Victor
Pârvănescu
Cine nu-și amintește de Victor
Pârvănescu(1904-1987)? Chipul său venea parcă din altă lume. Îmbrăcămintea,
încălțămintea, pletele, barba
patriarhală, traista și vioara făceau din dânsul un personaj aparte, inconfundabil.
Călătorea mereu, anotimpuri și ani,
drumuri și poteci.
Din vioara lui izbucneau doine și cântece
ca o lavă de vulcan. Cânta oriunde și pentru oricine acest apostol al
cântecului bătrânesc. Puțini l-au apreciat la adevărata lui valoare; mulți i-au
făcut ceasuri amare.
Ca om, era nefericit! Romantic rătăcit
într-un veac străin! Ca artist, era un geniu fără de noroc. Ducea cu sine
povara unei lumi trecute.
În sufletul său păstra tezaurul de sunet
și simțire, pe care-l zămisliseră prin veacuri Munții Mehedințiului și Plaiul
Cloșanilor. Nu-l ascundea, ci era gata să arate oricui bijuteriile ce le
conținea.
Înfrunta cu stoicism jicnirile ce i le
făceau atâția gură-cască. Dacă-l vedeai, nu puteai să nu-i asociezi imediat
chipul cu al lui Barbu Lăutaru și să șoptești versurile care i se potriveau cel
mai mult:
,,Eu mă duc, mă prăpădesc,
Ca un cântec bătrânesc….!”
Și s-a dus moș Victor pe drumul cel fără
de întoarcere întru împărăția cântecului, unde, poate, va fi mai bine înțeles
de îngeri.
A lăsat în urmă, să-i ducă mai departe
povara cântecelor, pe fiul său cu același nume, pe Domnica Trop, pe Angelica
Stoican, pe Constantin Gherghina, pe Niculina Stoican, pe Irina Zoican și
mulți, mulți alți elevi ai ,,școlii de folclor” de la Izverna.
Dintre toate zonele Mehedințiului, Izverna
și împrejurimile sale a reușit să supraviețuiască cel mai bine sub aspect
folcloric și etnografic. Avem convingerea că la această performanță a
contribuit din plin și Victor Pârvănescu prin cântecul său măiestrit, prin
cuvântul său de bătrân înțelept, prin însuși exemplul vieții sale.
Victor Pârvănescu îndemna spre
autenticitate, spre izvoare, spre eliminarea falsului din folclor și din viață.
Civilizația acestui sfârșit de veac l-a strivit ca om, dar nu l-a învins.
Idealul, mesajul și cântecul său au biruit și vor rămâne pentru noi indicatoare
pe drumul regăsirii de noi înșine[1].
*
Redăm mai jos o întâmplare din tinerețea
lui Victor Pârvănescu, așa cum ne-a relatat-o Părintele Stelică Zoican de la Balta.
Părinții Părintelui Stelică de la Coada
Cornetului au organizat o clacă cu petrecere, fiindcă le venise din armată fiul lor Constantin. Cu acel prilej l-au
invitat pe Victor Pârvănescu să le cânte. Iar povestirea:
,,Au trimis după Victor Pârvănescu la
Cernavârf. El era cel mai bun dintre toți lăutarii din zonă și știa să te ungă
la suflet cu vioara lui. În Cernavârf și-n satele din jur i se spunea „Popa
Victor“, fiindcă purta plete și barbă mare. Victor a primit invitația, căci
știa cu cine are de-a face. Îl cunoștea și pe Ioniță și pe Anica Zoican. Cu
femeia era cam de aceeași vârstă și-și mai amintea cum îl gonea Anica cu bulgări
de zăpadă, când era mică și trecea pe la poarta ei. De data aceasta, Anica era
femeie în toată puterea cuvântului, cu copii de însurat.
,,- Care-i treaba, Anică? a întrebat
Victor curios.
,,- Iacă, Victore, poimâine vreau să fac
clacă cu tot satul. Mi-a venit copilul din armată pentru câteva zile și vreau
să se bucure și el. Te-aș ruga să vii să ne cânți!” i-a zis Anica hotărâtă. ,,-
De acord, Anică, oi veni!” ,,- Și cât îți plătesc eu ție, Victore?” a mai zis
femeia grijulie. ,,- Apoi, Anică, mi-oi da și mie o baniță de grâu și asta-i
plata!” ,,- Îți dau, Victore, îți dau!”
Și femeia i-a pus masa lui Victor și el a
mâncat și a băut bine, apoi și-a luat sacul de grâu și dus a fost.
La clacă n-a mai venit. L-au așteptat
zadarnic. Atunci au luat câțiva tineri fluierele și au început să-i zică așa,
cum știau ei. Țuica era bună, veselia în toi, așa că s-a lucrat, s-a jucat și
toată lumea s-a bucurat.
Totuși, Anica nu a uitat necazul ce i-l
făcuse Victor Pârvănescu.
Au trecut anii. Anicăi i s-au căsătorit copiii.
Constantin cel din armată s-a căsătorit în Cernavârf. Și-a făcut gospodărie
frumoasă și trăia fericit cu familia sa. La un praznic, la Sfântul Ștefan, când
îi veniseră toate neamurile, inclusiv părinții, la poarta Tiței, nora din
Cernavârf, a bătut Victor Pârvănescu. Era cu vioara, cu fiul său Victoraș. L-au
primit înăuntru și el le-a cântat, așa cum numai el știa să cânte. La un moment
dat, Anica i-a făcut semn lui Ioniță să iasă. La fel și celorlalți bărbați.
Erau toți apropiați ai casei. A rămas în casă cu noru-sa Tița, cu Victor și cu
Victoraș.
Când a văzut Victor că bărbații au ieșit
și au rămas doar femeile, a început să cânte o doină păstrată de el pentru zile
deosebite:
„Știi tu, mândră, știi tu, știi?
Când eram noi mici copii,
Ne zburătuream cu glii
Și făceam dragoste-ntâi!“
Femeia atât așteptase. Acum avea motiv
să-și verse focul. A pus mâna pe un vătrai și l-a bătut pe Victor, cum nu-l
bătuse nimeni vreodată. El nu se putea apăra, fiindcă era cu vioara în mână și
abia o ferea să nu-i fie lovită. La sfârșit, când s-a săturat femeia de bătaie,
i-a spus: ,,- Asta este, Victore, răsplata pentru clacă și pentru cântec!”
A ieșit Victor cu fiu-său val-vârtej pe
ușă și dus a fost pentru totdeauna. Niciodată însă n-a uitat cele ce pățise cu
Anica lui Ioniță Zoican.[2]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Victor Pârvănescu, în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 275-276.
[2] Tocmeala, în ,,Datina”, Tr. Severin,
an. XII (2001), nr. 14 dec., p.5; în vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 14 – 16;
Pe
de-o parte spunem „Doamne Iisuse, miluiește-mă!”,
iar
pe de alta, „Lasă-mă în pace!”
-
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul -
Gheronda,
mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face
aceasta?
Să cultivi noblețea duhovnicească,
mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică
rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Știi ce
înseamnă izolare? Este ca și cum ți-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg,
copilașul meu!”.
(...) Ca să ai legătura cu Hristos,
trebuie ca Hristos să Se odihnească în toată viața ta. Iar Hristos se odihnește atunci când îl
odihnești pe aproapele tău. În sensul cel bun. De aceea accentuez noblețea
duhovnicească, jertfirea de sine. Pentru că, dacă cineva face cele duhovnicești
și nu ia aminte la celelalte, adică la jertfirea de sine etc., atunci nu are
nici un folos din toate îndatoririle duhovnicești pe care le lucrează.
Când am intrat în viața de obște, fiind
frate începător, m-au pus ajutor de trapezar. Atunci un bătrânel de 80 de ani,
cu totul slăbit, mi-a cerut să-i aduc la chilie niște supă. Când terminam
ascultarea, mergeam și îi duceam supa. Într-o zi m-a văzut un frate care mi-a
zis: „Nu-l învăța așa, pentru că apoi îți va cere mereu ajutorul și nu te va
mai lăsa să te odihnești; n-o să mai poți să-ți faci nici măcar canonul. Știi
ce-am pățit eu? Am mers odată să-l ajut, pentru că era răcit, și după aceea
n-am mai scăpat de el. Bătea mereu în perete, tac-tac. «Fă dragoste, îmi
spunea, și adu-mi un ceai».«Fă dragoste și vino de mă întoarce puțin». Nu
trecea mult timp și iar tac-tac în
perete: «Fă dragoste și pune-mi o cărămidă caldă». Cărămidă-ceai,
cărămidă-ceai. Când să mai apuc să-mi fac cele duhovnicești? Mi-am ieșit din
fire”. Auzi ce spune? Înfricoșător! Adică bătrânelul acela să sufere, să geamă,
să-i ceară ceva ca să-i ușureze suferința, iar el să nu vrea să-l ajute, ca să
nu-și întrerupă îndatoririle duhovnicești. Aceste lucruri n-au nici o noimă.
Mai mult ar fi cântărit la Dumnezeu „cărămidă-ceai”, decât metaniile și
rugăciunile pe care le făcea... după toată rânduiala. Pe de-o parte zicea:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, iar pe de alta „Lasă-mă în pace!”.
(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte
Duhovnicești 6. Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București - 2013, pp.
28-30
ARTA
DESAVARSITA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Liturghia este reprezentarea plastica,
intuitiva prin diferite persoane, obiecte, cuvinte si acte liturgice a
nasterii, vietii, învataturii, poruncilor, minunilor, proorocirilor, patimilor,
rastignirii pe Cruce, mortii, Învierii si înaltarii la Ceruri a Începatorului
credintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut.
În timpul Liturghiei, El Însusi participa nevazut, Însusi lucreaza, savârseste
totul prin preot si diacon, care nu sunt decât instrumentele Sale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 362
In
memoriam : Teofil Pârâianu
S-a stins ca o făclie ce lumina în
întunericul din jur! Cine ar fi crezut că-l va chema Dumnezeu atât de curând!
Era atât de necesar aici, în mijlocul lumii noastre de azi. Încă un mare
duhovnic ne-a părăsit. L-am putea situa în rândul altora precum Arsenie Boca,
Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Constantin Galeriu şi alţii câţiva la fel.
Şi, totuşi, Părintele Teofil era mai
presus decât toţi aceştia. Toţi avuseseră bucuria de-a avea vederea trupească
întreagă, de a putea citi, de a putea umbla singuri, de a vedea lumea şi frumuseţile
ei. Nimic din toate acestea nu-i fusese dat Părintelui Teofil Pârâianu. Pe el
îl trimisese Dumnezeu în lume orb. Numai cel care are vederea slăbită poate
înţelege ce înseamnă a fi orb din naştere!
Cu ani în urmă am avut o emisiune la
Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin cu Valentina, renumita Valentina de la
Iaşi. Aceea rămăsese fără vedere de la şase ani. Un alt caz neobişnuit. Ne
aşteptăm în astfel de situaţii ca oameni cu asemenea infirmităţi să ajungă
cerşetori la colţul străzii sau întreţinuţi de familie sau de societate prin
instituţiile ei speciale. Nici la Valentina, nici la Părintele Teofil nu se
întâmplase aşa. Femeia aceea ajunsese de-i cerşeau cei întregi şi sănătoşi
ajutorul. Îşi dezvoltase alte simţuri şi ajunsese să vadă cu ochiul ei interior
mai mult decât vedeau cei cu ochi buni. Ea ,,vedea” cele ce se întâmplau la
distanţe de sute de kilometri, descoperea cadavre ascunse cu dibăcie,
descoperea criminali, îţi spunea de ce boli ai suferit de-a lungul vieţii şi de
ce suferi ori de ce vei suferi în viitor. Pe Valentina o solicitau medicii din
Iaşi ori din alte oraşe să pună diagnostice la bolnavii cu probleme grele; pe
Valentina o solicita poliţia din Bucureşti şi din diferite oraşe să rezolve
cazuri de crime aproape perfecte; pe Valentina o solicitase vestita NASA din
Statele Unite ale Americii, ca să clarifice anumite lucruri care depăşeau
posibilităţile acelei faimoase instituţii.
Valentina îşi ducea cu demnitate crucea vieţii sale şi o ducea şi pe a
altora. Soţul ei, fost campion la lupte greco-romane, era de mulţi ani
paralizat la pat…! Parcă toate nenorocirile se adunaseră în viaţa acelei femei,
dar ea reuşea să le învingă pe toate şi să meargă mai departe, conştientă fiind
de rostul ei în lume.
Părintele Teofil Pârâianu era al doilea om
de acest fel, pe care mi-a fost dat să-l cunosc. El ştia, din auzite, Biblia pe
de rost. Cita din ea texte mari cu o exactitate impresionantă. Absolvise şcoli,
absolvise Filologia şi Teologia. Părintele Teofil recita cu prilejul fiecărei
predici şi conferinţe poezii din poeţii clasici şi moderni cu o uşurinţă
dezarmantă. Era călugăr la Mânăstirea Sâmbăta din judeţul Braşov, dar ajungea
rar pe acolo. Ca un adevărat apostol al zilelor noastre, el era mereu călător.
Vizita eparhii, biserici şi mânăstiri şi era în stare să ţină câteva predici pe
zi, fără să se repete, fără să obosească. Mergea în universităţi şi şcoli şi
ţinea conferinţe pe teme religioase de o modernitate şi actualitate
impresionantă. Era în stare să stea până târziu în noapte ca să răspundă
tuturor întrebărilor puse de sutele de tineri care-l audiau. Mergea prin oraşe
şi ţinea conferinţe în săli de teatru, de case de cultură, oriunde era aşteptat
de mulţimile însetate de cuvântul lui.
Cunoştea perfect învăţătura creştină
ortodoxă şi nu făcea niciodată greşeli dogmatice. Presăra în textele predicilor
şi cuvântărilor sale amintiri din copilărie şi din viaţă, poezii, proverbe şi
glume şi vorbirea lui căpăta savoare. Vorbea la posturile de radio şi
televiziune, dădea interviuri pentru reviste şi ziare, făcea înregistrări pe
casete şi CD-uri, dicta cărţi şi articole.
Enumerând acestea toate, nu pot să nu
revin la amănuntul deloc neglijabil menţionat mai sus: era un om orb din
naştere.
Când vezi asemenea oameni cum îşi duc
crucea vieţii, nu poţi decât să te ruşinezi tu, cel ce eşti sănătos şi ajungi atât de uşor în pragul deznădejdii şi
te dai înfrânt în faţa oricărei adieri de vânt; tu, cel ce te hotărăşti să te
sinucizi, fiindcă nu mai vezi nici o posibilitate de rezolvare a unor probleme
cu care te confrunţi; tu, cel ce n-ai avut curiozitatea să citeşti măcar un
rând din Biblie de-a lungul vieţii tale, cel ce poate nu ştii o rugăciune cât
de mică; tu cel ce-ţi blestemi zilele şi-L înjuri pe Dumnezeu, deşi eşti întreg
şi sănătos; tu, cel ce te crezi cel mai nefericit din lume! Părintele Teofil şi
Valentina ne arată, fără putinţă de tăgadă, că alţii sunt în situaţii mult mai
grele decât cele prin care trecem noi şi, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu,
reuşesc să iasă învingători!
Dumnezeu să te ierte, Părinte Teofile, pentru tot
apostolatul ce l-ai făcut în lumea aceasta de-a lungul întregii vieţi![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Teofil Pârâianu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. VII(2009), nr. 169, pp. 158-159; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, pp. 157 – 160; în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXIII (2013), nr. 5935(21 iun.),
p. 8.
Minunea
petrecută cu copilul îngropat sub un val de pământ
În anul 1753, părinții de la Peștera Mare
se apucaseră să reconstruiască unul din metocurile mănăstirii, care stătea să
se surpe, cel numit Vinica. Zidarii săpaseră deja un șanț în jurul temeliei.
Într-zi, pe la amiază, prânzind ei, un ucenic de 12 ani, pe numele său Andrei,
fiul lui Stavros Kolokinta, de loc din satul Dumena, a rămas din întâmplare
ultimul lângă șanț.
La un moment dat, pământul din jur s-a
surpat și băiatul a fost îngropat și strivit sub un morman de pietre și de
pământ. Meșterii, printre care și tatăl copilului, dându-și seama de
nenorocire, au început să sape, plângând și jelindu-se. Au săpat până au dat de
copilul căzut chiar pe temelii și care nu vorbea și nu mai respira. Crezându-l
mort, l-au scos și au început a-l pregăti pentru înmormântare. În timp ce-l
grijeau, băiatul a început să-și revină. Reîntros la viață, s-a ridicat în
capul oaselor și le-a povestit cine-l salvase și cum de mai trăia:
- Când s-a surpat pământul și am căzut
peste temelie, a apărut lângă mine o Femeie minunat de frumoasă și strălucind
de lumină, care a dat pământul la o parte de pe mine și a aruncat toate
pietrele care mă acopereau.
Copilul nu suferise nici cea mai mică
vătămare, nici la cap, nici la restul trupului, și toate oasele îi erau întregi.
Leșinase numai, dar s-a trezit după ce a fost scos la lumina soarelui. Toți cei
de față nu-și mai veneau în fire, dar văzuseră minunea cu ochii lor și L-au
slăvit pe Dumnezeu și au mărit-o pe Maica Sa Preasfințită.
(Arhimandrit Teofilact Marinakis,
Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii
Domnului, Editura Sophia 2008, pp. 340-341)
TEMELIA
PORUNCILOR
-
Avva Ioan cel Pitic -
Avva Ioan cel Pitic zicea: „Nu se poate
zidi o casa de sus în jos, ci de la temelie catre acoperis”. Îl întreaba: „Ce
înseamna aceasta?”. El raspunde: „Temelia este aproapele, pe care trebuie sa-l
câstig si sa-i fiu de folos mai întâi. De el atârna toate poruncile lui
Hristos”.
Avva Ioan cel Pitic, Patericul sau
Apoftegmele Parintilor din pustie, traducere de Cristian Badilita, Ed. Polirom,
Iasi, 2005, cap. Despre Avva Ioan cel Pitic, Cuvantul 39, p. 168.
„Când
ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”
-
Arhimandritul Ioanichie Bălan -
Maica Domnului este Maica Domnului, Maica
Mântuitorului Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de fiul său,
copilul său…
Să vă spun o mică istorioară de la
închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr
îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat
răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a
adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai
un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru,
şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că avusese
şi tânărul acesta greşelile lui –, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea
pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt.
O rugăciune la disperare: Maica Domnului,
nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă! Se
ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o
făptură în alb, cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în
pace!” și a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au
mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea –
că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în
sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când.
Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.
Această întâmplare o ştiu de la cel care a
păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune
fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a
rezolvat problema lui.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte
Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 63-64)
TEMPERATURA
RIDICATA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când te rogi Domnului, Maicii lui
Dumnezeu, sfintilor, sa nu uiti niciodata ca Domnul da dupa inima celui ce cere
(„Dea tie Domnul, dupa inima ta” – Psalmul 19, 4). Dupa cum îti este inima, asa
îti va fi darul. Daca te rogi sincer, cu credinta, nefatarnic, din toata inima,
atunci ti se va da dar de la Dumnezeu pe masura credintei tale, a
„temperaturii” inimii. Si invers, cu cât îti este inima mai rece, cu cât se
vadeste mai putin credincioasa si mai duplicitara, cu atât îti va fi rugaciunea
mai fara folos, aceasta în cel mai fericit caz, fiindca o astfel de rugaciune
ar putea sa-l mânie pe Dumnezeu, Cel ce este Duh si caruia i se cuvine
închinare în duh si adevar (Ioan 4, 24, 23). De aceea când chemi pe Domnul, pe
Maica Domnului, pe îngeri sau pe sfinti, cheama-i din toata inima: de te rogi
pentru vii sau pentru morti, roaga-te cu inima fierbinte, spunând numele
fiecaruia; de te rogi sa ti se dea tie sau altcuiva vreun dar duhovnicesc,
pentru izbavirea ta sau a altcuiva de vreo nenorocire, de pacate, de patimi, de
naravuri pacatoase, roaga-te pentru aceasta din toata inima, dorind din tot
sufletul ca tu sau altcineva sa capatati darul cerut, aratându-te ferm hotarât
sa parasesti tu însuti pacatul, sau dorind ca si altii sa se lepede de pacate,
de patimi, de naravuri rele si Domnul îti va da darul dupa inima ta. „Cereti
ceea ce voiti si se va da voua” (Ioan 15, 7). Vezi, trebuie numaidecât sa vrei
sa obtii ceea ce ceri si numai asa vei primi. „Rugati-va unul pentru altul ca
sa va vindecati” (Iacov 5, 16).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 176
CASA
DE VACANTA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Doamne, fac marturie înaintea Ta ca
energia si sanatatea, vigoarea fizica si spirituala nu pot fi obtinute traind
tot timpul într-o casa de vacanta sau în padure, ci la Tine, în biserica si mai
cu seama în timpul Liturghiei si prin Datatoarele-de-viata Tale Taine! O,
suprema fericire a Sfintelor Taine! O, viata izvorâta din Sfintele Taine! O,
negraita dragoste a dumnezeiestilor Taine! O, minunata si vesnica pronie
dumnezeiasca, cea care dai mântuire si îndumnezeire prin Sfintele Taine! O,
preînchipuire a vietii vesnice prin Sfintele Taine!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 260
Maica
Domnului vindecă toate neputințe
Se vede în Penticostar, în vinerea cea
dintâi, că în Ţarigrad era un ostaş milostiv foarte şi om îmbunătăţit, Leon cu
numele, Machelie cu prenumele, care pentru bunătatea lui l-a învrednicit
Dumnezeu de s-a făcut împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a
întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo a văzut un orb, care
era din călătorie şi arşiţă foarte însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon,
şi îl trăgea de mână ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă ca să-l
adape.
Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de
loc, a căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar Leon căută multe
ceasuri în pădure apă, şi n-a aflat. De care s-a întristat foarte, temându-se
nu cumva va muri orbul din împuţinarea lui. Cercând dar în părţile cele mai
dinăuntru, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o! Leone, că aproape de
tine este apa, şi adapă pe orb. Apoi să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să
cunoşti puterea mea. Iar tu să ştii că te vei face împărat, şi atunci îţi adu
aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc într-însa, să vină câţi au
trebuinţă de ajutorul meu, ca să afle mântuirea sufletului şi a trupului”.
Acestea auzindu-le Leon, cu totul
îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri dintru unul pe care l-a căutat. Deci,
ducându-se înainte trei paşi a aflat apă într-un lac, când a cunoscut întru
sine şi multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a adăpat pe orb, şi
şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii lui, după porunca Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu. Şi îndată, o! minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai
dinainte fără vedere, şi a luat atâta veselie, pe cât poate fiecare să o
înţeleagă.
După puţină vreme s-a suit Leon la
vrednicie împărătească şi a zidit o biserică în locul întru care a aflat apa
cea vindecătoare, în numele Preasfintei Fecioare Maria, şi a numit-o pe
biserică, ca să se zică Izvorul cel primitor de viaţă. Fiindcă apa aceea era
dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la Împărăteasa cea
atotputernică.
Şi nu numai această facere de minune a
săvârşit, ci şi altele nenumărate, care covârşesc la număr stelele cerului. Ca
durerile de piept, şi încuierile udului, patimile funiceilor, şi curgerile de
sânge, frigurile, lepra, lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgârcirile
vinelor şi alte multe feluri de boale a vindecat Împărăteasa cea atotputernică
prin apa aceea purtătoare de viaţă, şi în fiecare zi vindecă pe cei ce
pătimesc. Şi morţii i-a înviat, întru slava Dumnezeului nostru, Care din dânsa
S-a născut negrăit. Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci.
Amin.
(Extras Din minunile Maicii Domnului,
Editura Doxologia, Iași, 2013)
O
vedenie pentru un om care trata superficial Sfintele Tainele
-
Sfântul Teofan Zăvorâtul -
Se
povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta
Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în
păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia
neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis
vedenia următoare:
Pe când mergea undeva de unul singur, a
văzut că se apropia de el o arătare grozavă, asemenea unui om foarte înalt,
păroasă, slută, necurată, cu ochii de văpaie. Aceasta s-a apropiat şi,
bătându-l pe piept, i-a zis: „De ce te temi? Noi doi suntem prieteni, vom fi
împreună în acelaşi loc!”. Păcătosul s-a speriat cumplit, dar a găsit putere să
întrebe: „Cine eşti tu?”, iar acela a răspuns: „Eu sunt cel care L-am lovit
peste obraz pe Iisus Hristos; însă şi cei care păcătuiesc din nou după
spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie se află în rând cu Iuda şi cu ceilalţi
chinuitori şi răstignitori ai Domnului”. Spunând aceasta, a plecat. Vedenia l-a
izbit atât de tare pe păcătos, că, lăsând toate, îndată a plecat în pustie şi
acolo şi-a plâns păcatele sale până la sfârşitul vieţii, în nevoinţe aspre.
Din această întâmplare ia încredinţare că
cei ce păcătuiesc din nou după pocăinţă şi primirea Sfintei Împărtăşanii se pun
în rând cu răstignitorii Domnului – şi prin această încredinţare sperie-ţi
sufletul ca să îndepărtezi de la el orişice aplecare spre păcat, care apare în
poftele inimii şi tulbură hotărârea ta cea bună de a te păzi curat şi fără de
căderi.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea
pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 196-197)
RUGĂCIUNE
"Doamne, Dumnezeul nostru și al tuturor puterilor, dăruiește
sănătate și vindecă-i pe cei bolnavi, dă-le hrană celor înfometați, haine și
adăpost celor care nu au, libertate celor care sunt lipsiți de ea, iertare de
păcate tuturor.
Luminează-le Doamne mintea celor care sunt în examene.
Dă Doamne liniște și pace în lume și ne iartă pe noi păcătoșii!
Luminează-le mințile Doamne la toți mai-marii vremii din Acel Guvern Mondial,
care vor să distrugă întreaga omenire pentru ca să rămână ei stăpânii acestui
sfânt pământ al Tău Doamne!
Întărește-ne în dreapta Ta credință, alungă de la noi pe toți vrăjmașii,
cei văzuți și nevăzuți.
Dăruiește-mi și mie Doamne, tot ceea ce doar Tu crezi că-mi este de
folos; fie Doamne așa cum voiești Tu și nu după voia mea. Binecuvântat fie
Numele Tau Cel Sfânt în vecii vecilor,
Amin.
Doamne, noi ne rugăm pentru cei care nu au timp să se roage, pentru
cei care nu au credință, care nu au
nădejde în Dumnezeu; ne mai rugăm pentru săracii pentru care nimeni nu se roagă.
Și mai pomenește Doamne pe cei săraci adormiți întru Domnul și care nu
au pe nimeni care să-i pomenească.
Amin!"
PREOT ILARION ARGATU" (1913 -1999)
Student
din România: „N-am curajul să spun că țin post!”
Unei tinere îi este rușine să afirme în
fața colegilor că ține post, din teama de a fi considerată retrogradă, așa că
preferă să mănânce de dulce când sunt ei prezenți, pentru a nu fi luată în râs.
Luna aprilie, anul 1951, închisoarea de la
Pitești. Nicolae Purcărea, un tânăr deținut politic de 28 de ani a coborât în
infern. Reeducare prin tortură. După 11 ani de închisoare, în care a suferit
pentru a-și păstra credința și demnitatea, stătea drept înaintea lui Eugen
Țurcanu, cel mai cumplit torționar al României comuniste. Țurcanu îl întreabă
cu dispreț:
-Mai crezi în Dumnezeu?
-Cred, a răspuns fără teamă Nicolae.
-Câtă otravă, cât putregai mai ai în tine!
Dar de fier să fii și tot te voi topi!, a spus Țurcanu, cu mânie.
În urma acestui dialog, chinurile au mai
continuat, cu întreruperi, până în anul 1964, când au fost grațiați deținuții
politici.
63 de ani mai târziu, după 38 de ani de
comunism și 25 de ani de libertate. O societate democratică, tolerantă, care
luptă pentru libertatea de exprimare și este împotriva discriminării:
Un tânăr este picat la un interviu pentru
un post într-o multinațională, pentru că, spre sfârșitul evaluării, atunci când
este întrebat ce face în timpul liber, afirmă că este voluntar într-o asociație
pro-viață.
O studentă cu convingeri creștin-ortodoxe
refuză să-și primească în camera de cămin câțiva prieteni care mergeau cu
preotul de Bobotează, pe motiv că vor râde colegii de ea.
O studentă la Asistență Medicală este
trimisă în restanță, după ce afirmă la un examen că avortul este o traumă și
are consecințe fizice, psihice și sufletești asupra femeii.
Unei tinere îi este rușine să afirme în
fața colegilor că ține post, din teama de a fi considerată retrogradă, așa că
preferă să mănânce de dulce când sunt ei prezenți, pentru a nu fi luată în râs.
Cu toate că unii dintre cei menționați își
afirmă clar valorile în care cred, în aer plutește aceeași presiune nerostită
public – de a renunța la credință și valori pentru a fi integrat în societate,
la fel ca în anii ’50; diferența ar fi că, în prezent, tortura fizică este
înlocuită cu marginalizarea, disprețul și lipsa de respect, eventual cu o
remarcă de genul celeia pe care am primit-o eu în urmă cu două săptămâni:
„într-o țară normală, tu ar trebui să fii în închisoare”. Despre acest episod
voi mai scrie, acum l-am amintit doar pentru a ușura comparația între cele două
momente menționate și a reflecta despre cum poate fi înțelesă normalitatea.
Una dintre deosebirile între cele două
perioade este faptul că din sufletele noastre s-au „topit” tăria morală,
demnitatea, puterea mărturisirii credinței, pe care le-au avut acea generație
de intelectuali, oameni de cultură și clerici care au suferit în temnițele
comuniste.
Nu numai societatea este de vină pentru
ceea ce ni se întâmplă, ci și lipsa noastră de verticalitate și curaj în
afirmarea adevărului în care credem. Sfântul Nectarie al Eghinei identifică
această stare ca fiind o lipsă de bărbăție morală și spune că este cea mai
gravă neputință sufletească, pentru că din cauza ei apar toate greșelile: „Cel
lipsit de vigoare morală nu are forța de a se împotrivi nici ispitelor care vin
dinafară, și nici celor care se nasc dinlăuntrul inimii; nu este în stare să
respingă păcatul; recunoaște frumusețea harului și a virtuții și mărturisește
duhoarea și urâțenia păcatului, dar îi este cu neputință să se împotrivească și
să rămână ferm în dorirea binelui. Cel care nu are tărie morală ajunge un om
foarte rău și primejdios pentru toți.”
Lipsa bărbăției morale are drept
consecințe lașitatea, compromisul și, în final, imoralitatea, fiindcă la
început ești tentat să faci un rău pentru a te integra, iar în final ajungi să
crezi că acel lucru rău este, de fapt, bun și te obișnuiești cu el.
| Vlad
Herman
Sfântul
Nicolae ajută o tânără aflată în primejdie
Această întâmplare s-a petrecut în anul
1978, când aveam nouăsprezece ani. Într-o seară, am stat până târziu la o
prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja
unsprezece noaptea. În jur era întuneric și pustiu. Dintr-o nesocotință
specifică tinereții, nu-mi era frică de nimic. Crezând ca nu poate să mi se
întâmple nimic rău, nu am dat nicio importanță faptului că ușa de la o scară
era întredechisă și de acolo mă urmărea un bărbat.
Când am trecut de ușă, el s-a luat după
mine. Presimțind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reușit: o mână puternică
m-a ținut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut,
însă era în zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!”, însă el mi-a răspuns:
„Acum te omor!”. În jur, nici țipenie. Ajutor de nicăieri. Am ridicat ochii
către cer și încet, dar din toată inima, m-am rugat: „Doamne, Nicolae
Făcătorule de minuni, ajutați-mă!”.
Și s-a întâmplat o minune. Degetele care
mă țineau strâns au cedat. M-am simțit liberă. Bărbatul care mă amenințase cu
moartea nu a mai scos niciun cuvânt și nici nu a încercat să mă urmărească.
Stătea pe loc, de parcă înțepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeții.
Au trecut mulți ani, însă nu am să uit
acea seară de toamnă, când am simțit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu
și a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. (Ludmila)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura
Sophia, 2004, pp. 45-46)
SIMTUL
TACTIL
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Simtul tactil uman are în plus
particularitatea de a fi susceptibil de o dezvoltare si desavârsire mult
superioare celei obisnuite si cunoscute; în cazul persoanelor nevazatoare acest
simt devine în urma exercitiului atât de ascutit, încât se pot sesiza cu
ajutorul lui diferentele extrem de fine, în cazul suprafetelor, ca de exemplu
gravarile de argint, în cazul monedelor sau al altor obiecte, diferite culori,
în cazul stofelor de lâna s.a. Iata în ce masura întelepciunea lui Dumnezeu a
realizat armonia dintre ratiune si organele cu totul indispensabile ale
acesteia! Iata cât de lamurit ingeniozitatea simtului tactil demonstreaza ca
sufletul omului este rational si ca în vederea acestei rationalitati a fost
creat astfel!
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 82-83.
Întâlnirea
părintelui Cleopa
cu
fraţii săi plecaţi la Domnul
În toamna anului 1930, fraţii Vasile şi
Constantin, având ascultarea la oi, le păşteau prin munţii Sihlei. Într-o după
amiază a trecut pe poteca muntelui un episcop sfânt şi făcător de minuni, cu
numele Ioan, refugiat din Rusia prin anul 1920.
Episcopul, poposind puţin şi binecuvântând
fraţii de la oi, a zis diaconului său, care ştia limba română:
‒ Spune-i fratelui Vasile să se
pregătească, căci are de mers o cale lungă!
Însă fratele Constantin, neînţelegând ce
vrea să spună episcopul, i-a sărutat mâna şi s-a dus după oi. După şase luni de
zile, fratele său mai mare, Vasile, s-a mutat la Domnul, împlinindu-se astfel
profeţia episcopului Ioan.
După moartea fratelui Vasile, Părintele
Cleopa a citit timp de 40 de zile o Psaltire pe zi, pentru a afla unde este
sufletul lui. Când s-au împlinit 40 de zile de la moartea fratelui său,
părintele a avut un vis.
Se făcea că s-a deschis mormântul fratelui
său, care se afla în partea dreaptă a altarului bisericii, capacul de pe sicriu
s-a dat la o parte, iar din Sfântul Altar a început să curgă printr-o ţeavă
peste mormântul fratelui său un izvor cu apă limpede ca de cristal. Şi cum
curgea apa aceea, fratele Vasile se albea din ce în ce mai tare, iar chipul îi
devenea tot mai strălucitor. Apoi s-a deşteptat ca din somn şi a spus: „Măi,
frate, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!”.
La urmă, Părintele Cleopa a mers la
egumenul schitului, să-i spună visul, temându-se să nu fie înşelăciune
diavolească. Părintele Ioanichie i-a spus: „Ai văzut, băiete? S-au împlinit 40
de zile. Ce nevoinţă mare avea acela! Ştia atâtea acatiste şi Psaltirea pe de
rost. A murit martir în ascultare; până la ultima suflare s-a ţinut de oile
mănăstirii. Ai văzut de unde vine izbăvirea şi izvorul? Din Sfântul Altar! Că
acea apă pe care ai văzut-o închipuieşte liturghiile care s-au slujit 40 de
zile. Şi prin liturghiile Bisericii şi cu cât a mai făcut el fapte bune, l-a
spălat Dumnezeu şi l-a albit. N-a fost vis de la diavoli, ci ţi-a arătat
Dumnezeu că rugăciunile Bisericii şi liturghiile l-au albit”.
După mutarea la Domnul a fraţilor săi,
Părintele Cleopa era foarte întristat pentru sfârşitul lor atât de timpuriu.
Dar se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere unde anume sunt sufletele
lor. Şi într-o seară a visat că s-a întâlnit cu fraţii săi, Vasile şi Gherasim,
împreună cu surorile lor plecate la Domnul, într-o grădină minunată plină de
flori şi bună mireasmă, cu pomi încărcaţi de roade, unde păsări cereşti cântau
laude lui Dumnezeu. Toată noaptea aceea au petrecut-o plimbându-se şi cântând
cu multă bucurie duhovnicească în grădina Raiului!
La urmă, fraţii şi-au luat rămas bun de la
el şi, promiţându-i că se vor ruga pentru dânsul ca să fie cu toţii împreună,
l-au îndemnat să facă ascultare şi să se roage neîncetat, că după o vreme va fi
povăţuitor de suflete şi va veni şi el lângă dânşii. Apoi s-au depărtat săltând
de bucurie, iar părintele s-a deşteptat din somnul său adânc. Era ora 5
dimineaţa.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul
românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 742-743)
USURAREA
-
Parintele Rafail Noica -
Când te duci la duhovnic, cere lui
Dumnezeu ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica, cum ne-a lasat-o
Biserica, sa ti se ierte pacatele. Si nadajduiesc ca, daca vei face aceasta,
daca o vei face în duh si în adevar cât de putin, de la fiecare spovedanie o sa
iesi mai mult sau mai putin „zburând”. Si acest „zbor” nu este doar o stare
psihologica, ca te simti „psihologic” usurat, nu este „sufletistic”, ci
într-adevar în duh se întâmpla usurarea, de care, da Doamne, sa ai parte acum
si în veci!
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 128.
UNTDELEMNUL
CANDELEI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când te rogi, fa totul cu întelegere. Când
torni untdelemn în candela gândeste-te ca în fiecare zi si minut ale vietii
tale Datatorul de viata te tine în viata prin Duhul Sau Preasfânt si ca în
fiecare zi, prin somn în privinta trupului si prin rugaciune si cuvântul lui
Dumnezeu în privinta sufletului, toarna în tine untdelemnul vietii, pentru a
mentine vie flacara sufletului si trupului tau. Când pui o lumânare înaintea
icoanelor adu-ti aminte ca viata este întocmai ca o lumânare: când înceteaza sa
arda, se stinge. Si ca unii o fac sa arda mai repede decât s-ar cuveni, prin
patimi, prin prisos de mâncare, de vin si de alte desfatari.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 432
Care
este diferența între greşeală și păcat?
-
Arhimandritul Teofil Părăian -
Poetul şi scriitorul Tudor Arghezi – care cândva a fost vieţuitor de
mănăstire, a fost călugăr şi diacon, dar nu s-a ţinut de rânduiala aceasta, ci
s-a întors în lume şi şi-a făcut viaţă de familie – a avut o sclipire
deosebită, o sclipire pe care, ca formulă, n-am găsit-o nici la Sfinţii
Părinţi, cât am citit eu. Are într-o scriere, printre Psalmi, următoarea
afirmaţie: „Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie greşeală adevărată. Că
dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci
e păcat de moarte”. Ce vrea să spună prin aceasta? Vrea să spună că o greşeală
adevărată e atunci când faci un lucru rău fără să ştii că e lucru rău. Aceasta
e o greşeală adevărată.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Pe un om înţelept nu trebuie să-l sfătuieşti
şi a doua oară asupra aceluiaşi lucru. De la început când îi spui, el ia aminte
şi ştie ce are de făcut”. Asta ar fi o greşeală adevărată. Dar, zice mai
departe Tudor Arghezi: „Că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr,
atunci nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Ce înseamnă aceasta, aşezare
şi adevăr? Adică ai făcut de multe ori răul respectiv şi a devenit o
deprindere, deci o aşezare, şi îl şi justifici ca lucru bun, ca adevăr. Atunci
nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem
deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 330)
PECETEA
CHIPULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca argintul, aurul ori arama nu sunt
bune pentru folosinta în negutatorie si nici nu sunt primite în vistieria
tarii, ci lepadate daca nu au pe sine chipul împaratului; si numai banul care a
fost însemnat cu chipul împaratesc are trecere si e primit de toti. Asemenea si
sufletul: de nu va avea pecetea Împaratului Ceresc, a lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, care se zugraveste prin credinta si prin Sfântul Duh, nu va fi bun
pentru obstea sfintilor si pentru vistieria cereasca, ci se va arunca afara.
Aceasta întâmplare te învata sa cauti cu credinta si cu sârguinta chipul cel
dumnezeiesc, întrucât el este podoaba preafrumoasa si delicatetea sufletelor
noastre, pentru ca nu cumva sa suferi, de nu-l vei avea, întocmai ca si acela
care, fiind poftit la ospat, a venit fara haina de nunta, caci Împaratul,
vazându-l, a grait catre el: „Prietene, cum ai intrat aici fara sa ai haina de
nunta? El însa a tacut. Atunci Împaratul a zis slugilor: Legati-l de picioare
si de mâini, luati-l de aici si aruncati-l în întunericul cel mai din afara”
(Matei 22, 12-13).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 195
Cum
putem vedea lucrarea și voia lui Dumnezeu în viața noastră?
Arhimandritul
Zaharia Zaharou
După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în
Sfântul Botez şi simţurile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le
păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin
împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti
ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră
şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu,
adică energia şi pronia Lui. De aceea se cuvine să purtăm neîncetat în cugetul
nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindcă ea
reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei insuflat de
Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de
nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi,
„pe când încă Îi eram vrăjmaşi” (Romani 5, 8-10).
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim
mai puternici şi în stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii” (II Petru 2,
20), întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce
lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui
Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând
întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a
Domnului.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi
aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale
vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi,
2015, pp. 93-94)
Milostenia,
un test al dragostei
Părintele
Ilarion Argatu
Să vă spun ceva din Pateric... Un părinte
cuvios și milostiv avea un ucenic, pe care-l purta cu el peste tot. Observă
ucenicul că într-o zi un om sărac și zdrențuit a cerut de mai multe ori să fie
miluit și de fiecare dată părintele său îl miluia. La un timp îndrăznește
ucenicul să-l întrebe pe părintele său:
-Părinte, iertați-mă! Am observat că acest
cerșetor a venit de mai multe ori să-i dați bani, crezând că nu-l veți
recunoaște. M-am uitat bine la el și era tot el la toate colțurile de ulițe pe
unde am trecut și tot el era și în fața bisericii pe lângă care am trecut.
L-ați miluit de vreo cinci ori până acum. Cred că nu v-ați dat seama că era tot
el!
-Știu că tot el a fost, de fiecare dată l-am
recunoscut!
-Și atunci de ce nu i-ați făcut
observație, să nu creadă că suntem niște proști pe care poate să-i păcălească?
-Fiule! Am dat de fiecare dată și nu pot
respinge sau să cert, pentru că nu știi care dintre ei este și-ți cere Hristos!
Ucenicul a luat înțelepciune de la
părintele său, că nu trebuie să respingi și să judeci nici un sărac, pentru că
nu știi care dintre ei este trimis de Hristos să-ți încerce dragostea față de
aproapele.
(Pr. Ioan V. Argatu, Răspunsuri
duhovnicești la întrebările credincioșilor ale Părintelui Ilarion Argatu,
Editura Mila Creștină, Fălticeni, 2010, pp. 415-416)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu