaniatorii din aceeași specie) și turnătorul Securității Totok ne explică că victimele de la Pitești nu erau victime ci chiar torționari. Că românii s-au omorât între ei. Românii i-au chinuit și omorât pe români ca așa suntem noi, niște animale. Nu sunt singurii, după cum se vede din capturile de ecran de aici. Ei i se alătură, normal, lui Nikolski. Păi dacă nici ei nu știu, cine să știe mai bine!? Dar cine e Nikolski (pun pentru tineri întrebarea)? Eh, și el, acolo, un coleg al lui Tismăneanu Sr.. Să apelăm, totuși, chiar la Wikipedia: Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg, prenume Nikolski sau Nicolski, în rusă Александр Серге́евич Никольский, Alexandr Sergeyevich Nikolsky, n. 2 iunie 1915, Tiraspol - d. 16 aprilie 1992, București) a fost un activist comunist de origine evreiască și rusească, general, spion sovietic și șef al Securității regimului comunist/bolșevic din România. Alexandru Nicolschi a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961).

Este cunoscut ca torționar al Securității în special prin măsurile dure adoptate împotriva deținuților politici anticomuniști.

A fost printre cei care s-au ocupat cu organizarea "Experimentului Pitești", fiind recunoscut de mai mulți foști deținuți ca unul din cei care făcea vizite regulate în închisoarea Pitești, pentru a supraveghea desfășurarea "reeducării".

Sursa: Wikipedia, cum spuneam. Imagini de la Iulian Capsali

Valentina Lupu

S-a stins o mică stea din marele Luceafăr

          Pe data de 24 octombrie avea să se stingă o mică stea din încrengătura stelară țesută în jurul marelui Luceafăr al culturii române. Didona Stanislav Eminescu, căci despre ea este vorba, este descendenta pe linie paternă a lui Matei Eminescu, singurul din familie care și-a asumat numele marelui poet.

Tatăl Didonei, Victor, fiul lui Matei, deși talentat în arta lirică se va afirma în cele din urmă în domeniul publicisticii, dar nu cu aceiași profunzime precum a făcut-o Eminescu la ziarul ”Timpul”. În pofida unor dispute privind dreptul familiei de a-și asuma numele poetului, trebuie reținut faptul că Matei (cel mai mic și longeviv din cei 11 copii ai familiei Eminovici) l-a obținut în mod legal, dar este greu de spus dacă a făcut-o dintr-un interes material (moștenirea dreptului de autor) sau din dorința sinceră de a-i transmite reputația numelui. Indiferent care a fost motivația, datorăm lui Matei faptul că mulți din descendenții săi au cochetat cu geniul poetului, încercându-și condeiul.

 Așa se face că unchiul Didonei, Gheorghe (fratele tatălui ei), a scris chiar o monografie întitulată ”Napoleon Bonaparte”. Ceva din talentul marelui poet se va regăsi la una din surorrile vitrege ale Didonei (după tată), Raluca Lucia, care scrie o poezie suavă și delicată, cu profundă tentă romantică din care nu ne-au rămas decât mărturiile Didonei pentru că se pare că s-au pierdut. Același talent se va regăsin la unul din nepoții de la sora sa Aglaia care va folosi atât prenumele poetului, Mihai, cât și a străbunicului Gheorghe Eminovici. Va renunța și el la poezie îmbrățișând în cele din urmă electronica de care era pasionat.

Toate cele cinci surori ale Didonei vor purta numele poetului. Didona la rândul ei, profesoară de franceză, își va asuma povara renumelui poetului în pofida faptului că toată viața a fost ținta întrebărilor și curiozității generațiilor care i-au trecut prin mână. A făcut-o cu dăruire, bucurie și dedicație, în pofida unei opoziții, uneori chiar agresivă din partea unor critici, valoroși de altfel, care refuză dreptul familiei de a-și însuși numele poetului, fapt ce-i va provoca tristețe și durere.

Grea misiune, dar și nobilă în același timp, să porți prin veac o moștenire atât de prețioasă cum este cea lăsată de Eminescu. Va practica toată viața meseria de dascăl în care va excela atât ca profesionalism cât și ca suflet. Va răspunde cu căldură și bucurie oricărui doritor de a pătrunde în tainele nemărginite ale poetului, purtându-i flacăra geniului prin vremi. Nimeni din descendenții lui Matei nu va părăsi numele de Eminescu. Alături de nepotul ei Mihai Gheorghe, și unica sa fiică (a Didonei) Iulia Adriana va duce mai departe numele poetului, unic și neegalat în cultura noastră. În afara granițelor țării fiind (Germania și Luxemburg ea încântă diaspora cu versurile poetului și epopeea vieții lui la evenimentele culturale care se organizează aici unde Eminescu este aproape nelipsit. Nu sunt puțini cei din descendența eminesciană care și-au încercat talentul în arta poetică, cei mai mulți însă au eșuat și au rămas cu dezamăgirea că nu se pot ridica la nivelul geniului eminescian.

Fire suavă, de o decență și modestie rară, cu o prezență fizică și intelectuală mai mult decât agreabilă, a visat întotdeauna la consacrarea poetului în plenitudinea geniului său, pentru că a avut parte de adversități adevărate atentate la memoria poetului. Percepția ei era cu atât mai dureroasă cu cât aceste atentate veneau din partea unei tagme scriitoricești care se întitulează emfatic eminescologi, care i-au disecat  viața chinuită, nu rareori, cu rea credință, aruncând-o pe tărâmurile alunecoase ale conspirației și nebuniei luetice, aspecte care nu corespundeau câtuși de puțin adevărului. În plus sunt și nedrepte mai ales atunci când încearcă să culpabilizeze cu răutate o întreagă generație ca să nu mai vorbim de prieteni, colaboratori și simpatizanți   

Didona a vorbit despre poet toată viața, i-a comentat opera, a satisfăcut curiozitatea oamenilor de cultură, dar visul ei cel mai scump a fost organizarea unui festival Eminescu la Predeal împreună cu renumitul interpret de romanțe Gheorghe Sărac, cel care va alcătui mai târziu o antologie de romanțe pe versuri de Eminescu. Nu mai puțin frumoase sunt amintirile omului de litere și cultură George Corbu care-i creează un adevărat portret d‘Vincian care vede în portretul Didonei, nu numai omul și sufletul, ci și unduirea melancolică a versului eminescian.

Cu dispariția Didonei Stanislav Eminescu se mai încheie o pagină în odiseea memoriei eminesciene.  Și atunci fireasca întrebare, cine va scrie următoarea pagină? pentru că Eminescu continuă să fie un izvor nesecat de înțelepciune, frumusețe și neprevăzut, atât de profund și universal este.

Peste veac însă, Didona rămâne o frumoasă și distinsă ambasadoare a geniului eminescian.

Andrei Bădin

Văd că povestea cu Experimentul Pitești o ia razna. S-a băgat în seamă și Florian de la Wiesel să o tragă cu legionarii. Despre oroarea Pitești există prea puțini mărturii publice directe. Virgil Ierunca a scris ce-i drept, dar indirect, el nu mai era în România. Cred că există numai o singură carte scrisă de un fost deținut acolo. Restul sunt opinii ale unor oameni care NU au fost acolo. Am cunoscut 3-4 oameni care au fost acolo, inclusiv pe Părintele Calciu Dumitreasa de care m-a legat o colaborare pe mai multe proiecte. Mai multe seri în primitoarea sa locuință de lângă D.C am insistat să îmi povestească: Andrei, nu e nimic de povestit. A fost mult prea urât. Atât mi-a spus. I-am respectat decizia și nu am insistat. Din povestirile celorlalți am înțeles că a fost cel mai oribil experiment din închisori. Nici NKVD nu a ”visat” la așa ceva. Dacă s-ar povesti totul nu ar crede nimeni. Lăsați morții în pace!

Octavian Soviany

fragment de roman...

În starea asta de spirit m-am reîntors la Academia Absintului. Cred că nu lipsisem mai mult de o oră şi jumătate.

Spre mirarea mea, Maxime nu mai era singur. La masa lui stătea un copilandru zdrenţăros cam de doisprezece ani, unul dintre acei mici vânzători de chibrituri care pot fi văzuţi pe străzile şi prin localurile Parisului, care încearcă să-ţi vâre cu de-a sila în buzunar biata lor marfă şi care sunt gata să te împroşte cu un potop de înjurături scabroase dacă văd că nu ai de gând să iei nimic de la ei. Nişte sărmane făpturi famelice, învăţăte de timpuriu cu legile junglei pariziene, nişte haimanale lipsite de pitoresc, dedate la viclenii şi la furtişaguri şi pornite de mici pe cărările fără întoarcere ale viciului.

Băietanul hăpăia lacom ultimele înghiţituri de pe fundul unei farfurii cu supă sleită, cu care îi făcuse pesemne pomană Maxime.

-Avem musafiri? – l-am întrebat pe prietenul meu.

-Ţi-l prezint pe Rémy – făcu acesta cu limba împleticită. Tocmai ne apucaserăm să învăţăm împreună un cântecel.

M-am aşezat la masă, străduindu-mă să-mi trag scaunul cât mai departe de copilandrul care mirosea îngrozitor.

-Ţi-ai terminat supa, Rémy? – întrebă Maxime nerăbdător. Vreau să cântăm!

Băiatul isprăvise se de mâncat şi acum se ştergea neglijent la gură cu colţul feţei de masă.

-Mai dă-mi să trag o duşcă, pietene! Nu prea-mi vine să cânt pe inima goală.

Maxime îi întinse sticla de absint şi Rèmy trase o înghiţitură zdravană.

-Acum hai să cântăm! – strigă Maxime. Domnul abia aşteaptă să ne audă. O să vezi, bătrâne: cântăm ca doi îngeri!

-Ziseşi că-mi dai şi cinci franci! – veni replica lui Rémy.

-Dă-i cinci fraci, bătrâne, ce mai aştepţi? – zise prietenul meu.

M-am executat. Atunci, la un semn cu capul al lui Maxime, cei doi începură să cânte, pe melodia stupidă a unei arii de cabaret – Dumnezeule! – tocmai versurile pe care le ascultasem în dimineaţă aceea şi care mă umpluseră de entuziasm:

„Leneşă juneţe

Ce mi se-nrobi,

Din delicateţe

Viaţa-mi prăpădii.

O, să vină zile

Pline de iubire!

Asistam la o scenă grotescă şi dezgustătoare. Maxime cânta fals (bănuiam că o face intenţionat) în timp ce îşi schimonosea faţa în nişte strâmbături oribile – o faţă ce se tranformase brusc într-o mutră roşie şi vulgară de beţivan -, iar Rèmy avea o voce ascuţită de cocoşel, care îţi zgâria timpanele până la suferinţă şi făcea cu mâinile nişte gesturi obscene care evocau actul împreunării. Spectacolul acesta, încă una din extravaganţele lui Maxime, îmi provoca o durere aproape fizică şi îmi punea nervii la grea încercare: iubitul meu îşi bătea joc de propria lui poezie şi se pare că bufonada sinistră la care eram silit să asist îi provoca o plăcere nemaipomenită. Cred că revolta şi indignarea mi se puteau citi lesne pe faţă, căci după ce au isprăvit de cântat, Maxime îmi spuse cu o voce batjocoritoare:

-Ce, bătrâne, nu ţi-a plăcut? Şi eu, care mă aşteptam să ne răsplăteşti cu niscaiva aplauze şi să-i mai dai cinci franci lui Rémy.

-Ar merita mai degrabă câteva scatoalce – am ripostat eu morocănos.

Băiatul se supără. Sări în picioare îmi şi îmi aruncă o privire încărcată de ură.

-Burjui împuţit! – strigă el. Unii ca tine au strivit sub călcâie Comuna!

-Am uitat să-ţi spun – ţinu să mă lămurească Maxime – Rémy şi cu mine ne ştim din timpul Comunei. Am fost împreună pe baricade.

-Am omorât cu mâna mea un soldat versaillez! I-am dat în cap cu un bolovan! – se umflă în pene Rèmy. Comandantul nostru zicea că sunt prea mic ca să-mi încredinţeze o puşcă.

Apoi, întorcându-se către Maxime, îl întrebă:

-Ei, prietene, îmi dai cei cinci franci ce mi se cuvin?

-Păi nu ţi i-am dat?

-Ai zis adineauri că mai îmi dai cinci.

-Ai auzit, bătrâne? Cinci franci lui Rémy!

I-am aruncat în scârbă cinci franci strengarului, care i-a înhăţat iute, şi i-a vârât în buzunar, mi-a dat cu tifla, m-a scuipat şi, înainte de a apuca să pun mâna pe baston şi să-i aplic corecţia pe care ar fi meritat-o, a şters-o în fugă din local, topindu-se în forfota de pe rue Saint-Jacques.

Maxime izbucni într-un hohor puternic de râs.

Am aşteptat să se potolească, apoi mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat:

-Ce-a fost asta, Maxime?

-Ce să fie? O glumă. Nu ţi-am spus că azi vreau să mă fac praştie şi să mă distrez? Cred că ar trebui să mai comandăm o sticlă.

Am comandat.

În ziua aceea băutura nu-mi prea aluneca pe gâtlej, dar tovarăşul meu turna într-însul fără istov, roşeaţa de pe faţă i s-a transformat nu peste mult întro paloare nesănătasă care bătea în verzui, iar vorbele sale erau tot mai împleticite şi tot mai incoerente. Părea cuprins de delir. Cuvintele lui, care pluteau parcă în gol, nu se adresau nimănui.

- Ziua mea s-a-mplinit; părăsesc Europa. Aerul mării o să-mi pârjolească plămânii; anotimpuri dezlănţuite îmi vor tăbăci pielea. Să înoţi, să tăvălugeşti iarba, să vânezi, să fumezi mai ales; să bei nişte rachiuri tari ca metalul topit, aşa cum făceau strămoşii noştri, sălbaticii, adunaţi lângă focuri.

Şi vocea lui era acum a altcuiva, de parcă un suflet de o vârstă cu eternitatea, rătăcitor prin pustietăţile universului, ar fi prins glas dintr-o dată în trupul de băieţandru al iubitului meu.

- Voi reveni, cu mădulare de fier, cu pielea întunecată, cu ochiul plin de mânie; după mască se va crede că aparţin unei rase puternice. Voi avea aur; voi fi leneş şi violent. Femeile îi îngrijesc pe aceşti infirmi sălbatici întorşi din ţările calde. Acum sunt blestemat: patria mea mă dezgustă.

Rămase o vreme tăcut, apoi sări brusc de pe scaun şi începu, cu ochii pe jumătate închişi, să-şi mişte tot mai repede braţele şi picioarele, în ritmul unei melodii pe care o auzea numai el, în timp ce dintre buzele lui ieşeau cuvinte pline de stranietate:

-Foame, sete, strigăte, bătăile sacadate ale tam-tamului, descântecul vrăjitorului. Trebuie să dansez! Şi voi dansa până la epuizare, până când faţa mea va semăna cu aceea a morţilor şi nimeni nu mă va mai recunoaşte.

Mişcările lui erau tot mai precipitate, cuvintele lui se transformau în strigăte, acoperite însă de hărmălaia beţivilor din local, care, obişnuiţi pesemne cu asemenea scene de nebunie, nu-i dădeau nicio atenţie lui Maxime şi-şi vedeau înainte de băuturile lor.

-Albii debarcă!- urlă Maxime. Le aud tunurile! Trebuie să te supui botezului, să te îmbraci, să munceşti! Am primit drept în inimă lovitura de graţie. Dar în faţa plutonului de execuţie o să urlu ca un sălbatic şi o să le muşc paturile de puşcă!

În cele din urmă se prăbuşi pe scaun, cu răsuflarea tăiată, deschise larg ochii, se uită la mine parcă nedumerit şi îmi zise:

-Aici erai, bătrâne? Du-mă acasă, mă simt groaznic de rău.

Abia putea să păşească şi a trebuit să-l duc aproape pe sus în Galand. Când a ajuns în camera lui s-a trântit în pat îmbrăcat, fără să-şi scoată nici măcar ghetele scâlciate, şi-a afundat capul în pernă şi a mormăit:

-Ce stai ca o momâie? Vino şi caută-mă de păduchi!

Alfred the Great

There are only three documents issued in King Alfred’s name that survive from his own lifetime. All other records from his reign exist only in later copies.

The photo shows an original charter from the 870s when Wessex was fighting for survival against Guthrum and his allies. It finds the Archbishop of Canterbury selling an estate at Gilding in Kent for “25 coins of good gold” - with King Alfred’s permission, and possibly to raise the money to finance new defences against the Danes.

The charter’s written up in bad Latin that falls short of standards in the king’s father’s time and means, perhaps, that Alfred was right when he complained about the decline in learning outside Northumbria.

By the 880s, however, the situation was no longer so critical and the king was able to start the educational reforms that earned him the sobriquet of ‘The Wise’ well before he became ‘The Great’.

André Cruchaga

FÁBULA DEL AHOGO

Ya no recuerdo el espejo prolongado del otro cuerpo frente al hastío ni el folio de conjeturas en la boca pero sí la noche en el paraíso de piedra de la fábula en el ahogo siempre las mismas gotas maltrechas del invierno y tus pechos que sobreviven a mi boca de añil garganta. (En un país como el nuestro la conciencia es como un subibaja donde cualquiera levita.)

Del libro: Metáfora del desequilibrio”, 2019...

Fable of drowning

I no longer remember the prolonged mirror of the other body in front of the weariness or the folio of guesses in the mouth but yes the night in the paradise of stone of the fable in the drowning always the same drops of winter and your breasts that survive my mouth From Indigo throat. (in a country like ours consciousness is like a seesaw where anyone levitate. )

Ștefan Dimitriu

Halucinantele versuri

Într-una din zilele anului 1918, la ordinul special al lui Lenin, familia Țarului Nicolae al II-lea, deținută la Ekaterinburg, era pusă la zid și executată cu sânge rece. Au rămas, în arhivele mucegăite de la Sverdlovsk, versurile pe care ducesa Olga, una din cele patru copilițe ale Țarului, le scria într-un colț de caiet chiar în dimineața oribilei crime:

”Trimite-ne, Doamne, răbdare smerită,

În zilele-acestea când capete cad -

Mânia mulțimii, tortura cumplită

Să știm să le trecem prin noaptea de iad.

Și-atunci când făptașii atâtor dezastre

La zid ne vor pune, setoși de omor,

Tu dă-ne puterea ca gurile noastre

Să-ți ceară iertare în numele lor”.

(Din Evgheni Evtușenko, ”Să nu mori înainte de moarte”, Editura C.D.Press, 2007, în traducerea lui Ștefan Dimitriu)

Octavian Soviany

xxx

Nu caut pe nimeni.

Umblu cu capul în piept

şi întâlnesc numai

necunoscuţi.

Prietenii au murit.

Casa e mai mică,

mai cocârjată,

pregătindu-se parcă

să-şi caute proprietarii

în adâncul pământului

şi numai praful este acelaşi.

Şi aici şi în camera ta

unde acum locuieşte

o altă femeie.

Doar o

floare a soarelui

scoate capul de peste gard

parca-ar fi mama.

Corina Dașoveanu

ca un pumn dezgustat

dat într-o ușă care ascunde dualitatea din balamale, veni întoarcerea pe dos a privirii.

nu vreau o astfel de atenție putredă, urlă ochiul și se închise.

clienții dispărură din intrare, se împrăștiară spre cutiile lor domestice, înghițindu-și lașitatea în sec.

niște gloanțe oarbe, gândi în el ochiul.

afară își strepezea dinții pe bucuria muștelor un soare inutil.

nu e de mine, nu adun de pe jos, dacă mila de sine ar valora ceva, aș fi singura săracă de pe stradă, mai zise privirea și se duse să-și schimbe nuanța indiferentă într-una și mai intensă.

Doina Mihaela Boriceanu

b ă d i e

fulgul acesta mă răpune!

Buzele-l primesc – surâs,

Dansez c-un fulg peste stepă,

Și stepa-mi râde, cum râde!

Și mi se-nvârte fusta

La, la, ! vântul mă ia în brațe

Și-mi lustruiește cizmele

Cusute din piele de zi,

Din blănuri de lupi străluciți

Luna îmi așază cojoace din arginturi.

Un buestru răsună, clinchet de senin,

Am uitat tot!,

Nu-s a nimănui, a nimănui!

Totu-i tortură și joc,

Topire cum ghiața

La-l inimii foc.

Te iubesc, bădie,

Te iubesc cu încăpățânare

De când ai apărut printre vieți de stepe,

Te ador cum vis stâncii

De-a prinde-n ochi de piatră norii.

Te iubesc, bădie, înțelegi?

O! ești frumos cu plete de neadevăr,

Neantul zburdă pe pană de dor.

Pe unde umbli de vrăji legi

De te doresc toate,

Copacii în frunziș, stepele cheloase,

Iarba, dar și pământul

Ce-ți luă în fugă totul,

Și culorile tale

De sărbătoare,

Cerul, cerul nu le mai vede!

Doar rădăcini grase

De spini înfipți în mine

Ce inima în bătute cuie

O face să zbiere, zbiere.

E umbră rece, se lasă seară,

Când îmi mai treci prin privire?

Privirea mea minte te ține…

Dar dorul calcă în asprime inima

Sau ce-a mai rămas din ea…

Știu că ne vom îmbrățișa

Chiar în clipa urmând veghe

Și nu cumva să ne sfârșim ardere!

Într-o sete prin arșiță năpăstuind calc

Dar clipei ninge în rece,

Semne de despărținzi în ultimă clipire.

Peste firea-mi, aprinsă pâlpâirea,

Îți ții cu mâna fruntea,

Cum stepa, bolta… bolta…

Și zbor de mânz treaz,

Vin către el, mă știe de când visând…

Peste negru necaz

Aleargă lumii îmbucurând…

Nu sunt nicăieri,

Poate la tine în gând…

Dacă plec, uit drumul

Și dacă stau, citesc lăcrimând

Și atunci stepei dansez, dansez

Cu un vânt, dansez cu un vânt

Ce-mi suspină ce-i spui tu cântând.

‎

Alexia Ema

cel mai nașpa e

când te urăsc femeile la menopauză

băbuțele cu bostani în prelungirea gâtului

vrăjitoare care între picioare

mai țin doar ce au bebelușii neînvățați să-și facă nevoile la oliță

supraviețuitoarele din 46

cărora le cedezi locul în troleu

le ajuți să treacă strada că na te gândești că așa vei ajunge și tu cândva

și le privești cu duioșie

cu teama că sunt fragile neajutorate

cu imaginea bunicii la gura sobei

cu ultima fărâmă de răbdare pe care o mai ai

până în ziua în care

mai ai o țigară-n pachet și nu ți-a intrat salariul pe card

te împiedici de sticla de vodcă de lângă pat

și sunetul ăla de sticlă goală sună precum pustiul din viața lor

așa trebuie să fie

altfel nu-ți explici de ce se grupeaza

în haite de 20-20

pe feisbuc și în piață

marile pudibonde

nu-ți explici de ce naibii au uitat cum se fac copiii

cum se futeau cu bărbații lor cu macaragiii excavatoriștii

cu șeful de șantier

în fine cu cine le invita să-și desfacă picioarele

țara era în construcție

și odată cu ea s-a construit ipocrizia de mai târziu

a doamnelor care n-au atins pula niciodată

de parcă se ridica mereu din prima

pizda lor a fost doar cuibul în care barza le-a adus copilul

te revolți și strigi

ba curve sunteți voi

ca noi si cele care vor urma

așa se construieste o generație

cu pula ridicată la luptă

Dora Pascu

#CU OCHII UMBROȘI

Eu am fost fetiță săracă

cu păpuși din cârpe culese,

mam’mare trudea să îmi facă

minunate albe mirese.

Nu clipeau, nu plângeau, nu vorbeau,

surâdeau din petec și ață,

iar din zdrențe cusute ieșeau

dornice să intre în viață.

Le-nvârteam, le-ngrijeam, le iubeam,

le-nvățam cum e să fii mamă,

tată pus pe scandal căutam,

le-arătam cum e să ai teamă.

Le școleam să facă mâncare,

pietricele cu ierburi găteam,

prăjituri serveam la zi mare,

tare mândră de ele eram!

Îi spuneam să nu ceară nimic,

doar să tacă, fără să plângă,

nici un plâns, nici un râs, doar un pic

să surâdă blândă, nătângă.

"Taci cu mama, taci și nu plânge,"

repetam încet la ureche,

"să nu vină și să te-alunge,

noi n-avem pe lume pereche."

Mai târziu, prea târziu, am găsit

păpușele cu ochi luminoși,

însă eu tare mult mi-am iubit

păpușile cu ochii umbroși!

Dorin Croitor

Ce vânt coșcovit

din trunchi de mesteacăn candriu...!

Tomanelor, mi-ați rărit părul,

dându-i culoarea lui

de var sărac și simplu.

Cea mai frumoasă amintire

a mea cu toamna

va rămâne tot pumnul tău,

micuț cât un cap de păpușă,

încălzind două castane sinistrate,

în parcul golit de plinul

iubirii noastre...

Adrian Bucurescu

Geneza

A fost odată cum n-a fost:

Un întuneric fără rost,

Cum este astăzi şi nu este

Într-adevăr, dar şi poveste,

Şi cum va fi când va să vină,

Ascunsă-n noapte cea lumină.

A fost şi n-a fost la-nceput

Un sâmbure cam nevăzut,

Şi lumea toată, lămurit,

Din mugure ar fi-nflorit,

De n-ar fi fost un ger cumplit,

Cum nici că s-a mai pomenit,

De n-ar fi fost o noapte stinsă,

Cuprinsă, dar şi necuprinsă.

Şi zbuciumul zvâcnea-n tăcere,

Oprit de coaja de părere.

Un miez era Fătul Divin,

De nefiinţă încă plin,

Până ce-n taină-a fulgerat

Întâiul gând de ne-mpăcat.

Şi, mistuit de-o vrere rară,

El sparse greaua Lui povară.

Ce tunete, ce fulgere,

Ce hohote, ce plângere,

Dar ce cutremur, ce năhlape

Şi ce de flăcări peste ape,

Şi ce dulceaţă, ce venin

S-a-ntins din Sâmburul Divin!

Căci, într-o clipă, Nevăzutul

S-a întrupat în Începutul.

Dar Început să fi fost oare

Cel ce tânjise-n nemişcare?

Cine-L născuse? Care lujer?

Cine-L hrănise? Care uger?

Cine s-audă-ntâiul scâncet?

Cine să-I vadă sfântul zâmbet?

Şi-n scutec cine L-a-nvăscut

Pe-Cel-ce-n-are-Început?

O, dar nicicând nu s-a aflat

Această taină-n vreun leat!

Poate nici Pruncul n-are ştire

De prea duioasa amintire.

Căci, deşi mare, era mic,

Ştiinţă n-avea de nimic

Şi nici măicuţă să-L îndrume

În Sfântul Început de Lume,

Nici doică, nici nănaşi să-L ţină

Ca pe un Crai peste lumină.

Cum de s-a aflat,

Cum s-adevărat?

Suflet fără trup,

Matcă fără stup

Plânset fără gură,

Foc fără de zgură,

Văz fără lumină,

Lujer fără tină,

Auz fără tunet,

Boare fără suflet,

Milă fără lacrimi,

Cuget fără patimi?

Pruncul că dormea,

În somn că plângea,

În somn că zâmbea,

Frumos mai visa:

Tot gângănii multe,

Sprintene şi mute,

Strânse-n mineral,

Lănţuite-n mal,

Cercuri rânduite,

Lărgite, suite

Şi  bine ţinute

De vrăji neştiute,

Care, la un loc,

La Divin Soroc,

Se-ntrupau în flori

De scăpărători,

Şi-n dogoare plină

Revărsau lumină.

Ochii deschizându-Şi,

Se trezi El Însuşi

Întrupat din vis,

Crescut din abis,

Neştiind să-Şi spuie:

Aievea-i sau nu e?

Şi gândind-gândind,

Prea mult chinuind,

Clătină pe nume

Primul gând din lume

Şi-Şi dădu de veste:

- Eu sunt Cel-ce-este!

Ostenit-a ostenit

Pruncul-Cel-Neodihnit;

Pasămite răsărise

Împrejur muguri de vise,

Rai de flori, mirosnă dulce,

Unde capul să Şi-l culce.

Şi din crini

Clipeau lumini,

Din lulpine -

Doine line

Şi din rouă -

Rugă nouă.

Şi-adormind în dalbe flori,

Pe o perină de nori,

El visă copaci umbroşi,

Prea înalţi şi rămuroşi,

Şi din rodul lor să cadă

Suflete care să vadă,

Suflete care-n mişcare

Să se mute fiecare

Unde-or vrea, de-or fi să crească,

Foamea să şi-o potolească,

Setea să şi-o ostoiască,

Perechea să şi-o găsească,

Doi într-unu să trăiască

Până ce viaţă să nască.

Sufletele asfinţeau,

Mai călite se năşteau,

În şopârle se-ntrupau,

În ţărână se târau,

Alte-n peşti că înotau

Prin oceane

De mărgeane,

Prin izvoare

De odoare.

Alte-n păsări că zburau;

Mai trăiau, mai asfinţeau,

În gadine se-ntrupau;

Pasămite renăşteau,

Până-n oameni ajungeau,

Crai măreţi se primeneau,

Pământul că stăpâneau.

Vezi, de-aceea, pruncu-n mamă

Trece peste câte-o vamă,

Ba cu solzi, ba chiar cu coadă,

Până ce om să se vadă,

Până ce-n lume răsare

O făptură de mirare,

Pe doi paşi trecând prin viaţă,

În durere şi dulceaţă!

C-aşa-i omul: vis prea sfânt,

Ne'mplinit nici pre pământ,

Ci doar Îngere în Cer,

Lerui-Doamne-lerui-ler!

*

Dar Pruncul Sf\nt, trezit din vis,

De-atunci El ochi n-a mai închis,

Lăsându-i somnul omului

Şi tuturor rudelor lui.

Crescut deodată, luminat

Şi dumirit de gând curat,

El petrecu prin lumea nouă,

Ce încă mai dormea sub rouă,

Şi se-apucă de primeneală,

De-o limpede orânduială:

Făcu, deci, drumul stelelor,

Făcu şi drum planetelor,

Tot astfel şi cometelor,

Şi dete drumul clipelor

În ceasul cosmic lin să bată

Pe-a Veşniciei Sfântă Roată.

Într-un târziu, cam ostenit,

Găsi popas în Infinit;

La margine de drum ceresc,

Află şi globul pământesc,

Şi-n viitor privind duios,

Înfiorat de-un gând frumos,

Vîzând ce tot va fi văzut,

De mila omului durut,

El raza Soarelui atinse

De faţa Lunii celei stinse

Şi puse felinar de strajă

În noaptea ameţită-n vrajă,

Să ştie omul că-i vegheat

De ceruri, chiar când e-nnoptat.

Şi mai trimise prin văzduhuri

Făclii de stele peste duhuri,

Meteoriţi de scapără

Şi de-ntuneric apără.

Şi înainte de-a pleca

Spre ceruri de-a Se îndrepta,

El binecuvântă deodată

Peste planeta noastră toată;

Lăsând o lacrimă să pice

În somnul omului, El zice:

- Spre Mine gândul să-ţi întorni!

Cum îţi aşterni, aşa să dormi!

Tu singur soarta să ţi-o faci!

Cu tine însuţi să te-mpaci!

Şi, dacă vii neprihănit,

La Mine-n ceruri te-am primit,

Şi Înger vei trăi mereu

În chiar Palatul Sfânt al Meu!

Zicând acestea, S-a-nălţat,

De ţarină S-a-ndepărtat,

De-acum crescut - Supremă Fire,

A Lumii Îndumnezeire.

Îngerii atunci au mărturisit,

Cete de Îngeri în cor au strigat:

- Fiinţa Supremă dintâi S-a ivit

Incoruptibilă, fără păcat.

Eternă este şi necreată,

E fără seamăn, inteligibilă,

De daruri nu e influenţată,

Doar Frumuseţii îi e vizibilă.

Ea este Binele prin excelenţă,

Spre Adevăr ne călăuzeşte,

Inteligenţă din Inteligenţă,

Ea doar Dreptatea o-ndreptăţeşte.

Acest Zeu Suprem e şi Tatăl

Celor mai bune gânduri şi legi,

Conform Naturii El este, şi iată-L,

Perfect, Înţelept, Rege-peste-Regi!

George Anca

How is joy between man and God?

         "The Ode of Joy", both Schiller's verses and Beethoven's music may surprise out of Europe, for instance as "folklore" in a program of Korean minority in China, or during the mess in any church in the world. Religious joy and human search for it are subject to some gene indicating the type of God according to inborn creed. Can indeed one change religion inherited from parents with a new one belonging to the other? Can one live down the joy of a belief with another quite different from the former? Has a man as Panait Istrati writes four lives in one? Is child Krishna in Mathura, the seducer Govinda-cowboy in Vrindavana, and coachman of Arjuna in Kurukushetra war of Mahabharata one and the same god, one and the same man? The fear turns into joy especially when music and dance, poetry and drama, prayer and silent meditation, all beauty of the world energizes the happening of life and death. The joy of death is not compulsory for heroes or avatars, but an epitome of purpose of man in the world, eventually his Dasein, with Heidegger's concept.

          In fact, it is difficult enough to follow the joy on life or in a specific culture. It is like a lie in front of truth or sorrow. Or is it the truth itself in some momentary eternities of perishing being? One can die out of joy, other can enjoy death of many or few. How can be conceived the joy of a murderer? How can be compared to the joy of the victim? If everybody kills everybody, while God is dead, what more remains for joy? Who says let no human realization including self-killing, be out of joy like a black hole.

