Disperarea
unei mame
Doamna D. N. îmi scrie cu disperare. Se
simte cea mai nenorocită mamă din lume. Fiul său, trecut demult de treizeci de
ani, nu și-a găsit altă meserie decât aceea de a cânta la chitară prin baruri,
restaurante și la petreceri. Mamei nu-i place nici meseria aceasta de ,,a-i
cânta diavolului”, nici mediul în care se desfășoară și nu se poate împăca cu
gândul că fiul său nu a putut să realizeze altceva în viață. Doamna D. N.
recunoaște că fiul său e credincios în intimitatea sa, obișnuiește să se
închine și să se roage. Doamna a rugat și pe alți preoți s- ajute în acest
sens, dar n-a găsit înțelegere.
Stimată doamnă, respect grija dvs.
legitimă pentru propriul fiu, dar, fără a vă jigni, am impresia că faceți furtună într-un pahar
cu apă. Fiul dumneavoastră nu mai este copil. Dânsul are responsabilități față
de propria familie, față de copiii săi. Dacă până acum nu s-a calificat într-o
altă meserie, credeți că va face-o acum,
de dragul meu? Mă îndoiesc! Și, la urma-urmei, ce găsiți rău în a cânta la
chitară? Poate nu vă place dumneavoastră, dar le place atâtor oameni serioși.
Dacă fiul dumneavoastră poate aduce o rază de bucurie și încredere în viața
unor oameni, dacă poate să aline pentru câteva momente grijile de zi cu zi ale celor ce-l ascultă,
ce e rău în asta? Fiecare generație cu vremea și cântecul ei, doamnă!
Cred că aveți un fiu minunat, dacă iubește
atât de mult muzica. Și cred că știe și meserie, din moment ce poate trăi din
muzică. E o meserie nobilă, divină doamnă, și fiți mândră de fiul dumneavoastră.
de ce vreți să-și lase această meserie? Ce vreți să facă altceva? El pentru
asta s-a pregătit.
Vedeți bine câte concedieri se fac din toate instituțiile. Oameni cu studii superioare rămân pe drumuri, șomeri. Mulți dintre aceștia ar vrea să știe să cânte ca fiul dumneavoastră, dar nu știu și nu pot. Dacă dânsul își face bine meseria, nu e amenințat nici dumnealui, nici familia de lipsuri. Desigur, își amintește și de părinții săi și le dă o mână de ajutor, dacă are de unde. Faptul că a rămas credincios și că-și crește copiii în frica lui Dumnezeu este un motiv în plus să vă spun că sunteți o mamă fericit. Nu vă mai faceți atâtea griji pentru dânsul. Creați stări de tensiune și conflict în familie, sunteți o nefericită și-i faceți și pe alții nefericiți. Luați lumea așa cum este, doamnă, nu cum ar trebui să fie. Idealul e greu, uneori e imposibil de atins. Îngrijiți-vă și de-ale sufletului dumneavoastră, de nepoței. Iubiți-vă fiul și nu-i faceți necazuri. Probabil că are el destule.
Dumnezeu
să vă fie într-ajutor!
(Disperarea unei mame, în ,,Cuget
Românesc", Bârda, an. II(1993),
nr. 2, p. 4; în ,,Datina", Tr. Severin, an.
III(1991), nr. 468(27 nov.), p.
1, 3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
215-216; în vol. Inima mamei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
70-71; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. I, 2004, pp.
178 – 179).
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
RASUFLAREA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum traieste trupul respirând aer, tot
asa traieste si sufletul, respirând milele lui Dumnezeu. Asa cum un tata si o
mama considera drept ceva obisnuit, firesc, necesar sa-si hraneasca copiii cu o
bucata de pâine sau cu un peste – hrana cea mai obisnuita – si nu le da în loc
de pâine piatra si în loc de peste sarpe, desi dupa fire sunt rai si vicleni,
cu atât mai mult Tatal nostru cel ceresc, Bunatatea întruchipata, „va da cele
bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 398.
SFÂNTUL
GAVRIIL GEORGIANUL
Duhovnicul
trebuie ca cel puţin o dată pe zi
să
se mânie în chip mincinos
Părintele Gavriil era un exemplu viu de
blândeţe, dar atunci când sesiza că cineva deforma sau falsifica înţelesurile
credinţei ortodoxe se înnora în priviri şi te lovea ca trăsnetul cu cuvântul
său. Cu acest prilej, un fiu duhovnicesc de-al său l-a întrebat odată:
– Când vă vedem mânios, vă mâniaţi cu-adevărat?
– Inima mea niciodată nu este atinsă de mânie. Aceasta este doar
exterioară.
Odată însă a lăsat impresia că s-a mâniat cu-adevărat. Atunci s-a
ridicat în picioare şi-a strigat înfuriat:
– Nu se cade să-mi deformaţi cuvintele. Vorbesc cu puterea Sfântului
Duh.
