Supremația
dreptului Uniunii Europene în fața dreptului național - nu a fost „aprobată” de
cetățenii României
Av.
Elena Radu
10
Aprilie 2022
Supremația dreptului Uniunii Europene în
fața dreptului național - nu a fost „aprobată” de cetățenii României, iar
autoritatea judecătorească nu are nicio atribuție în garantarea aducerii la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării și din prevederile
acquisului comunitar (art. 148 alin. (4) din Constituție fiind
neconstituțional)
La 22 februarie 2022 Curtea de Justiție a
Uniunii Europene iar a aruncat la gunoi deciziile C.C.R. Bineînțeles, tot
într-o cauză care viza mult discutata SIIJ (și implicit lupta politică din
România pe ciolanul numit justiție).
Ce a zis C.J.U.E.? Pe înțelesul tuturor:
că judecătorii din Romania pot să ignore ce a zis C.C.R. printr-o decizie și
chiar dacă C.C.R. a statuat că legea română este în conformitate cu Constituția
României, judecători români pot să aplice dreptul UE și să ignore ce a zis
C.C.R.
Mai pe scurt, C.C.R. nu mai contează.
Partea din Constituția României cu rolul C.C.R și obligativitatea deciziilor
ei, la fel. Se poate crea haos în justiția română pentru că judecători pot sa
zică că știu ei mai bine decât C.C.R. cum stă treaba și dau o interpretare
„după cum le place” dreptului uniunii europene. (Am văzut în dosarul lui Elenei
Udrea cum nu mai contează pentru I.C.C.J. deciziile C.C.R.).
Și
mai pe scurt: Uitați de Constituția României!
Pentru a ajunge la această fabuloasă
interpretare (ca și în trecut) C.J.U.E. a pornit de la următorul raționament:
Articolul 148 alineatele (2) și (4) din
Constituția României prevede:
„(2) Ca urmare a aderării, prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4)
Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească
garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării
și din prevederile alineatului (2)”.
„48. Astfel, în Hotărârea din 15 iulie
1964, Costa, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul C.E.E. a unei
ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate,
are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze,
împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a
opune dreptului născut din Tratatul C.E.E. norme de drept național, indiferent
de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă
caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie
repus în discuție. În plus, Curtea a subliniat că forța executivă a dreptului
comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile
interne ulterioare, în caz contrar existând riscul ca realizarea scopurilor
Tratatului C.E.E. să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei
discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat
(Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C
379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 246).
49 Aceste caracteristici esențiale ale
ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au
fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de
modificare a Tratatului C.E.E. și în special a Tratatului de la Lisabona.
Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților
guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres, în Declarația
nr. 17 cu privire la supremație, anexată la actul final al Conferinței
Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona (J.O. 2012, C 326,
p. 346), că, „în conformitate cu jurisprudența constantă a [Curții], tratatele
și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de [această jurisprudență]” (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și
alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034,
punctul 248)”.
Deci, prin tratatele de modificare a
Tratatului C.E.E. și a Tratatului de la Lisabona, respectiv prin Declarația nr.
17 anexa la Tratatul de la Lisabona, ratificat de România fără rezerve, s-a
statuat supremația dreptului uniunii europene în fața dreptului național.
Bine, bine, dar avem o mică problemă. În
actul de aderare nu scrie asta, iar cetățenii României nu au fost de acord prin
referendum să cedeze suveranitatea sub acest aspect. Cronologic, lucrurile au
stat așa:
- În anul 2003, Tratatele Uniunii Europene
aveau un anumit conținut;
- La data de 17.03.2003 s-a depus la
Camera deputaților o propunere legislativă de revizuire a Constituției României;
- Prin Încheierea din 8 aprilie 2003
Plenul Curţii Constituţionale a dispus declanşarea procedurii jurisdicţionale
privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a
Constituţiei, depusa la Curte de preşedintele Camerei Deputaţilor, împreună cu
tabelele cuprinzând semnăturile a 233 de deputaţi şi 94 de senatori, şi cu
avizul Consiliului Legislativ.
- La 16 aprilie 2003 C.C.R. a pronunțat
Decizia nr. 148 privind constituţionalitatea propunerii legislative de
revizuire a Constituţiei României.
Prin această Decizie C.C.R. a analizat,
printre altele îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea
României în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de
Nord și a constatat:
a) în privința aderării României la U.E.:
„Prin actele de transfer al unor atribuții
către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare o «
supracompetență », o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale
Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuții care, în mod
tradițional, țin de domeniul Suveranității naționale”.
„Suveranitatea statului, ca trasatura
peremptorie a acestuia, Curtea observa ca ea nu intra sub incidenţa art. 148
din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb
intra sub aceasta incidenţa caracterul independent al statului român”.
„Independenta este o dimensiune intrinseca
a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine statator în
Constituţie.
În esenta, independenta are în vedere
dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplina libertate
de manifestare în relaţiile internaţionale.
Sub acest aspect este evident ca aderarea
la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimarii independente a
voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţa impusa de o
entitate exterioară României”.
„Consecinţa aderării pleacă de la faptul
ca statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar
- tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din
acestea - pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci
când este vorba de acte normative europene obligatorii”.
„Prevederile alin. (4) al art. 145 §1
stabilesc competența Președintelui României, a parlamentului și a Guvernului de
a garanta îndeplinirea obligațiilor rezultate din actele de aderare și a
transpunerii în practică a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene și a
reglementărilor obligatorii derivate din acestea”. (Nu și autorității
judecătorești)
b) în privința aderării României la
N.A.T.O.:
A constatat că „N.A.T.O. este o
organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa
cetăţenilor statelor părţi”.
N.A.T.O. nu are nici o competenţa de a
emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii statelor părţi.
- Cele două camere ale Parlamentului
României au adoptat Propunere legislativă de revizuire a Constituţiei României
(înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl nr. 227/2003, iar la Senat sub
nr. L297/2003).
În cadrul procedurii legislative, cele
două camere au făcut modificări la propunerea legislativă inițială, punând-o în
acord cu observațiile C.C.R. din Decizia nr. 148/2003.
Însă, au modificat și dispozițiile art.
145^1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) față de forma inițială supusă
analizei C.C.R. introducând și autoritatea judecătorească printre cei care
garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării
la U.E. și din prevederile acquisului comunitar.
Astfel, în Legea de revizuire a
Constituției adoptată de Parlamentul României la 18.09.2003 și publicată în
Monitorul Oficial nr. 669/22.09.2003 se regăsește art. 145^1 (actual 148 din
Constituție) alin. (4) care are următorul conținut „Parlamentul, Preşedintele
României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile
alineatului (2)”.
Or, includerea de către Parlamentul
României a autorității judecătorești printre autoritățile competente să
garanteze aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării
şi din prevederile acquisului comunitar, pe de o parte nu a fost supusă
analizei Curții Constituționale, iar pe de altă parte, este în contradicție cu
dispozițiile Constituției României din 1991 și 2003.
Aceasta deoarece competențe în domeniul
legiferării au:
- Parlamentul care este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării;
- Președintele care promulgă legea
adoptată de către Parlament;
- Guvernul care poate adopta, pe calea
delegării legislative, ordonanțe în baza legii speciale dată de Parlament și
Ordonanțe de urgență (care au putere de lege).
Autoritatea judecătorească are competența
de a înfăptui justiția ”în numele legii” și nu de a legifera (art. 123 alin 1
din Constituția din 1991, actual art. 124 alin. 1).
I.C.C.J. are competența de a ”asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competentei sale”, conform art. 126 alin. (3) din
Constituția actuală (introdus prin Legea de revizuire a Constituției 429/2003).
Astfel, se poate constata că dispozițiile
Art. 145 §1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) sunt neconstituționale în
privința strategiei „Autoritatea judecătorească”. Excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 alin. (4) din Legea nr.
429/2003 poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituia din
1991, în fața instanțelor judecătorești în litigiile în care sunt incidente
dispozițiile actualului Art. 148 alin. (4) din Constituție.
- În „Monitorul Oficial” nr. 669/22.09.2003
a fost publicată Legea nr. 375 din 22 septembrie 2003 pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei;
- Referendumul a avut loc la 18-19
octombrie 2003;
- Prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie
2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003, Curtea
Constituțională a confirmat rezultatul referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României;
- În Monitorul Oficial nr. 758 din 29
octombrie 2003 a fost publicată Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de
revizuire a Constituţiei României. În Constituția astfel revizuită au rămas
dispozițiile potrivit cărora România este stat suveran independent;
- Tratatul de aderare la Uniunea Europeana
a fost ratificat prin Legea nr. 147/24 mai 2005;
- Am aderat la Uniunea Europeană la 01
ianuarie 2007;
- Tratatul de la Lisabona care conține și
declarația nr. 17 (la care face trimitere C.J.U.E. în deciziile sale) a fost
semnat la 13.12.2007 și a fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 07
februarie 2008.
Între anii 2003-2007 nu a existat nici un
referendum prin care poporul român să fie de acord ca acquisul comunitar –
tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din
acestea – să fie poziționate pe o poziție superioară Constituției României. Nu
a existat nicio revizuire a Constituției României în acest sens.
La referendumul din 2003, poporul român ca
titular al suveranității naționale nu și-a dat acordul în acest sens. Drept urmare, Tratatul de la Lisabona și
Legea nr. 13 din 7 februarie 2008 sunt neconstituționale cel puțin în privința
Declarației nr. 17. Așa că poate fi sesizată C.C.R. cu privire la aceste
neconstituționalități. Numai în acest fel vom elimina insecuritatea juridică care
s-a creat în România în urma deciziilor C.J.U.E. care și-a arogat dreptul de a
schimba ordinea constituțională din România, invocând că deciziile ei primează
deciziilor Curții Constituționale a României și judecatorii pot ignora
Constituția României, interpretând dreptul Uniunii Europene „după cum le
place”.
Referințe:
Comunicatul
de presa al C.J.U.E.: - https://curia.europa.eu/.../pdf/2022-02/cp220031ro.pdf
Decizia
C.J.U.E.:
https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=254384&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=2745398
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu