Ana Trestieni – versuri tulburătoare
de Ileana Costea
20 Septembrie 2016, Paris
©
Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.
Soarta dură aduce uneori
surprize neaşteptate. Forţaţi de regulile spaţiului locativ din comunism, când fiecare
avea dreptul la 9m2, sora mamei, la care locuiam şi noi, mama şi cu
mine, a trebuit să închirieze jumătate din apartament. Şi a venit un cuplu
tânăr cu doi copii, un băieţel cu un an mai mic decât mine (azi Mihai Vasilescu
care a lucrat la BBC şi Europa Liberă sub numele de Edgar Shelaru, autorul
romanului “Refugiaţii”) cu care am împărţit aceiaşi profesori la Liceul Spiru
Haret şi cu care am o prietenie de o viaţă; şi o fetiţă, care s-a născut la noi
în apartament, Anişoara, cu 4 ani mai mică decât mine, despre care amintirile
cele mai vii pe care le am sunt când, bebeluş, se târa pe parchet … printre noi
(acum poeta şi traducătoarea Ana Trestieni) şi pe care am văzut-o doar odată în
ultimii 43 ani de când sunt plecată din România, într-una din vizitele mele la
Bucureşti.
Am regăsit-o pe Ana Trestieni în iulie 2016 printr-o convorbire la telefon despre noua ei carte “Să lăsăm cuvintele să cadă/ Laissons tomber les mots” (editura Vremea, 2014) pe care am citit-o “cu inima la gură”(folosesc această expresie pentru a-mi exprima mai bine trăirea). Şi am descoperit “cu deliciu” în această convorbire cu Ana Trestieni spiritul viu, cultura enciclopedică, simţul umorului pe care i le cunosc bine fratelui ei.
Am regăsit-o pe Ana Trestieni în iulie 2016 printr-o convorbire la telefon despre noua ei carte “Să lăsăm cuvintele să cadă/ Laissons tomber les mots” (editura Vremea, 2014) pe care am citit-o “cu inima la gură”(folosesc această expresie pentru a-mi exprima mai bine trăirea). Şi am descoperit “cu deliciu” în această convorbire cu Ana Trestieni spiritul viu, cultura enciclopedică, simţul umorului pe care i le cunosc bine fratelui ei.
Ana Trestieni la Salonul
de Carte din Paris, 2016
Volumul acesta recent al
Anei Trestieni (bilingv, în română şi franceză) a fost prezentat la Salonul de
Carte din Paris, în Martie 2016. Este o antologie cu poezii minunate, ale
poeţilor ei preferaţi (Lucian Blaga, Ana Blandiana şi Nichita Stănescu) şi ale
ei proprii, foarte frumos traduse în franceză de ea însăşi. Ana Trestieni scrie
poezie de mult, din 1974. A debutat în revista Familia cu un grupaj de
cinci poezii în iunie 1988. Cu studii de matematică şi informatică, Ana
Trestieni are luciditatea caracteristică omului de ştiinţă, dar şi o
sensibilitate specială, scriind plin de simţire, cum reiese din spusele Anei
Blandiana la lansarea unui volum anterior de poezii al Anei Trestieni,
“Imortele” (Editura Vinea, 2013), că sunt “versuri grave şi graţioase,
tulburătoare”.
Am întrebat-o pe Ana Trestieni “Cum de te-ai apucat de scris ?” şi mi-a răspuns cu hazul ei specific “Ar trebui să mă întrebi cum de am studiat matematica ?”… implicit făcându-mă să-i înţeleg pasiunea dintotdeauna pentru literatură. Scrie şi proză scurtă “căci lumea azi e grăbită” şi acele povestiri sunt fiecare “o perlă neagră”, lucitoare şi valoroasă, cu umor puţin întunecat, suprarealist. Sunt povestiri de pe Strada Speranţei unde am locuit în acelaşi apartament… povestirile ei readucându-mă în cartierul copilăriei mele, noastre, ale ei şi ale fratelui ei, Mihai.
Am întrebat-o pe Ana Trestieni “Cum de te-ai apucat de scris ?” şi mi-a răspuns cu hazul ei specific “Ar trebui să mă întrebi cum de am studiat matematica ?”… implicit făcându-mă să-i înţeleg pasiunea dintotdeauna pentru literatură. Scrie şi proză scurtă “căci lumea azi e grăbită” şi acele povestiri sunt fiecare “o perlă neagră”, lucitoare şi valoroasă, cu umor puţin întunecat, suprarealist. Sunt povestiri de pe Strada Speranţei unde am locuit în acelaşi apartament… povestirile ei readucându-mă în cartierul copilăriei mele, noastre, ale ei şi ale fratelui ei, Mihai.
==
Poezii de Ana Trestieni
Concert
Pe clavecin se
odihnea o mână.
Din harpă, sunete
lichide,
S-uri de şarpe eşuat
din labirint.
Frunze albastre,
râuri interioare,
Pietre mari plutind
Erau ferestre spre o
tăcere
Dincolo de este.
În spatele cascadei
În spatele cascadei
Plânge un înger.
Năvalnic tropot albit
în spumă
Îi ascunde glasul.
Deopotrivă chipul.
* * *
Apus de soare la
mare
Ana trestieni
Mi-am înnoptat
părul.
Braţele le-am
rotunjit în valuri.
Ca o piatră
şlefuită îndelung de apa mării
Mi-am schimbat
trupul.
Pentru tine.
Sclipirea spumei
albe am prins-o între gene,
Ca să ţi-o scap
pe pleoapă.
Tu te-ai retras
ca un crab după bolovanii cuvintelor.
Gura ta poartă
urma sărutului meu
Preţ de o
secundă albastră.
Nisipul ud are
urma piciorului meu
Până îl linge
verde marea.
Apusul însă pare
interminabil.
Purpuriul se
scurge peste toată zarea.
Îşi face numărul
peste câmpuri uscate.
Părând să uite
că îl înghite noaptea.
Ce mări visate
Ana Trestieni
Ce se întâmplă,
Cu sunetul mării
Pierdut în
falduri somptuase de somn
Dacă nu-l pot
visa ...
Ce mări îmi voi
aminti
Într-o frumoasă,
îngheţată dimineaţă şi geroasă.
Ce mări visate?
Ce corăbii?
Cu buze sărate
Ce stele de mare
voi pronunţa?
N-am ştiut,
cuvintele
Cum se aşează
ele, unul apoi celălalt
Sunt asemenea
unui drum pietruit
Pe care calci
până când
Somnul furiş te
prinde de mână.
Îmi apropiu
urechea de-o scoică
Şi caut fraza
mării
Nisipul
cuvintelor
Şi lumina
suprafeţelor mişcătoare
Caut ritmul
Perioada
În care să-mi
rotesc sângele
Amintindu-mi.
La capătul
digului
Ana Trestieni
La capătul
digului,
Unde legăturile
cu lumea sunt mai pure
Şi orice rană
este îndulcită de vânt,
Bine ascunsă fu
moartea.
Sub pietre
imense invadate de apă,
Respiraţia sa
înspăimântătoare
Şi setea sa
terifiantă mă căută.
I-am lăsat,
căzând, prosopul.
Ca o aripă albă,
Într-o clipită
Se pierdu.
Absorbit de o
sete incredibilă
Dispăru.
La capătul
digului,
Unde legăturile
cu lumea sunt mai pure
Şi amintirile
sunt îndulcite de vânt,
Înconjurată de
profunzimea unui Iris de apă
Leneşă, moartea
îşi încerca şansa.
La munte
Ana Trestieni
Uitasem aproape
zborul uliului,
alunecarea
norului, spaţiul numit cer.
Mi-am atârnat
insomnia de vârfurile brazilor,
de crenelurile
muntelui.
Şi mi-am amintit
de ursul din poiana Coştilei.
Cum m-a rugat
Aurel să-i mai spun odată
Că glasul
fiarei, straniu mă striga pe nume
Şi zglânţâia
bradul.
M-am apropiat de
zborul unui uliu
de alunecarea
unui nor, de spaţiul numit cer
de glasul fiarei
din Poiana Costilei.
S-o ridic la
nivelul unui zâmbet n-am reuşit
Ana Trestieni
Părea că se
cufundă în tristeţe.
Am apucat-o de
mână,
Ca pentru a o
ridica la nivelul unui zâmbet.
Atunci ea mi-a
citit lucruri ciudate scrise pe un petic de hârtie.
„Mi-am înecat
amarul cuvintelor în pahar,
Am sorbit tot
aerul din pahar, ca să-mi îngrop acolo cuvintele.
Să le fac mute
şi transparente ca aerul.
Ca atunci când
ajung la tine cuvintele mele
Să poţi privi
prin ele fără nici un obstacol.
Să vezi ce
minunată e lumea.
Şi nimic din
ceea ce vezi să nu-ţi amintească de mine. ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu