Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator.

Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu

“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu

“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu

“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”

O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?

“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:

“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.

Adevarul nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia “Agricultura Socialista” si, in ultimii ani ai regimului comunist, era angajat la “Informatia Bucurestiului” (“Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti”. Fiul sau avea sa-i continue “opera”. Si nu numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate

Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.

Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”

Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.

O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.

“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:

„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară

afurisit fie el întru părul din capul său

întru creierii săi, întru creştetul său,

întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,

întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,

întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,

buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile

mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale

afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale

intru coapsele sale, intru boasele sale

intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru

laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.

afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile

sale

din virful capului pana in virful calacielor.

si sa aiba parte doar de subrezime.”

Dar, ce  ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:

Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.

Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.

Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.

Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”

Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni),  ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.

In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.

Victor Roncea / Ziaristi Online

PS: Pentru ca pe 8 octombrie 2010, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el si au trecut deja aproape doi ani si nu s-a intamplat nimic – ba mai mult, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista “Activistul” – am solicitat, spre lamurirea opiniei publice asupra disidentei “senatorului EvZ” si parerea CNSAS. O astept cu incredere.

Sursa: Prof. V. Lupu

http://roncea.ro/2012/06/25/mircea-cartarescu-nascut-plagiator-dovezile-debutului-de-plagiator-al-mang-ului-lui-manolescu-liiceanu-si-patapievici-facsimile-cu-primul-plagiat-si-un-prim-document-de-la-cnsas-faruri-vitrine/

Comentarii:

            VOICAN MARIN says:

26/06/2012 at 07:07

Dacă a-nceput în aplagia, aşa va sfârşi, dar ca să scrie nişter inepţii despre cel mai mare cantor interbelic TEODORRESCU MARIN, celebrul ZAVAIDOC, cel care i-a dat viaţă romanţei ZARAZA ca nimeni altul, că ar fi fost în conflict pe viaţă şi moarte cu renumitul, adoratul solist, CRISTIAN VASILE… punându-i în cârvă o crimă imaginară “de om bolnav” ba mai mult că i-ar fi furat urna ţigăncuşei (ZARAZA)din raftul Crematoriului UMAN (fiind omorâtă de un borfaş din anturajul ei, acoperit de poliţia de atunci, care ca şi acum avea interes să cunoască din tainele lumii interlope)şi cenuşa ar fi băut-o într-un acces de nebunie hamletiană, e prea de tot, unde l-a dus mintea, zestre pe care nu prea dau nici doi bani.

Distins domn, VICTOR ROMCEA, totă stima şi consideraţia mea pentru ce faceţi, că aduceţi la cunoştinţă publicului larg “evenimente” din spatele cortinei murdare …pe nişte impostori care au făcut de ruşine breasal scriitorilor români.

Dacă nu ştie acest prea stigmat plagiator,MIRCEA CĂRTĂRESCU, viaţa lui ZAVAIDOC care a fost imortalizată într-un scenariu de film scris de prof. IRINA PREDESCU,(poate să se documenteze) scenariu acceptat de comisia de specialitate CNA, pe timpul când d-ul IOAN IONEL (cine nu-şi adeuce aminte de redactorul “părintele TELEENCICLOPEDIEI” care ne-a adus atâtea lucruri frumoase în viaţa noastră… în acei ani de grea încercare pentru cultura românească, dar minţi înguste nu au aprobat să intre pe rol acest film omagiu pentru adevăraţii artişti ai geniului muzical din acea epocă de glorie a culturii româneşti, ci au aprobat un filmuleţ cu împuşcături, pistoale şi femeii goale, susţinut din umbră de şefii genului de spadă şi ION GRĂMADĂ.

Pentru confirmarea celor spuse de mine, întrebaţi-l pe maestrul MĂDĂLIN VOICU, omul de acţiune, mare caracter, iubitor de cultură, care a spus că va juca rolul lui ZAVAIDOC, iar “mai marii timpului” i-au spus că nu sunt bani, chiar dacă domnia sa joacă pe gratis.

Vă salut cu aceeaşi dragoste pentru un OM de înaltă omenie, care luptă să scoată la iveală mârşevia, prefăcătoria, slugărnicia şi-i supune lănciilor oprobiului public pe farsori, plagiatori şi slujitori ai fostei poliţii secrete, pentru care vă spun: BRAVO!

Scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu

            Dinu says:

26/06/2012 at 09:03

Articol necesar si clarificator! Circul acesta cu “genialul Cartarascu” (aluzia nu este deloc intamplatoare) ilustreaza perfect teza NKVD-ista a crearii unor false valori si a indicarii unor fundaturi drept cai luminoase ale viitorului, teza pe care tot felul de snobi (prin definitie mediocri cu pospai cultural jalnic, exceptiile intarind regula) le vor lua mereu in brate cu entuziasm tamp cu iz definitiv. Amestecatura hilara din serile trecute din fata ICR a fost foarte edificatoare. Traim vremuri foarte dinamice. Se destrama zilnic cate un fals mit, intr-o Romanie cotropita de impostori si de stapanii lor din afara granitelor, granite intelese in toate sensurile, fireste. Niciun cunoscator al vietii culturale romanesti nu se mira ca haita Liiceanu, Plesu, Patapievici etc. este dirijata de Tismaneanu si alte specimene la fel de “sincer” devotate tarii noastre. Este evident faptul ca zvarcolirile mortale ale unui regim in care impostura si antiromanismul au coabitat intr-o simbioza perfecta scot la iveala nemasurata pofta de nimicire a neamului romanesc si a valorilor sale adevarate. Halal “anticomunisti, antisecuristi, anticorupti”, adica autointitulati eltisti progresisti cu vederi pretins occidentale, de fapt patachine de doua parale, in stare de orice pentru cativa arginti calpi! De ce plagiatoarele emerite Kovesi si Udrea nu sunt luate in vizor? Dar ofiterii superiori facuti la kilogram inclusiv dintre tot felul de neterminati cu pretentii de intelectuali, dar care nu stiu ce inseamna sa imbraci macar o zi haina militara? De ce oare multi se pierd in hatisul de fumigene?! Ar fi de dorit ca – grabnic – lista cat de cat completa a putregaiurilor care au concretizat diabolicele planuri sa fie pusa la dispozitia opiniei publice, pentru ca otrava lor mortala sa poata fi anihilata prin antidotul deconspirarii. Nu e usor, dar nici imposibil de alcatuit, desi lichelele cu staif actioneaza capilar, pe tot teritoriul national si in afara acestuia.