Gheorghe Constantin Nistoroiu - Artur Gabriel Silvestri - măsura Valahului Mare

 

Artur Gabriel Silvestri - măsura Valahului Mare

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

01 Decembrie 2021

 

„Artur Silvestri era un artist al slovei româneşti. El scria pentru o veşnicie fiecare text” (Pr. Al. Stănciulescu-Bârda)

 

Ochii, inima, sufletul, gura, mâinile Omului valah frumos caută, privesc, surâd, cântăresc, întâmpină, grăiesc, cuprind, îmbrăţişează şi împărtăşesc celor iubitori de frumos, binele, libertatea, adevărul, demnitatea, omenia, ca suiş sublim şi serafic. Cugetarea Omului frumos valah, creştin-ortodox este o simfonie a armoniei naţionalist-universale ce înnobilează continuu atât generaţia sa cât şi posteritatea.

 

Chemarea Românului Artur Gabriel Silvestri pentru alegerea devenirii - Măsura Valahului Mare, l-a desprins din tumultul cascadei imanente, al anarhiei social-materialiste pentru a-l pregăti mistic întru vocaţia de sacerdot spiritual, pogorând astfel pe tărâmul meditaţiei sofianice a viitorului, dar călătorind între trecut şi prezent. Românul frumos, devine faimos, de legendă printr-o conştiinţă creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i-se astfel pecetea originalităţii sale primordiale.

 

După modelul Marelui Profet-Strămoş Zamolxe, Artur Gabriel Silvestri s-a retras în subterana ascezei spirituale pentru a se întrupa lăuntric, devenind sacerdot al cunoaşterii, al înţelepciunii, al scrisului de mare fineţe. Şi-a chemat şi ales ucenici, „i-a învăţat, i-a îndrumat, i-a trimis la lucrare vizibilă, i-a verificat şi i-a pus pe picioarele lor, totul după un stil creştin real (adică ortodox, G.C.N), venind dinspre Biserica slujitoare, în sensul de Ekklesia – adunarea celor de afară, smulşi din lume – pentru a face o lucrare în viaţa spirituală a cetății.” (Constantin Stancu, Pseudomobiliaria „Afacerile” lui Dumnezeu cu omul. Şapte eseuri despre Artur Silvestri prefaţate de Constantin Dumitru şi A.I. Brumaru, Intermundus, 2005)

 

Este adevărat că dintre toţi cei chemaţi, dar puţini aleşi, unul a urmat precum Iuda vânzarea „pe treizeci de arginţi”, iar alţii, uitarea sau lepădarea asemeni lui Petru. Valahul frumos - Artur Gabriel Silvestri chemat şi ales de Dumnezeu pentru Neamul său capătă harisma serafică a vederii cu inima, alegând astfel Modelele mari - Arhetipuri divine din Pantheonul sacru al strămoșilor nemuritori.

 

Purtându-şi cu har şi demnitate de Erou-Martir-Mărturisitor Crucea sinelui întru Crucea lui Hristos şi cea a Naţiei s-a asumat identității spirituale de Neam. Cel ce îşi poartă cu nobleţe Crucea vocaţiei nu rămâne la răscrucile vremii! Misiunea lui creştină capătă sensul ortodox, fundamental, esenţial, eliberator.

 

Asumarea identităţii însumează o dublă esenţă, istorică şi transcedentală.

 

Sensul vieţii istorice a creştinului ortodox mărturisitor, dacoromân, îl întrupează spiritual în esenţa identităţii, devenirii şi dăinuirii întru transcendent. Misiunea profetică a Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri, îl ţine într-o permanentă stare de veghe şi de trâmbiţă la hotarele Patriei, a României Tainice. În lucrarea „Apologia hazardului”, Artur Gabriel Silvestri supune societatea unei analize certe, severe printr-o metodă ce surprinde fenomenul de tensiune prin două direcţii - „una fiind prezenţa celor de la putere care intervin în economie după modelul popoarelor migratoare - model al rupturii şi al căderii în ruină, fără continuitate iar fenomenul imobiliar scapă controlului specialiştilor şi asta naşte hazardul... Altă tensiune este lipsa de respect a societăţii, în general, faţă de valorile proprii individuale. Furtul şi parazitismul intelectual, care naşte « specialişti »”.

