Vasilica Grigoraș – Problema timpului în filosofia cantemiriană

 

Vasilica Grigoraș – Problema timpului în filosofia cantemiriană*

 

Noțiunea ontologică a divinității ca existență absolută este în strânsă legătură cu durata lucrurilor, care nu se poate deosebi de viața sau ființarea lor. Cantemir tratează problema timpului în partea a patra a lucrării Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago aproape traducând lucrarea lui Van Helmont, De tempora.

Pentru Platon, timpul este mișcare, perioadă de trecere de la un eveniment anterior la unul posterior, iar pentru Sfântul Augustin, timpul este măsura mișcării corpurilor (tempus est quod metimur motum corporis). În problema timpului, filosoful român îl combate pe filosoful grec Aristotel, care susține că timpul este deosebit de mișcare, având un curs uniform, pe când mișcarea poate fi mai înceată sau mai rapidă. Timpul este față de mișcarea din univers ceea ce reprezintă spațiul pentru corpuri, le include, dar nu se identifică cu ele. Totuși timpul este inseparabil de mișcare. Timpul nu este mișcare, dar trebuie să fie ceva în raport cu mișcarea. Dacă mișcarea se manifestă în spațiu, timpul se manifestă în mișcare, cu alte cuvinte întinderea conferă mișcării continuitatea sa, iar aceasta oferă continuitate timpului. Corespondența între timp și mișcare este acceptată și de dogmatica creștină.

Din faptul că timpul este infinit se poate conchide că și mișcarea este infinită, adică eternă în act și în potență. Cantemir nu contestă eternitatea timpului, ci consideră că este etern chiar înainte de orice creație, timpul este divinitatea în ipostaza de eternitate, de durată infinită. Divinitatea împărtășește creaturilor sale fragmente din eternitate, durate finite, perceptibile, atributele lor. Este o concepție teologică nu mult deosebită de aceea a Sfântului Augustin, care nici el nu admite noțiunea de timp în afara creaturii. În viziunea cantemiriană timpul nu este în legătură cu mișcarea și nici cu repausul. El îl atacă pe Aristotel, considerându-l un născocitor de definiții, un ușuratic și arogant când e vorba să propună axiome. Născocește două mișcări de același gen, dar diferențiate, care se prezintă drept contrarii fiind amândouă supuse nu naturii, ci lui însuși. Definește natura ca începutul mișcării și repausului, iar timpul ca fiind măsura mișcării și repausului. Și în problemele anteriorității timpului, Cantemir îl combate de Aristotel. Se opune cu fermitate tezei aristotelice conform căreia continuitatea timpului se îmbină cu continuitatea mișcării. În spiritul teoriei helmontiene a timpului, Cantemir pune accent pe caracterul temporar al existențelor singulare în contrast cu eternitatea universului. Timpul se bucură de o universalitate singulară și de o singularitate universală, care se află așezată atât de intim și de propriu în fiecare lucru, „așa încât cineva ar concepe mai lesne soarele fără lucire decât lucrurile fără durată precisă”.(11) Cantemir nu atribuie timpului început și nu menționează nicăieri crearea timpului: „Zilele și anii pe care le citim în stele nu sunt timpul, ci numai vicisitudini ale schimbării lor. De aceea stelele se zic a fi în timp (adică în durată), iar nu că formează sau nasc timpul; el nici măcar nu arată esența timpului, ci doar mutațiile și girațiunile cerului”.(12) Eternitatea timpului nu implică eternitatea universului în mișcare. Lumea a fost creată și pusă în mișcare de Dumnezeu atunci când a crezut de cuviință și de un prim motor imobil, cum credea Aristotel. Pentru Cantemir eternul imobil nu este în natură, ci mai presus de natură, nu este substanță, ci suprasubstanță, adică nu e natural și substanțial, ci supranatural și suprasubstanțial. Nici Biblia nu-i oferă lui Cantemir principiul dinamic care să asigure creația. Dumnezeul biblic nu face decât să poruncească, iar când este vorba de crearea lumii materiale, poruncile sale se adresează apelor, adică unui element conceput pasiv, inert, mort, despre care nu se poate vedea cum trece la o fază activă. Cantemir este prea aristotelician cu toate criticile pe care le aduce filosofiei Stagiritului, este prea înclinat să-și reprezinte schimbarea drept o trecere a materiei de la potențial la actual.

În ontologia lui Cantemir, divinitatea este definită ca existență prin excelență, ca existență absolută din care derivă orice altă existență, dar și ca viață universală. Dumnezeu este existența și viața tuturor, a celor care sunt cuprinse în catalogul creațiunii și conservațiunii. În timp ce divinitatea este „viață universală”, ființa creaturilor este „viața particulară”. Cantemir descrie uneori „viața universală” în termenii ființei parmenidiene, conceptul existenței absolute dezvăluindu-și astfel determinările intrinseci în haina teologică: „Viața universală este, a fost și va fi aceeași, căci ceea ce este, este și niciodată nu se poate înțelege că nu a fost. Din contră în mod intelectual este declarat că rămîne întotdeauna același netraversabil, inalterabil, impermiscibil și în eterna sa neclintire și identitate.”(13) Conceptul ontologic al divinității ca existență absolută despre care se spune, nu numai că dăruiește fiecărei ființe singulare forma, viața sau existența, ci că este existența și viața tuturor, în care toate trăiesc, poate duce la consecințe panteise, la confundarea divinității cu creatura. Între noțiunile de viață sau forma lucrurilor și conceptul de timp există o strânsă legătură. Durata lucrurilor nu se poate deosebi de viață sau de ființarea lor, ea ține ca și viața de nucleul existenței lucrurilor. Timpul sau durata timpurilor este o condiție ontologică fundamentală, actul existenței și al ființării, și prin aceasta teoria timpului devine o parte a ontologiei.

„Durata particulară” a lucrurilor întreține același raport cu „timpul universal” ca „viața particulară” cu „viața universală”. „Timpul universal” sau timpul ca atare este atribut al divinității. Așa cum creaturile obțin ființa lor prin participare la „viața universală”, așa obțin durata lor, însușirea de a dura prin participarea la durata divină.

Ca atribut al divinității, timpul este ca și atributul substanței spinoziste indivizibil, el nu este compus din părți, nu are succesiune, nu este mare sau mic, lung sau scurt, nu poate măsura sau să fie măsurat. Aceste determinări privesc numai raporturile reciproce al mișcării corpurilor sensibile și numai din punctul de vedere al minții umane care măsoară durata unei mișcări prin alta și nu timpul în sine. Din acest punct de vedere, timpul se confundă cu eternitatea ca și la Sf. Augustin (acel bărbat divin), pentru care timpul este unul și același lucru cu eternitatea.

Ca și Van Helmont, Cantemir combate teoria aristotelică a timpului ca măsură a mișcării, teorie ce lega indisolubil timpul de mișcarea materiei, a corpurilor materiale.

* Materialul este un capitol din cartea „Evoluția ideilor filosofice la Dimitrie Cantemir”, București, Editura LEVIATHAN, 2022.