          The city of Florence is giving joy to mankind. If only its lilies will remain after Apocalypse some joy is still flourishing. Some girls are called Gioia. La Blache Ophélia flotte comme un grand lys. (Rimbaud).

          The Apocalypse has in its name the very lady author of Pralaya, Kali, mother and destroyer of the world, giver of joy.

Anthropology of Non Recognition

There is no need to say that making literature as anthropology and anthropology as literature one loses one’s chance to be recognized within either of them. But the theme of recognition itself can be a joint topic, on top of it may be Kalidasa’s “Recognition of Sakuntala” (Abhijnan Sakuntalam). Even after some two thousands or one thousand and a half years it seems that Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.

A XIX century’s replica is Cãlin, poem by Mihai Eminescu, in which the recognition of the deserted bride, after years, starts by meeting the child.

Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extent of cultural cannibalism, colonialism-globalism, glocalocalism, etc. To be recognised during or after demise is very little related to one’s will. It seems rather an outer concept. It is quite hard to enjoy the non-recognition, but after all, then it is time to find God. Does God recognise a person unrecognised even by self? Is it possible to get God’s message when all expectations are transformed in lost obsession of Divinity?

Two poems of different ages and others reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bait are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh ballad writer thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. While the religion – recognition of Uma, Daughter of Himalaya attracts hotly tantric and advaitin followers, the woman-bait is recognisable only through song recreation of the victim in tune with legions of raped and kidnapped heroines like, for instance: Kira Kiralina of Romanian ballads and Panait Istrati’s novels, in which the heroine kills herself in order not to be captured by the rapists. In another ballad by Ionel Zeana, hundred virgins chose to kill themselves instead of entering the harem of the invaders.

The woman is recognised as Goddess and as a bait almost in the spiritual inspiration, once an enthusiastic devotion, twice even still more literary as empathic ballad. The joy and sorrow come together as the characters are concerned, but both works convey either advaita-nondual, or Donne’s love canonization in the same move as prayer and chatarsis causes- effects.

From thousand to thousand years, from Sakuntala to Saundaryalahari and ballad Goddess-bait other characters and feelings are transformed or forgotten also as recognition of the fact that recognition is not possible.

LA GIOIA (Avoiding murder by life)

          Toward ending a novel entitled La Gioia, an own life, dedication “per la citta di Firenze” appeared in mind both as appropriate in ICAES context and as key in a possible thriller form according rather to reception than original narration. The character Gioia, if real, belongs to Florence, if invented, is an anthropologist’s thrill, i.e. late Romulus Vulcanescu. Out of three sons, during the years, two hanged themselves, the oldest one, Mihu, did it in Florence, after Uffizzi was bombed and his nearby accommodation was spoiled. Woman Gioia fictionally suspected by anthropologist, became la Gioia, as life, free of murder. The paper continues the novel with an anthropological open epilogue eventually in Indore, India, and back in Firenze.

Kali and Barbara

          Black Goddess Kali is beyond my series of anthropological novels Indian Apokalipse, while Barbara is an unanswered name. Indeed, when once I asked poet Gheorghe Pitut, what’s the name of your daughter? His answer was, I don’t tell you. Even I had ready more than one novel, the series started, by chance, via Paris, with Medea (Mother Medea in Paris). Was Medea another Kali or simply Barbara? But trying to enumerate the titles of the series I missed one: Fear of the Orient, either of long time since written, or rather because of global deconstruction including Orient-Occident double. Having not what to fear anymore because of unanswered names in the theme of this paper.

Esoterica Left For Fiction

          It was the case of young Patricia. She came to Balkans and proposed to the IUAES, in 80’s, a commission of the body which was actually the theme of 2002 Inter-Congress in Tokyo. She invited me in New Jersey for two paid conferences on situation in Romania and also took me in a drive among Washington facts of arms. She told she left esoterica and started writing stories.  I read and commented for her next day, missing some deer. It was my last day in my first America (esoterica). For some reasons I was called in the evening by madame Esthère who urged me never search Patricia in order to be forgiven.

          The paper opposes some literary works of anthropologists and anthropological works of writers. With special references to Lucian Blaga and Seamus Heaney.

Hanuman and Baudelaire in Mauritius

          Hanuman belongs to humankind as well as to divine lore of lord Rama. His faithfulness and brave cleverness are epic epitome of a sanctity soldier. Out of India, his worship turns into a consciousness of radical ecumenism through which such fantastic, sometimes humorous monkey-man-god gives happiness to everyone in his/her own way of life and expectation.

          Speaking on Hanuman in the islands of Mauritius, surrounded by larger ocean – Tagore’s ocean of silence – no fighting anymore a demon ruling another island, but demons inside ourselves, I remember a young rebel embarked by his forester father for India in punishment, and left by the captain of ship in Mauritius to collect him and return. He eventually remained in modern time an epitome of cursed poet, claming, for instance in A une malabaraise, Indian atmosphere for what was, in fact, his imagination in Mauritius. From here, both Hanuman and Baudelaire guide us to faith.