În acelaşi moment nori negri au acoperit cerul, soarele s-a ascuns şi
toate arătau că va ploua. Cei răspunzători pentru aceasta au înţeles, s-au
pocăit pentru greşeala lor şi i-au cerut iertare. Atunci stareţul a zâmbit şi
soarele s-a arătat din nou pe cer.
– Nu-mi deformați cuvintele! Vedeţi, asta influenţează şi vremea!
Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos.
Sursa: acvila30.ro
HOTARUL
VESNICIEI
Sfantul
Sofronie Saharov
Fiecare dintre noi va fi adus cândva la
hotarul dintre timp si vesnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui
sa ne hotarâm viitorul în lumea ce se afla înaintea noastra si sa ne hotarâm
daca suntem sau nu împreuna cu Hristos, întru asemanarea Lui, sau sa ne
departam de El. Odata facuta pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu
Hristos sau de a-L refuza – prin vointa noastra libera, timpul nu va mai
functiona pentru noi.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea și
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 126
T
I M P U L
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Traieste clipa! Pentru ca trecutul e tot
trecut orice am face, viitorul e tot viitor orice am face, prezentul este numai
în posesia noastra. Bucura-te de prezent, de ceea ce Dumnezeu ti-a rânduit, nu
sta mereu cu fata înspre trecut sau cu fata înspre viitor, caci pierzi
prezentul. Ce valoare vor avea faptele noastre, gândurile noastre, lucrurile pe
care le facem noi azi, pentru cei de mâine?… Ma impresioneaza foarte mult când
vad cum înghite timpul totul si numai ceea ce este drept, cinstit, curat ramâne
si este mai puternic decât timpul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
129
Demonizatele
În Sfânta Scriptură, mai ales în Noul
Testament, sunt multe locuri în care se vorbește de existența demonizaților.
Mântuitorul însuși a vindecat mai multe asemenea cazuri. Sunt relatate în
Sfânta Scriptură manifestări ale acestor suferinzi cu lux de amănunte. Au
trecut de atunci două mii de ani și demonizații au continuat să-și facă
prezența în diferite locuri și timpuri. Medicina, cu toate progresele ei, încă
n-a reușit să găsească o rezolvare a acestei maladii. Ba chiar diagnosticarea
acestor cazuri este dificilă.
Era prin 1993, când au apărut și în
părțile noastre asemenea cazuri. Auzisem de la câțiva colegi preoți că au fost
în bisericile pe care le deservesc. Am
crezut, de început, că sunt manifestări organizate, regizate din umbră, de
sectanți și răuvoitori, menite să tulbure liniștea și ordinea în biserici,
să-și bată joc de Sfintele Slujbe. Mulți credincioși cu care am vorbit ulterior
aveau aceeași convingere, ba chiar erau ofensați că nu se apelase la poliție
pentru a pune ordine.
Cu prilejul hramului de la Mănăstirea Topolnița(29
august), am avut ocazia să văd asemenea cazuri. O tânără de cca. 19-20 de ani
era ținută zdravăn de tatăl său și înconjurată de rude apropiate. Tot timpul
cât a durat Sfânta Liturghie și parastasul ctitorilor, țipa și urla de undeva
de la marginea mulțimii. Nu înțelegeam ce spune. Când a început slujba
Sfântului Maslu, părinții au adus-o în față. Sâsâia ca șarpele, lătra precum
câinele, răcnea precum leul și afirma prin strigăte stridente, care acopereau
stația de amplificare că ,,-Eu sunt dracu!”
Dedublarea era totală și nu putea fi vorba
de prefăcătorie. Părinții și însoțitorii fetei erau oameni simpli de la țară,
zdrobiți de nenorocirea ce-a dat peste fiica lor. Se închinau și se rugau
stăruitor pentru sănătatea ei. Erau de admirat pentru credința și speranța ce
și-o puneau în ajutorul lui Dumnezeu.
Demonizata încerca să lovească pe cei din
jur cu mâinile, cu picioarele, să muște. Își întorcea ochii peste cap, se
zbătea și se chinuia. Scrâșnea și spumega, răcnea, când auzea rostindu-se
cuvântul ,,drac”, ,,diavol” sau ,,demon”, în timpul slujbei.
,,- Nu vă atingeți de mine! Vă omor! Vă
mănânc pe toți! În iad vă bag! Vă joc cu copitele!”
Multe zicea, dar am reținut câteva aspecte
deosebit de interesante. Spunea:
,,- V-aș mânca, mă, v-aș mânca pe toți,
dar asta nu mă lasă(arăta spre icoana Maicii Domnului-n.n.). Ea se roagă Ăluia
și El nu-mi dă voie!... Să nu mă stropiți cu aia(cu aghiasmă – n.n.), că mă
arde!... Pleacă de aici cu asta, să n-o văd (se referea la Sfânta Cruce –
n.n.)!.... Nu vreau fum de acesta(de tămâie – n. n.). Pute, pentru mine pute!
Mie îmi place al de tutun. Ăla-i fumul care-mi place mie!.... Veniți la
biserică, dar câți dintre voi credeți? Puteți să-mi spuneți? Veniți la biserică
și pe urmă vă duceți la vrăjitori. Vrăjitorile sunt ale mele, mă! Eu nu vă las
să veniți la biserică. Încălzesc patul să dormiți, vă dau de lucru până trece
slujba…. Ha, ha, ha…..! Pe voi vă știu unde stați, că toți mă chemați să-mi
dați câte ceva, că toți ziceți mereu: ,,fire-a dracului de găină, de oaie, de
muiere!” Ha, ha, ha, pe toți vă iau la
mine în iad!.... La popa din Vierșani nu mai mă duc. Ăla se roagă mult pentru
noi. Șase ore s-a rugat. Da-l omor! Îl spânzur, că mi-a făcut mare rău!...
Pocăiții(sectanții – n.n.) sunt ai mei, ai mei sunt, nu vă legați de ei….!”
Numai surd să fi fost, ca să nu crezi că
era lucrare diavolească. Spre sfârșitul slujbei, fata s-a liniștit și a
început și ea să se închine, ba chiar
s-a lăsat miruită cu untdelemn sfințit de la Sfântul Maslu. Mântuitorul a spus
ucenicilor Săi, când L-au întrebat de ce ei n-au putut să vindece niște
demonizați: ,,- Pentru necredința voastră! Acest neam de diavoli se scoate numai cu post și cu rugăciune!”
Așadar, medicamentul pentru boală ne-a fost descoperit. Rămâne să încercăm să-l
folosim.
…. Nu am trăit niciodată momente de mai
mare intensitate în cei aproape douăzeci de ani de preoție cât aveam atunci.
Cazul respectiv a fost primul de acest fel pentru mine. M-am întors acasă mult
mai întărit în credință.
*
* *
Joi, 14 septembrie, același an, la
Înălțarea Sfintei Cruci, au venit și la biserica de la Malovăț. Două fete erau
însoțite și ținute zdravăn. De la poartă au început să țipe. În biserică erau
câteva femei. Abia începusem slujba. De la ușă, una dintre tinere a strigat:
,,- Unde-ți sunt credincioșii, mă? Ce
sărbătoare este astăzi, mă? De ce nu veniră la biserică? Du-te, mă, la piață și
la târg să-i vezi acolo. Sunt ai mei, sunt ai mei, de aia nu vin la biserică.
Pe toți îi iau cu mine în iad. Am putere mare, mă! Împăratul meu este cel mai
puternic!”
S-au apropiat de ușa altarului. Cea mai
tânără era în criză. Moțăia din cap, ca și cum ar fi vrut să mă ia pe coarne.
Își întorcea ochii, tropăia, încerca să mă lovească. A trebuit să întrerup
slujba. I-am citit Molitvele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan
Hrisostom. Striga:
,,- Nu mă blestema, mă, nu mă blestema! Ce
ai, mă, cu mine, ce-ți făcui?”
Am stropit-o din belșug cu aghiasmă. Se
zvârcolea și țipa:
,,- Mă arde, mă, mă arde! Nu mai arunca de
aia, că mă arde! De ce n-au și sectarii de asta, mă? Fiindcă sunt ai mei, mă, de aia nu au! Ei
nu-mi fac rău, mă!”
Reacție puternică de respingere a
manifestat la apropierea cădelniței și a fumului de tămâie:
,,- Pleacă, mă, cu asta de la mine! Pute!
Mie-mi place fumul de țigară, ala-mi place mie! Eu am cinci mii de capete, sunt
peste tot, sunt cel mai tare!”
,,- Minți, i-am spus, ești nimeni!
Dumnezeu este cel mai puternic, iar tu ai putere atât cât îți dă vie Domnul
Hristos. Tu lucrezi atât cât vrea El și ești venit spre îndreptarea multora.
Spune măcar o dată-n viața ta: ți-e teamă de Dumnezeu?”
Cu glas spășit a răspuns:
,,- Mi-e teamă!”
,,- Dar de Maica Domnului ți-e teamă?”
,,- Mi-e teamă!”
,,- Atunci pleacă din roaba lui Dumnezeu
Elena!”
,,- Nu plec, mă, o omor, mă, o omor!”
,,- N-o vei omorî, fiindcă ne vom ruga
pentru ea și se va face sănătoasă! Ea se va căsători, va avea copii, familie!”
,,- Ha, ha, ha, vrăjitoarele m-au trimis
în ea, mă, s-o omor! Vrăjitoarele sunt ale mele!”
Între timp, biserica se umpluse de lume.
Vestea se dusese în sat ca fulgerul și lumea venea în fugă de pe toate ulițele.
Veneau din curiozitate, îmbrăcați așa cum se găseau pe acasă la ora aceea.
Îngenuncheau. Femeile plângeau și se rugau. Pe măsură ce terminam molitvele
amintite, tânăra se potolea.
,,- Hai, mă, să vedem care pe care! Hai să
vedem dacă poți tu să te rogi până mă alungi pe mine! Hai să vedem dacă ai răbdare!”
Mi-am continuat slujba. Cea mai mare a dat
lumânări și prescure la altar și m-a rugat să mă rog pentru ele. Pe la
începutul Sfintei Liturghii, cea mică a avut o nouă criză.
,,- Tăceți, mă, în biserică! Nu mai
vorbiți! Uitați-vă la altar, nu la mine! Nu sunt eu altarul vostru!”
Am stropit-o din nou cu aghiasmă.
,,- Mai ai, mă, de asta! Mă arde, mă, mă
arde!”
,,- Te scald în ea, dacă nu pleci din
roaba lui Dumnezeu Elena!”
,,- Nu mă chinui, mă, atât, că-ți fac rău!
Te dau afară din preoție, mă! Am să-ți fac dușmani câtă frunză și iarbă, ai să
vezi tu cât rău sunt în stare să-ți fac! Ce ai, mă, cu mine?”
A tăcut până la urmă și mi-am continuat
slujba. La Sfânta Evanghelie de la Liturghie am adăugat, la cea rânduită zilei,
altele speciale pentru demonizați, așa cum sunt rânduite. În momentul în care
începeam câte una din acestea, striga:
,,- N-o zice pe aia, mă, n-o zice, că mi-e
rău!”
Am rostit câteva ectenii speciale pentru
astfel de cazuri.
La
sfârșitul slujbei au avut amândouă accese foarte violente. Le-am citit
mai multe rugăciuni speciale. Toată lumea era îngenuncheată și se ruga. Fetele
ședeau trântite la podea și se zbăteau,
ținute fiind de însoțitori. Parcă erau puse la scaunul electric. Am început să
zicem Tatăl nostru în cor. O dată, de
două ori, de șapte ori. Niciodată nu s-a făcut la Malovăț o rugăciune cu atâta
intensitate. Când am terminat Tatăl nostru a șaptea oară, fetele s-au liniștit
ca prin farmec, din obraji le-a dispărut culoarea de vânăt-pământiu și le-a
reapărut cea normală și un zâmbet de om epuizat.
,,- Bine ați venit, Elena și Emilia!”
le-am zis.
,,- Vă rugăm să ne iertați, părinte, că nu
știm ce-am făcut și ce-am vorbit! Dați-ne voie să spunem și noi o rugăciune!”
Le-am permis. Au îngenuncheat. Au spus o
rugăciune pe care n-am mai auzit-o până atunci. Am urmărit însă cu atenție.
Avea conținut conform cu învățătura noastră creștină ortodoxă. Poate a durat
rugăciunea lor un sfert de oră. Am stat
apoi de vorbă cu ele mai bine de o oră. Îmi spuneau:
,,- Îi mulțumim lui Dumnezeu, că ne-a dat această cruce! Numai astfel noi am
descoperit credința. Citim Biblia, cărți religioase, postim de trei ori pe
săptămână, mergem regulat la biserică, ne rugăm. Când ne vine însă criza, ne ia
cu leșin și ne pierdem cunoștința. Nu mai știm ce facem și nici ce zicem. Noi
știm că Dumnezeu nu ne va lăsa să fim pierdute, dar așa este voia Lui și cât va
vrea El ne vom duce cu bucurie crucea. Când eram în criză, de mai multe ori cel
din noi a zis că avem vrăji. Noi nu am fost la vrăjitoare; ne-am dus și ne vom
duce la biserică și sperăm că numai cu puterea lui Dumnezeu ne vom face bine!”
Intenționau să dea admitere la școli
postliceale în toamna aceea, să-și facă un rost în viață. Desigur, nu pot să
redau în spațiu restrâns tot ceea ce spuneau atât în timpul crizei, cât și după
aceea. Recapitulând, încercăm să răspundem și acelora, care încă se mai
îndoiesc de sinceritatea celor două tinere. Sunt din familie de oameni simpli,
părinții lor sunt cunoscuți de mulți maloviceni. Ele sunt fete simple de la
țară, nicidecum nu sunt artiste de cinema. Nu urmăresc scopuri materiale. Singura
lor dorință și a familiei lor este de a
se face sănătoase. Că umblă la biserici și fac ceea ce fac, este explicabil.
Care părinte nu ar căuta sănătatea copilului său? Când medicii ridică din umeri
neputincioși, nu pleci, oare, până la marginea pământului cu copilul și te agăți de orice fir de pai,
cu speranța că-i vei găsi leacul? Că este lucrarea lui Dumnezeu în lumea
aceasta atât de debusolată de la acest sfârșit de veac nu mă îndoiesc.
Pentru cel care are credință, am o mie de
argumente; pentru cel ce nu crede, n-am niciunul.
(Demonizatele, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
VII(1995), nr. 1444(28 sept.), p.
1, 2; nr. 1445(29 sept.), p. 2; în
vol. Chipuri și icoane, Malovăț, Editura
Parohiei Malovăț, 1995, pp. 19 – 23; în
vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 65-69; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 152-157. La data cânt pregătim
de tipar ediția prezentă, azi, 16 aprilie 2022, facem precizarea că cele două
fete s-au vindecat, și-au definitivat studiile, s-au căsătorit. Nu știu dacă au
copii, dar sunt amândouă profesoare, una din ele chiar la liceu).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
S
O B A
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca o soba fierbinte îl încalzeste pe
tot cel ce se apropie de ea. Asemenea si omul iubitor, a carui inima este
aprinsa de dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele, va încalzi cu flacara
iubirii sale pe oricine se va apropia de el. Si precum soba împarte din caldura
ei celor care au nevoie de aceasta, asemenea si omul iubitor împartaseste din
darurile lui Dumnezeu fratilor sai care au trebuinta de ele: unuia îi acopera
goliciunea, altuia îi da adapost, aducându-l în casa sa, pe unul îl slujeste la
boala, pe altul în temnita, iar altuia îi alina întristarea, într-un cuvânt,
fiecaruia îi da o mâna de ajutor atunci când îi este cu putinta. Toate acestea
se izvodesc în el din caldura dragostei crestine. Pe când o soba rece,
dimpotriva, nici un folos nu aduce nimanui si, chiar de se atinge cineva de ea,
este dezamagit si se departeaza înfrigurat. Întocmai sunt si oamenii cei
neiubitori, ale caror inimi nu sunt încalzite de dragostea crestina. Multi
dintre ei se cred a fi cineva, citesc rugaciuni multe si în repetate rânduri,
deseori postesc, zidesc bisericile Domnului si le împodobesc (fapte care sunt
în sine vrednice de lauda si poarta înfatisare de cucernicie); dar daca se
apropie de ei vreun sarac pentru a le cere ajutor, e dezamagit întocmai ca
acela care s-a atins de soba rece, voind sa se încalzeasca de la ea, si astfel
pleaca purtând înlauntru aceeasi întristare si nenorocire pe care o avea când a
venit. Întâmplarea aceasta si cugetarea asupra ei te povatuieste sa înveti
dragostea crestina fara de care orice faptuire este moarta, chiar daca ea pare
a însemna oarece în ochii oamenilor.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 114
INDREPTAREA
SI INTOARCEREA FEȚEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca aceia care doresc sa vada soarele
îsi întorc fata spre el, asemenea facând si pentru a privi orice altceva. Când
vrem, de pilda, sa vedem un om sau un lucru oarecare, ne îndreptam cu fata spre
acesta. Asa, cei ce voiesc a vedea pe Dumnezeu – vesnicul si duhovnicescul
Soare – trebuie negresit sa se întoarca spre El cu fata inimii lor si Îl vor
zari prin credinta în vremea de acum si fata catre fata în vremea de apoi.
Domnul pretutindenea este si, de aceea, oriunde am merge, umblam înaintea fetei
Sale.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 127
Datoria
Bătrâna dusese cu greu crucea vieții. Cei
peste optzeci de ani ai săi fuseseră însemnați cu nenumărate poticniri și
umilințe, cu nesfârșite speranțe neîmplinite, cu sărăcie, cu muncă și cu răbdare de sfânt. Crescuse în casa ei
săracă șapte copii. Toți ajunseseră oameni cu stare, cu școli absolvite, cu
meserii învățate, într-un cuvânt, oameni care puteau merge în viață pe
picioarele lor. Bătrânul se stinsese de timpuriu și doar dânsa rămăsese să ducă
povara ultimilor ani. A rămas în casa ei până n-a mai putut să-și muncească
grădina, până n-a mai putut să iasă afară, până a fost țintuită la pat. Atunci
s-au adunat copiii de pe unde-i împrăștiase viața și au hotărât s-o ia
îngrijire, prin rotație, fiecare câte trei luni.
Zis și făcut. Cel dintâi a lut-o feciorul
cel mare. A dus-o la el în sat și câteva săptămâni s-au comportat toți destul
de bine față de dânsa. Într-o zi, feciorul a venit cu cineva străin în cămăruța
babei și au pus-o să-și pună degetul pe mai multe hârtii, spunându-i că
,,semnează” că a primit pensia. În realitate, semna un act de
vânzare-cumpărare, prin care feciorul ei cel mai mare primea, contra cost, de
la mama sa, casa și petecul de pământ părintesc.
După ziua aceea situația s-a schimbat.
Bătrâna a început să fie persecutată și învinuită. O lăsau nemâncată zile în
șir, o băteau când se murdărea, ba au mai încercat și s-o sufoce cu perna. Într-o zi, când bătrâna rămăsese singură, i-a
venit un gând salvator. Cu ultimele puteri, și-a luat câteva haine pe ea, a
ieșit în drum și a rugat pe un vecin s-o ducă cu mașina în alt sat, unde locuia
o fiică a ei. I s-a împlinit dorința, mai ales că vecinii începuseră să
priceapă ce se întâmplă în casa consăteanului lor. Ajunsă la fiică, a povestit
toate pățaniile, iar printre altele a vorbit și de hârtiile pe care pusese
degetul. Fiind femeie umblată prin lume, fiica a bănuit mârșăvia fratelui. S-a
interesat și a aflat adevărul. A deschis proces, a prezentat pe babă în
instanță și aceasta a anulat actul de vânzare-cumpărare.
Feciorul a turbat de furie. A vrut să
arate el tuturor cât este de deștept. I-a intentat bătrânei proces. Pentru ce?
Desigur, nu veți ghici ușor! Cerea, pur și simplu, să-l despăgubească pentru
hrana și întreținerea ce i-o dăduse bătrânei timp de trei luni. Pentru a fi mai
credibilă pretenția sa pentru despăgubire de…. trei milioane lei, a adus lista
de meniu a celui mai bun restaurant din oraș și a folosit prețurile de acolo
pentru socotelile sale.
Bătrâna fusese săracă, într-adevăr, dar nu
rămăsese datoare nimănui, niciodată. Își
plătise până la ultimul bănuț toate datoriile. De data aceasta n-a mai putut.
Când a avut loc prima înfățișare la
proces, bătrâna a lipsit. Tocmai în ziua aceea o înmormântau! Nici feciorul cel
mare nu s-a dus la înmormântare. Nu putea să lipsească de la proces! Păi, nu?
(Datoria, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
IX(1997), nr. 1832(2 apr.), p. 5;
an. XI(1999), nr. 2338(19 mart.), pp. 1-2; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și
umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
29-30; ed. a II-a, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc, 2013, pp. 30 – 31; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 65 – 66, 133-134; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 63-64).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
CALEA
VIETII
Sfantul
Nicolae Cabasila
Împartasirea cu Sfintele Taine este
trairea în duh, care e în stare sa nimiceasca orice pofta a carnii, dupa cuvântul
Sfântului Pavel: „Cu Duhul sa umblati si sa nu mai împliniti pofta trupului”.
Aceasta este calea pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi si aceasta
este usa pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când S-a
înaltat la Tatal, n-a gasit cu cale sa le închida, ci de acolo, din slava Sa,
tot pe aceeasi cale si pe aceeasi usa coboara între oameni. De fapt, am putea
spune ca Însusi Domnul e vesnic de fata si acum si în tot cursul vietii
noastre, spre a fi credincios fagaduintelor ce ni le-a facut. Am putea zice si
noi cum zicea Patriarhul Iacob ca Sfintele Taine sunt „casa si poarta Cerului”,
prin care nu coboara numai îngerii – care de fapt slujesc împreuna cu noi la
orice lucrare pe care o savârsim – ci, pentru fiecare dintre cei botezati,
coboara si Domnul îngerilor.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 137-138
POMUL
VIETII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei
7, 16). Din roadele binecuvântate, placute si datatoare de viata ale Liturghiei
– preasfintele Taine ale Trupului si Sângelui Domnului – vei recunoaste ca
Liturghia este de la Dumnezeu, ca este inspiratia Duhului Sfânt si ca
Preasfântul Duh, Datator de Viata, respira în toate rugaciunile ei, în toate
rânduielile ei sfinte.
Ce minunat pom al vietii este Liturghia!
Ce frunze are el, ce roade poarta el! Nu numai roadele, ci chiar si „frunzele
pomului sunt spre tamaduirea neamurilor” (Apocalipsa 22, 2). Caci cine nu a
simtit în sufletul sau un mare câstig duhovnicesc, pacea si fericirea, fie si
numai pentru faptul de a fi stat cu evlavie la dumnezeiasca Liturghie? Ceea ce
aduce roade bune, este bun si în sine; aceasta este o lege a naturii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 95-96
Datina
,,- Bine că veniși, părinte, îmi spuse
maica Ioana, vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc, c-au trecut șase
săptămâni. Păcate noi nu am, pe-ale vechi le-am spus.
O mare rugăminte am față de dumneata,
părinte! Roagă-i și dumneata pe-ai mei
să mă ducă acasă la mine în noaptea de Paști. Am tot ce-mi trebuie aici,
dar locul meu e acolo, în satul meu, în casa mea. nu mai pot munci la cei
nouăzeci și cinci ai mei, picioarele m-au lăsat de tot, dar atât mai vreau: să
fiu în casa mea în noaptea de Paști. După aia pot să mă aducă înapoi. Așa e
bine, să fie lumina aprinsă în fiecare casă în noaptea de Paști, să fie masa
încărcată, iar dimineața, când vin de la biserică, să chemi vecinii și să le
dai de pomană.
Vezi dumneata, în noaptea de Paști se face
Liturghie în cer. Toți îngerii și toți morții cânt ,,Hristos a înviat!” Atunci
se face lumină și în iad și cei de acolo nu mai simt durerea și cântă și ei.
După Liturghie se deschide poarta dintre cele două tărâmuri și îngerii care
străjuiesc acolo cu săbii de foc îi lasă pe toți să treacă, pe cei de aici
acolo, pe cei de acolo aici. Atunci vin
și ai mei, copiii, nepoții, bărbatu-meu, părinții, frații.
Vezi dumneata, eu stau aici, că m-a uitat
moartea, dar lumea mea este acolo. În noaptea de Paști vin toți acasă la noi,
așa cum veneau de la biserică. Vin, se așează în jurul mesei, veseli și
gălăgioși, ciocnesc ouă roșii, mănâncă ce-am pregătit și eu. Îmi povestesc ce e
pe acolo, eu le spun ce e pe-aici. Stau până către răsăritul soarelui și apoi
mă sărută, îi sărut și eu și pleacă la locurile lor. Așa au făcut întotdeauna,
de când mă știu.
Cum să nu fiu eu acolo anul acesta?! Doar
n-am murit! E casa veche și surpată. Dar încă e casă. Ce vor zice ai mei când o
să vină și o să găsească ușa închisă, lumina stinsă și casa pustie? La toate
casele o să fie lumina aprinsă, masa încărcată cu de toate, lume, numai la noi
nimic? Asta nu se poate!
Abia aștept să-i văd iar, părinte!
Spune-le, părinte, spune-le la ai mei să mă ducă, te rog ca pe sufletul meu!”
Am stăruit de nepoții bătrânei și, până la
urmă, s-au înduplecat.
În seara de Paști au dus-o în satul ei, i-au deschis
casa, i-au aprins lumina și candela, i-au pus pe masă mâncare și băutură și-au
lăsat-o. Dumnealor au venit la biserică, așa cum făceau an de an.
Dimineața, când s-au dus s-o ia pe maica
Ioana. Au găsit-o moartă. Era culcată în
patul ei, cu fața zâmbitoare, de om fericit. Nu mai avusese răbdare să vină ai
ei, ci pornise ea întru întâmpinarea lor. Sufletul îi alergase ca gândul pe
drumuri neumblate, pe cărări nebătute, prin munți și văi, până la poarta dintre
cele două tărâmuri.
Poate că nu se terminase Liturghia
îngerilor, când ajunsese dânsa acolo. Intrase și se rătăcise printre toți cei dragi din lumea ei de altădată. Sau
poate că venise întreg alaiul rudelor sale s-o viziteze în noaptea de Paști și
sufletul ei plecase împreună cu ele să le întoarcă vizita.
Și așa, murise un pic de fericire!
(Datina, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
VIII(1996), nr. 1631(20 iun.), p.
4; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori,
Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp.
6-7; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 18
- 19; în vol. Inima mamei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
61-62).
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
Coșulețul
cu flori
În căsuța aproape dărâmată, pe un pat
improvizat, acoperit cu o pătură uzată, maica Lena își trăiește ultimele
ceasuri. E un schelet abia acoperit, doar ochii și gura mai dau semne de viață.
Cu pauze lungi, în care abia își trage sufletul, îmi spune:
,,- Am fost cea mai frumoasă în viața mea,
părinte! Am rămas acum, la bătrânețe, singură și săracă. N-am pe nimeni. Am
trăit din ce-a dat Dumnezeu! De pe o zi pe alta abia mi-am dus viața. Pensie
n-am! De multe ori am cerșit. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mor de foame. Mă
duceam la biserică doar ca să stau la ușă să cerșesc. Nu eram o femeie
credincioasă.
Era într-o zi de iarnă anul trecut.
Viscolea, era ger. Nămeții erau mari pe stradă. Fiecare alerga care-ncotro. A
trebuit să ies și eu în oraș, după mâncare. Mi-era frig, dar mi-era foame.
Mergând așa, am ajuns lângă locul unde se face biserica cea nouă. Acolo e o cruce. Hristos e răstignit pe ea. M-am
trezit în fața crucii. M-am uitat la El. Era gol și în suferință. Toți treceau
pe lângă El, dar nu întorceau capul. N-aveau habar de el. El pătimea acolo pe
cruce, gol, flămând, sângerând, fără casă. El era mai sărac și mai nevoiaș
decât mine. Deodată mi s-a făcut milă de El. Nu crezusem până atunci că poate
fi cineva mai necăjit ca mine. Nici în casa mea nu era căldură, nu era mâncare,
dar era o casă. El nici măcar atâta nu avea. Am început să plâng lângă cruce de
mila Lui. Mă întrebam cu ce L-aș putea ajuta. N-aveam cu ce. M-am dus atunci în
parc, am rupt niște crenguțe de brad și le-am adus la cruce. Le-am așezat la
picioarele Lui, pe postamentul lumânărilor.
Am vrut să-I arăt că nu e singur. Când
m-am uitat la ochii Lui, parcă nu mai era așa trist. M-am dus apoi acasă. Nici
în casa mea nu era așa frig, chiar dacă nu era foc. N-aveam lemne. M-am culcat
fericită. Nici nu mi-a mai fost foame. Toată noaptea m-am visat în rai, udând
florile de acolo. Dimineața m-am dus în
parc și am mai luat niște crenguțe de brad și fire de iederă și le-am dus la
picioarele Lui. Așa am făcut toată iarna. Simțeam cea mai mare bucurie.
Doream să-I pun acolo un coșuleț cu flori,
așa cum văzusem în magazin. Era scump și n-aveam bani. Am cerșit multe zile și
până la urmă tot l-am luat. În ajunul Paștelui m-am dus pe câmp, am umplut
coșulețul cu flori și noaptea l-am dus la picioarele Lui. Eram fericită. M-am
dus la biserică. Nimeni n-a luat coșulețul. E și acum acolo.
În fiecare dimineață duc flori proaspete
și le pun în el. Le culeg din parc. Mai vin și alții și pun flori în coșuleț.
Sunt atât de fericită, când văd că El mai are prieteni aici și că, dacă eu mor,
va fi cine să-I mai aducă flori.
Acum mă cheamă. Poate are nevoie de mine
acolo, sus, să-I ud florile. Abia aștept să mă duc….!”
Și maica Lena a tăcut pentru totdeauna. A
mai oftat de câteva ori, a zâmbit fericită, ca la o întâlnire mult așteptată.
(Coșulețul cu flori, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1641(4 iul.), p. 3; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc,
1997, pp. 7-8; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 19 - 21; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. I, 2004, pp. 93 – 94; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 59-60)
FRUMUSETEA
FLORILOR
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cât de minunate si felurite ca forma,
culoare si miros sunt nenumaratele flori si, îndeobste, plante din natura si
din feluritele clime ale pamântului! Nu te poti îndulci destul de înfatisarea
si mireasma lor. Daca plantele sunt atât de minunate, sa ne gândim ce buna
mireasma vor raspândi în rai sfintii, dreptii lui Dumnezeu din toate tagmele,
rangurile si vredniciile! „Daca pe iarba câmpului, care astazi este si mâine se
arunca în cuptor, Dumnezeu asa o îmbraca, nu cu mult mai vârtos pe voi, putin
credinciosilor?” (Matei 6, 30) Straduieste-te, omule, sa ajungi la frumusetea
cea launtrica a credintei, a virtutii si nu te lenevi. Ce buna mireasma
raspândesc, mai presus de cea a orisicarei flori, moastele sfintilor! Minunat
este Dumnezeu întru sfintii Lui!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu și
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 166
MATERIE
SI SPIRIT
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Dupa ce vom parasi starea de corp, ne vom
cunoaste mult mai adânc, vom cunoaste mult mai în esenta lucrurile, mult mai
durabil. Stiintific, asta este materie, dar nu se poate spune, în esenta, ce e
materia. Pai poti spune ca e lucru, e pamânt, e nu stiu ce, dar în esenta ce-i
materia? Pentru ca acest lucru, materia, în esenta, ce-i de fapt? Nimeni nu
poate sa raspunda. Se poate spune din ce-i compusa. Din atâtea toate cele pe
care le stie fiecare om care a facut un pic de scoala si care stie ca materia e
compusa din diferite elemente, dar în sine ce-i materia nimeni nu poate
raspunde. Materie si spirit. Spirit si materie. Cine reuseste sa sincronizeze
aceste doua realitati cutremuratoare, acela vede cu uimire ivindu-se în fata
lui Împaratia lui Dumnezeu, care nu este altceva decât atingerea desavârsita a
telului pentru care exista viata. Acela vede în viata lui înmugurind lucruri
nebanuite în toate ramurile: spiritual, intelectual, social si fizic chiar.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 114
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu