VASILICA GRIGORAS - BOALA HOȚIEI ÎN STATUL FĂRĂ CÂINI

 

BOALA HOȚIEI  ÎN STATUL FĂRĂ CÂINI

„Hoțul trece drept boier când hoția îl îmbogățește”. (proverb românesc)

 

         Pe vremea comunismului se spunea că tot ce există în țara noastră este proprietate comună, avuția națională este proprietatea poporului. Toți eram stăpânii a ceea ce avea țara. Și dacă ești stăpân, faci ceea ce te taie capul.  Fiecare angajat, de acolo de unde lucra, lua, subtiliza câte ceva, iar sus-pușii neamului care conduceau destinele țării, nomenclaturiștii trăgeau mai cu vână beneficii și foloase doar pe turta lor. Cu alte cuvinte, țara era un sat fără câini.

         După 1989 am trecut la o nouă etapă a istoriei noastre. Mare entuziasm, economie de piață, alegeri libere, libertate fără margini, democrație gârlă… Da, de unde? Mare păcăleală, promisiuni deșarte. Din păcate, spiritul nomenclaturist de agoniseală pe spinarea altora s-a moștenit și după acest an crucial care ar fi trebuit să însemne piatra de temelie a unei noi societăți prospere și ridicarea oamenilor din sărăcie. Ne-am dovedit cu toții a fi extrem de naivi, optimiști fără măsură, fără a fi și realiști. De ce? Nu am intuit că, treptat s-au format caracatițe, găști mafiote și, cine a apucat să intre în asemenea încrengături, nu a mai putut ieși, nu că ar fi dorit acest lucru, dând de gustul dulce al banilor și averii dobândite fără muncă. Purtând diferite măști și acoperiți de umbrele mari și solide, de nu le poate întoarce pe dos nicio rafală de vânt puternic, s-au urcat pe pârghii decizionale și fură în stil nou, adaptat la noile realități. Deh, „Hoțul de la hoț învață”. Adică participă la un mare jaf sub forme mai „rafinate”, nu chiar la vedere, în esență, deosebit de obscure. În acest mod s-a format o elită oligarhică, „jocul lor la ruletă” a devenit sport național, iar hoția a căpătat rang de cinste. Așadar, nu mai reușesc toți „sărăntocii” să se înfrupte din averea statului, nației ci doar unii, care se cred mai mintoși, mai isteți, în fapt sunt cei fără frică de Dumnezeu. Aceștia sunt mlădițe ale noului regim, însă cu rădăcini puternice în trecut și proptele serioase și vertiginoase acum. Cei care au fost în funcții cheie în vechiul regim și-au educat odraslele, prietenii să se antreneze în „arta căpătuielii”, atingând un palmares baban…, conturi grase și proprietăți dodoloațe în străinătate și-n România. Se fură neaoș românește, „cu carul”, cum ar zice strămoșii noștri.  Acest „cu carul” s-ar traduce din belșug, cu dimensiuni mirobolante, de cele mai multe ori pe numele tuturor membrilor familiei: soții, soți, părinți, socri, bunici, unchi, mătuși,  beizadele - copii și nepoți majori, minori, chiar și nou-născuți.

         După mintea lor îngustă, li se pare logică zicerea: „cine împarte, parte-și face”. Și totuși, cineva trebuie să facă dreptate în țara asta, să ia de la bogați și să dea la săraci… Această stare are, până la un moment dat un aer de dreptate frățească, însă prin acest „fenomen” se poate ajunge la vărsare de sânge. Nici nu le-a trecut prin cap faptul că nu e departe reînvierea HAIDUCIEI, din moment ce justiția este și ea coruptă până în măduva oaselor jurământului cu mâna pe Biblie. Unii se întreabă dacă mai este nevoie de acest jurământ. Da, este mare nevoie, însă acesta trebuie să fie strict legat de credință. Este un mod de a controla adevărul spuselor făcând apel la instanțe superioare, la Divinitate și-l regăsim atât în Vechiul cât și în Noul Testament.  „Jurământul constituie un fenomen ancestral al vieţii şi presupune credinţa în judecata lui Dumnezeu, considerând deci că Dumnezeu sau o putere superioară intervine în lucrurile lumii şi ale oamenilor spre a restaura adevărul şi dreptatea şi spre a fi pedepsite minciuna şi nedreptatea.” (Georgios Mantzaridis, Morala creştină) Din păcate, credința s-a împuținat, iar neadevărul și nesinceritatea sunt repere care-i dezumanizează pe oameni.

          Cel mai mare HOȚ în țara asta este „STATUL”. Pe de o parte, este vorba despre „statul degeaba”. Din această încrengătură fac parte puturoșii care n-au muncit niciodată, ci așteaptă doar să profite, însă când e vorba să facă ceea ce trebuie pentru binele cetățenilor se fac mereu că plouă. Pe de altă parte este „statul cu mâna întinsă” la privilegii de tot felul (scutiri de taxe, pensii suplimentare, avantaje financiare…), dar să nu uităm de „statul rapace”, hrăpăreț, asemenea păsărilor de pradă, furând tot ceea ce se poate din visteria statului și averea oamenilor. Și așa, câte un „pic” au acumulat un „ocean” de avere. Au băgat mâna până la cot și și-au umplut sacii cu bani. Nu lei, (doamne ferește), ci valută, verzișori și euroi pe care i-au transportat prin diferite mijloace, mișmașuri și învârteli în bănci străine.

           Și totuși, până la urmă, cine este STATUL? Cine stă în fruntea lui, în afară de aleșii noștri, „bieți românași”, ajunși cu staturi mărețe, dornici să rămână în istorie și să li se ridice statui. Micimea lor urcată pe piedestal, la mare înălțime. Dar n-ar fi drept dacă nu i-am menționa și pe vajnicii conducători ai instituțiilor publice, aleși/numiți, zice-se prin concurs. Hai să fim serioși și să spunem lucrurilor pe nume: toți au ajuns acolo, sus, în fruntea instituțiilor statului, zis de drept!!! doar pe criterii politice. Cum ne fură? Printr-o bună și strânsă colaborare. Am zis colaborare, recunosc, am greșit. Corect este a se citi „înhăitare”, și știm cu toții cine umblă în haită… animalele de pradă. Fură împreună, apoi ajung să se și certe pe hălcile pe care le-au obținut, pentru că „Hoțului de hoț îi e frică.” Desigur, fiecare vrea și mai mult, inclusiv cățelușii care abia învață acest meșteșug, mai bine zis dobândesc acest beteșug. Se ceartă, se scuipă o perioadă, apoi cu ochii pe o altă pradă, se unesc din nou în întreprinderea unei noi aventuri de parvenire.

           Poate, nu e rău să ne asumăm și noi, oamenii de rând oarece vină. Noi i-am ales și acum ne plângem, ne învârtim într-un cerc vicios și, dacă e rotund, are doar circumferință, fără uși și nu putem ieși, ne tot învârtim în jurul cozii și ne văităm. Ei cu învârtelile lor cu folos, noi cu învârteala noastră păguboasă.

        Oo, dar cu siguranță ați auzit și de STATUL PARALEL. E paralel cu problemele majore ale țării, poporului, nației, adică interesele celor care-l alcătuiesc  nu se intersectează cu nevoile oamenilor, însă merg mână în mână cu cei din conducerea statului, și când sunt întrebați despre ceea ce fac, se ascund după piersic. Aa,  nu, după renumitul și extraordinarul nostru actor Florin Piersic, să-i dea Domnul sănătate, că nici el nu-i place. Împricinații se eschivează să dea răspunsuri clare, concrete, o iau pe ocolite și caută tot felul de subterfugii.

          Toți acești indivizi nu sunt conștienți că au băgat poporul în boală. Și dacă nu știu ce înseamnă acest lucru, le spunem noi. Adică au supărat, au făcut să sufere cea mai mare și importantă parte a populației țării. Reversul acestei medalii, este acela că românii „au boală” pe ei, adică, au ciudă, îi urăsc și-i disprețuiesc. Cu alte cuvinte suntem cu toții bolnavi, întreaga societate este bolnavă, la nivel fizic, anatomic și fiziologic, la nivel psihic, intelectual, moral, religios, social... O năpastă națională, o infirmitate gravă care ne împiedică să ne dezvoltăm, ba mai mult batem pasul pe loc cu grave avarii, întorcându-ne în epoci pentru care s-a murit pentru a fi depășite.

Boala hoției este o afecțiune incurabilă, este cancerul societății românești, cea mai perfidă maladie, o reală pacoste. Este un imens blestem de care nu putem scăpa pentru că structurile statului care ar trebui să purceadă la eradicarea acestei stări de fapt sunt „bolnave” până la ultima celulă. Sunt contaminați de virusul hoției, sunt cuprinși fără scăpare, dar cu multă voia lor, în caracatița însetată și înfometată de averi imense.

         Sunt prezenți pe toate ecranele televiziunilor comerciale, se bat cu pumnul în piept spunând cât sunt de grozavi. Probabil că nu știu proverbul chinezesc: „Mai bine să taci și să fii luat de prost, decât să vorbești și să demonstrezi că ești prost”, dar nu-i de mirare că nu știu nici zicalele noastre românești.

VASILICA GRIGORAS