 

Neamul nostru ancestral – grâul grăitor semănat de logos este o pâinebinecuvântată de Dumnezeu spre cuminecarea tuturor Fiilor lui, dar şi ai altor naţii. Grâul grăitor dă viziunea unui neam, a unei nații, a unui popor. „Fără viziune, un popor piere din istorie” (Artur Gabriel Silvestri)

 

Preoţii, monahii şi sacerdoţii mireni - filosofii, scriitorii, poeţii dacoromâni – Corifeii Culturii ortodoxe - Mlădiţele Cuvântului dumnezeesc, trebuie să urzească pururea cuvintele lor cu mireasma florilor de câmp, să le brodeze ca pe o Liturghie a scrisului sacru, întrupând astfel sfinţenia scrisului, pentru a se pârgui astfel Grâul grăitor, căci altfel nu înfrăţeşte şi seacă, nemaiajungând Pâine - Cuminecare. „Grâul - abia pârguit – se instalase negânditor peste urmele rămase doar în memorie” (Artur Silvestri, România în anul 2010, Ed. „Carphatia Press”, 2003)

 

Filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, alături de toţi marii Profeţi ai spiritului ortodox român s-a întrupat într-o metafizică a dorului, a identităţii tradiției, a demnității, a adevărului, a frumosului mistic în arta creativă căutând, scormonind, moşind socratic, ucenici spre a-i călăuzi după marile modele spirituale pentru a deveni Pietre de temelie şi Stâlpi de dăinuire întru România tainică.

 

Mântuitorul nostru Iisus Hristosalege din Pantheonul spiritual al Daciei Mari – GrădinaPreacuratei Crăiese Maria-Vlaherna-Carpatina nume, cărora le hărăzeşte dincolo de soarta istorică un destin pretranscedental, al înfăptuirii, al împlinirii, al desăvârşirii sinelui lor întru sinele Neamului, ca dăinuire pururea.

 

Persoanele acestor nume, alese din Calendarul ursitoarelor, devin una cu Opera lor, sălăşluind întru frumos pentru a se răsfrânge sublim ca mesaj, ca emoție, ca vibrație, ca viziune, ca har, ca rugă, ca dor, ca dar, ca iubire!

 

România tainică este o mare familie aruistocrată a spiritului ortodox!

 

Paralel cu această grandioasă misiunea de a descoperi, iniţia şi forma o generație de scriitori creştini, a smuls din arhive, manuscrise îngălbenite de vreme sau din braţele uitării, memorii peste care s-a aşezat pulberea nepăsării, precum scriitorul proto-român Martin de Bracara (sec. VI d. Hr.) ori Paul de Lahovary. Pe cel din urmă l-a numit în documentarul său din 2005, „Ultimul Bizantin.”

 

Paul Lahovary (30.07.1909 - 11.05.2001) s-a născut într-o veche familie aristocrată, armână, cu rădăcinile pe insula grecească Naxos, înrudit printre alţii şi cu prinţesa scriitoare Marta Bibescu. Alesele sale studii universitare în Drept, Istoria Artei şi Litere, precum şi cultul naţional l-au format un remarcabil scriitor privind genurile de roman, nuvelă, poezie, istorie, eseu, Note de călătorii, traducător în franceză, în mod expres al lui Eminescu.

 

Pe lângă vocaţia literară, a înnobilat şi misiunea didactică la catedra de franceză,   ajungând un diplomat de carieră, ataşat de presă în Suedia, unde s-a stabilit după anul 1948, fiind şi un pasionat al călătoriilor pe diferite meleaguri străine Egipt, Franţa, Grecia, Italia, Ţările Scandinave. A fost căsătorit cu distinsa suedeză Ulla Mariana Engberg cu care a avut patru copii: Olenka, Andre, Catrine şi Dominique.

 

Operele care l-au făcut nemuritor au fost „Mesure d’une ombre”, „Vântoasele”, „Casa Terekov”, „Piano Nobile”, „Crai Nou”, „Doamna Colet. Amanta bărbaţilor de geniu”, „În Umbra Marelui Flaubert”, „Caleidoscop suedez” ş.a. A primit Ordinul Coroanei României în anul 1937 şi premiul „Romulus Cioflec” pentru cel mai bun roman al anului 1947, „Crai Nou”.

 

„Piano Nobile” a fost prima întâlnire a lui Artur Gabriel Silvestri cu Paul Lahovary, într-un Anticariat din Bucureşti, într-o călduroasă zi de vară. „Tot ceea ce îmi amintesc, mărturiseşte filosoful socratic, este secvenţă întretăiată, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale văzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipă de clipă, dintr-un ieri de neatins.” (Artur Silvestri, Paul Lahovary -  „Ultimul Bizantin.” Carpathia Press-2005)

 

„Vântoasele” - ielele - făpturile aerului în romanul bizantinului împletesc drama desrădăcinării cu tabloul vieţii rurale zugrăvit într-o cromatică a tradiţiei, a miturilor, a superstiţiilor, chiar a eresurilor, reliefând prospeţimea unei rusticităţi primitive.

 

„Măsura unei umbre”, eu aş fi numit titlul lucrăii Măsura unei lumini, fiindcă nici Meşterul Manole şi mai cu seamă marele Domnitor Vlad Ţepeş, protagoniştii  romanului său n-au fost niciodată umbre.

 

Paul Lahovary l-a făcut contemporan pe meşterul argeşean cu marele Voievod din stirpea boierilor olteni, a cărui faimă legendară s-a întins cu strălucire până astăzi, dincolo de eforturile tenebroase ale industriei detractoare, profanatoare „draculiene”.

 

Abraham/Bram Stoker (1847-1912), vrăjmaşul lui Hristos şi al Bisericii sale, scriitor irlandez iniţiat în vampirism şi în pseudo-ştiinţele oculte, specifice rasei sale, semite, ajutat de legatul papal Nicolae de Modrussa, de Povestirile germane despre Vlad Ţepeş Dracula, apărute în formă orală şi tipărite pe cheltuiala patriciatului săsesc, când tiparul abia inventat se afla în mâinile sale, de cronicarul Thomas Ebendorfer, de poemul lui Mihail Beheim, de jurnalul imaginar al lui Jonathan Harker, de Joseph von Hammer-Pourgstall, Leopold Ranke, Cesar Cantu, ori I. Bogdan, conturându-şi o imagine vampirică, în ficţiunea sa, substituind personajul Dracula, conte secui cu marele Domn al Ţării româneşti Vlad Ţepeş, „prin prisma răuvoitorilor autori saşi, asupra Voievodului valah.” (Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 245-247, 269, 273)

 

Abraham/Bram Stoker a amestecat cele două elemente reale Dracula şi Transilvania în cazanul fanteziei sale maladive, cu mătrăgună şi cucută prelinse din născocirile saşilor şi maghiarilor pentru a-şi scoate personajul vampiric, stigmatizând astfel pe Voievodul valah şi defăimând o Naţiune binecuvântată de Dumnezeu, care prin jerta Conducătorilor ei a salvat Occidentul de la transformarea lui în paşalâc.

 

Faptul că istoricii, ierarhii B.O.R., filosofii, academicienii, scriitorii, cu mici excepţii au tăcut ori s-au amuzat de halucinaţia lui Stoker, i-a permis acestuia să-şi infecteze cu virusul ucigaş de conştiinţe, cititorii dependeţi de drogul senzaţiilor tari. Este revoltător acest fapt murdar! Este înfiorător acest stigmat! Este abominabilă această fără-de-lege!

 

Vlad Ţepeş era fiul Voievodului Vlad Basarab, fiul natural al Marelui Domn Mircea cel Bătrân, gratulat de unele nu dintre cele mai corecte cronici ale vremii Vlad Dracul, aşa cum fiul său Vlad, care trebuia să fie cunoscut ca Vlad al II-lea Basarab, a căpătat porecla de Ţepeş, de la măsura cu care şi-a înălţat turcii şi răufăcătorii.

 

Se cuvine aşadar, să clarificăm lucrurile. Să le punem în în jilţul lor voievodal, regal.

 

Vlad Basarab - Vlad Dracula (1437-1442/ 1444-1447) făcea parte din gruparea boierilor Drăguleşti, urmaşii lui Drag, rivala ramurei Dăneştilor, urmaşii lui Dan. Lupta pentru ocuparea tronului voievodal dintre cele două ramuri boiereşti, deşi adevărata lor nobleţe era cea românească ori dacoromână, blazonul heraldic, era pe viaţă şi pe moarte, aşa cum arăta şirul domnilor aleşi sau mormintele pretendenţilor răpuşi.

 

Această încleştare dramatică le-a stârpit chipurile de Icoană întru Hristos, aşa cum au fost creaţi genetic, ontologic, în schimonoseli diabolice, drăceşti. Astfel că geniul poporului valah peste care des se pogoară harul lui Dumnezeu a numit ramura Drăguleştilor, ca pe o grupare a Drăculeştilor. 

 

Prinţul Vlad Basarab a fost investit în rangul de cavaler al „Ordinului Dragonului”, la 8 februarie 1431, în catedrala din Nurnberg, ordin înfiinţat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în vederea instituirii unei cruciade împotriva otomanilor. Din „Ordinul Dragonului” mai făceau parte la vremea aceea, regele Poloniei, Vladislav Jagello, marele duce al Lituaniei, Vitovd, regele Aragonului şi Neapolului, Alfons al V-lea şi despotul sârb Ştefan Lazarevici.

 

Ordinul era reprezentat printr-un medalion de aur pe care era gravat un dragon verde încolăcit în cerc, iar deasupra se înălţa o cruce cu inscripţia pe latura verticală: « O, quam misericors est Deus! »  „O, cît de milostiv este Dumnezeu!”, iar pe latura orizontală: « Pius et Justus! » - „Fii Credincios şi Drept!”. Faptul că Dragonul era precedat de Cruce, arată biruinţa Ei asupra balaurului. Dragonul este fiinţă ancestrală Păzitorul Pomului Vieţii – Cunoaşterii Binelui şi răului în Paradis, devenit sub ispita lui Lucifer, Ispititorul care a cauzat căderea primului Om prin liberul său arbitru. Simbolul Dragonului a fost preluat apoi de mitologiile orientale, răsăritene sau occidentale. În Occident păzeşte Lâna de Aur şi Grădina Hesperidelor (fructe ce conţin uleiuri eterice), în Orient păzeşte comorile de aur, argint sau perle, iar în răsărit în Dacia este Şarpele casei, păzitorul ei. Dragonul a ajuns şi simbol monarhic, îndeplinind funcţia regală şi ritmurile vieţii.

 

Iisus Hristos îl asociază ca iudă a lui Lucifer, simbol al răului, învins de EL pe Crucea de pe Golgota, de Arhanghelul Mihail, de Sfântul trac Mare Mucenic Gheorghe şi de toţi Îngerii, Sfinţii, Martirii, Mărturisitorii Lui cereşti şi pământeşti.

 

Din nou geniul popular valah a asociat prin înţelepciunea sa dragonul cu dracul. Aşadar, Vlad Basarab, Cavaler al Ordinului Dragonului, purtătorul acelui insemn a devenit Vlad Dracul, iar Vlad al II-lea Basarab, ajungând Voievod a folosit ca măsură de pedeapsă pentru păgânii turci ce ne răpeau şi profanau copiii, ţeapa, ca pe o ispită pentru poftele lor spurcate, supranumit de cronicile pro/ contra Ţepeş.

 

Voievodul Vlad Ţepeş a strălucit prin dreptate, curaj, strategie şi o vitejie ieşită din comun, egalat mai târziu de Mihai Viteazul, fiind una dintre cele mai proeminente figuri istorice, asemuit în epocă ca şi Domnul Unirii, cu marele Alexandru Macedon.

 

Mult mai demn decât amploiaţii cronicilor veninoase saşi şi maghiari a fost cronicarul Mehmet Mustafa Ali, care a consemnat victoria de răsunet a Voievodului Vlad asupra cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea, stârnind admiraţia marelui sultan şi subliniind imperios „aportul lui Ţepeş la apărarea popoarelor din centrul Europei, care au fost salvate de cotropirea imediată a otomanilor.” (Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975).

 

Legat de admiraţia sultanului faţă de Vlad Ţepeş, istoricul Xenopol remarca: „Turcul admiră în Vlad însuşirea de a se face temut şi ascultat de supuşii săi, idealul ocîrmuirii otomane.” (A.D. Xenopol, Istoria românilor, vol.II, Iaşi, 1889, p. 293).

 

Despre acest Voievod pe care Nicolae Iorga îl numea „cumplit de viteaz”, au scris corect Grigore Nandriş, Raymond T. McNally, Radu Florescu, Gianfranco Giraudo, clericul Antonio Verancsics, Mihail Bocignoli, Mihail Dukas, Laonic Chalcocondil, N. Stoicescu, Ştefan Andreescu, Corneliu Leu, Ion Stăvăruş, Filippo Buonaccorsi Callimachus, Jean Louis Carra, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu, N. Ionescu, A.D. Xenopol, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ştefănescu, Ilie Minea, C.C. Giurescu, Marin Sorescu, Doru Năstase, Dan Lucinescu ş.a.

 

Pe acestă linie în concordanţă cu Adevărul şi realitatea faptelor istorice şi-a conturat lucrarea ca o Icoană, despre Vlad Ţepeş, „Ultimul Bizantin” - Paul Lahovary. „Mesure d’une ombre” a fost privită de Paul del Perugia ca, „o capodoperă de istorie sacră”, de Jean-Francois Charpal, „o carte care nu v-a îmbătrâni”, de Virgil Cândea, „Un roman cu o sobrietete de cronică”, iar de Artur Silvestri, „o restituţie excepţională, documentată istoriceşte şi fără nici măcar o singură intenţie de a scoate senzaţii tari din figura unui personaj istoric cu merite ce nu se discută.”

 

În orice act creativ, formativ, didactic ori pedagogic, sacerdotul spiritual Artur Gabriel Silvestri s-a impus magistral lăsând posterităţii o adevărată desfătare!

 

Din păcate a mai trecut un an fără maestrul Artur Gabriel Silvestri ! Acolo, în lumea drepților, s-a reunit în acest an și cu buna noastră prietenă Mariana Gurza, cu care purtam mereu la sfârșit de noiembrie o lungă discuție despre cel care ne lipsea atât de mult ! Un gând pios și mult dor ne-a rămas aici, în suflet, pentru cei care cu siguranță trăiesc încă în  România tainică.

 

Aranjament grafic - I.M.