Maica Domnului m-a ținut în brațe
deasupra apei, până au ajuns oamenii să mă ducă la mal”
3 Octombrie 2016
Foto:
Cătălin Acasandrei
Traducere și
adaptare: Elisei Roncea
Sursa:
Η Παναγία
έσωσε ένα ευλαβικό παιδί!
În
ținuturile Lombardiei trăia o familie foarte virtuoasă. Soții aceștia aveau
pentru Maica Domnului foarte multă evlavie, încât au pictat cu multă râvnă, pe
unul dintre pereții casei lor, o icoană a Maicii Domnului, cheltuind mulți bani
pentru ca icoana să fie frumoasă și impunătoare.
În fiecare
zi și în fiecare clipă, ori de câte ori treceau prin fața acestei icoane, se
închinau Maicii Domnului și-i înălțau cântare îngerească.
Ca
binecuvântare pentru acest bun obicei, Maica Domnului le trimitea bucurii și
toate cele de folos. Vecinii lor îi numeau „iubitori de pace”.
Aveau și un
copil de 3 ani care, văzând pe tatăl și pe mama sa cum se opresc de multe ori
în fața Sfintei icoane și se roagă cu evlavie, a căpătat și el același obicei
și, de fiecare dată când trecea pe acolo, i se închina, imitându-i astfel pe
părinții săi.
Când a
început să vorbească, a învățat și acesta să spună cântarea îngerească, nu din
evlavie, ci mai mult din obișnuință. Văzând pe Maica Domnului stând pe tron,
credea, ca un mic copil ce era, că aceasta era Stăpâna casei, de aceea o și
respecta și i se închina, la fel cum vedea și pe părinții săi că fac.
Într-o zi,
în timp ce se juca cu alți copii pe marginea râului, a căzut în apă. Ceilalți
copii au anunțat-o pe mama sa că i se înecase copilul. Femeia a alergat
disperată la râu plângând, iar împreună cu ea și ceilalți vecini. Sosind acolo,
doi oameni s-au dezbrăcat și, deoarece era foarte adânc acel râu, s-au
scufundat pentru mult timp și căutau cu multă sârguință, dar nu au găsit nimic.
Mama, în
timp ce căuta în altă parte, se întoarse și văzu dintr-odată pe copilul ei cum
stă deasupra apelor, ca și cum ar fi stat pe un grandios tron, în mijlocul
râului.
‒ Copilul
meu, cum de ești acolo? l-a întrebat îndată.
‒ Sunt bine
mamă, Stăpâna mă ține bine și nu mi-e frică, a spus acela.
Femeia,
cuprinsă fiind de bucuria găsirii copilului ei, nu a înțeles despre cine era
vorba.
După ce
bărbații care înotau l-au luat pe copil și l-au dat în brațele mamei sale, s-au
întors cu bucurie la casa lor. Întorcându-se și soțul de la treabă, i-au
povestit și lui ce i se întâmplase copilului, iar bărbatul l-a întrebat cum de
a alunecat în apă. Atunci fiul său i-a spus:
‒ Când am
căzut în râu, a venit această Stăpână a casei noastre (arătând cu degetul
icoana Fecioarei Maria), m-a apucat de mână și m-a ținut deasupra ei până când
au venit acei oameni să mă ia!
Auzind
aceste cuvinte, cei prezenți s-au minunat! Văzându-l pe copil cum arată cu
degetul către icoana Maicii Domnului, au căzut toți la pământ și s-au închinat
harului ei protector și au făcut o priveghere de toată noaptea.
Oricui
întreba ce se întâmplase copilul îi răspundea repetând limpede aceste cuvinte
ale minunii, în timp ce alte cuvinte le rostea bâlbâit și fâstâcit, așa cum
vorbesc cel mai adesea copiii mici, de doar 3 ani. Atunci când copilul povestea
întâmplarea aceasta minunată, cuvintele lui erau foarte clare și limpezi, încât
toți se minunau și-L slăveau pe Dumnezeu!
În același
mod, nu doar acel copilaș, ci și mulți alții care cinstesc și se închină cu
evlavie sfintelor icoane sunt salvați din primejdii și sunt învredniciți de o
așa mare mulțumire, mulțumire pe care ne rugăm să o simtă și toți cei care cred
în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor.
Amin!
Sfântul Filumen a fost văzut de
medici într-un spital în Anglia, vizitând o bolnavă
3 Octombrie 2016 Părintele Kosmas
Pavlidis
Traducere și
adaptare: Elisei Roncea
Sursa:
Εμφάνιση
Αγίου Φιλουμένου σε νοσοκομείο στην Αγγλία
Astăzi, 23
noiembrie 2015, ora Angliei 13.00, fiind preotul paroh al bisericii „Adormirea
Maicii Domnului și Sfântul Apostol Andrei” din Birmingham, Anglia (unde găzduim
sfintele moaște ale Sfântului Ioan Botezătorul și epitrahilul Sfântului
Filumen, care a primit mucenicia la Fântâna lui Iacov din Ierusalim), împreună
cu Gheronda Nectarie Moulatsiotis, am luat epitrahilul Sfântului Filumen și am
vizitat spitalul ”Queen Elisabeth”, pentru a o binecuvânta pe bolnava Kiriaki,
fiica mea duhovnicească.
Când am urcat
la etajul VII, Gheronda Nectarie ținea în raclă epitrahilul Sfântului Filumen,
iar eu m-am adresat asistentei cerând permisiunea de a merge în salonul 35.
Asistenta nu ne-a permis intrarea. Am întrebat-o atunci:
‒ De ce nu
ne permiteți să intrăm?
‒ Pentru că
este interzis să intrați mai mult de trei oameni. Deja în camera bolnavei este
o rudă de-a sa.
‒ Care trei?
Suntem doar doi.
‒ Sunteți
trei! De ce sunteți nepoliticos?
‒ Care al
treilea? Nu se poate așa ceva. Vreau să vorbesc cu superiorul vostru!
Atunci
Gheronda Nectarie se întoarce și-mi spune:
‒ Este
împreună cu noi și Sfântul Filumen și de aceea ne vede trei. Nu mai spune
nimic, ci mergi înainte.
A venit
superiorul spitalului și ne-a lăsat să trecem pe toți „trei”!
Apariția
Sfântului Filumen a fost vizibilă pentru asistentă și directorul spitalului.
Epitrahilul său și acum răspândește o mireasmă plăcută. Mare este slava
Dumnezeului nostru și a Sfinților Lui!
Maica Domnului îi trimite în dar o
biserică unui student din Congo
3 Octombrie 2016 Mitropolit Nichifor
al Africii Centrale
Foto: Bogdan
Zamfirescu
Traducere și
adaptare: Elisei Roncea
Sursa:
Δύο δάκρυα
με παράπονο και η Παναγιά μάς απάντησε
Cursul
de catehetică și oratorie continua, se
apropia timpul să se termine când au început întrebările din partea studenților
din primul an al Facultății de Teologie „Sfântul Atanasie Athonitul” a
Universității Ortodoxe din Congo.
‒ Cum
trebuie să ne apropiem de lume?
‒ Cum să
ajutăm pe preot în parohia noastră?
‒ Preotul
nostru este responsabil de o mare provincie, cu multe sate, multe biserici.
Unele sunt construite, altele sunt în șantier.
‒ Noi nu
avem preot. Avem însă o frumoasă biserică cu catehetul nostru. Ne strângem
laolaltă și cântăm. Din când în când ne vine și un preot. Așteptăm, poate și
acum de Paști va veni cineva.
Fiecare
student spunea greutățile ce le avea în satul sau în orașul lui. Discuția s-a
întețit.
Însă
Haralambie din Bandundu (o provincie în Congo) stătea gânditor și supărat
într-un loc și privea pe colegii lui. Nu a mai rezistat. Două lacrimi au curs
pe obrajii lui și un plânset a izbucnit din lăuntrul lui:
‒ Noi nu
avem nici biserică și nici în apropiere nu există vreuna.
Lacrimile au
căzut pe pupitru. S-a făcut liniște pentru puțin timp. Am încercat să rup puțin
tăcerea ca să ieșim din încurcătura în care căzuserăm toți.
‒ O să vedem
cum facem, Haralambie! Vino mai târziu la birou!
Minunea
Nu am reușit
să termin și a sunat telefonul. Am observat că era de undeva de departe. Poate
este ceva urgent, m-am întrebat. Mi-am cerut scuze de la studenți și am
răspuns:
‒ Bună ziua... Ce mai faceți? (în franceză, n.
trad.)
‒ Cine sunteți? Cine? Atunci am recunoscut
vocea fratelui nostru de la biroul Frăției Misiunilor Externe din Tesalonic.
‒ Înaltpreasfințite părinte, Maica Domnului vă
trimite un dar, o biserică a Bunei Vestiri. Trebuie să începeți imediat
construcția.
M-am
pierdut. Priveam când la Haralambie, când la telefon. M-am pierdut cu
cuvintele:
‒ Vom vedea! am răspuns. Sunt la curs și tocmai
despre acest lucru discutasem cu studenții.
Maica
Domnului a răspuns lacrimilor lui Haralambie. Am întrebat imediat de persoana
responsabilă pentru misiune în ținutul Bandundu, pe domnul Theodor Fumuaza,
decan al Universității de Pedagogie din Kinshasa și prorector al Universității
noastre Ortodoxe din acea zonă de unde este originar Haralambie.
‒ Theodore, Maica Domnului ne va trimite o
biserică a Bunei Vestiri. Aveți teren pentru ea?
‒ Da, două hectare ale noastre, destul loc
pentru o biserică, școală, spital. Avem și trei studenți la Facultatea noastră
de Teologie, pregătiți pentru activitate.
‒ Atunci înaintăm. Un nou centru misionar
deschide Maica Domnului în Bandundu, Congo. Maica Domnului a auzit plânsetul
lui Haralambie și a răspuns lacrimilor lui.
Sfântul Cuvios Patapie vindecă un orb
din naștere
2 Octombrie 2016
Un tânăr
oarecare dintre creştini, fiind orb din naştere şi povăţuit fiind prin
rânduiala lui Dumnezeu, a venit la coliba Cuviosului părinte Patapie şi l-a
rugat pe fericitul să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsul, să i se dea
vederea ochilor. Iar cuviosului, văzând credinţa tânărului, i s-a făcut milă de
dânsul, dar nu îndrăznea să facă o lucrare ca aceasta, socotindu-se nevrednic.
Apoi, ca
să-i vadă şi socotinţa lui, a zis: „Ce lucru minunat ai cunoscut la mine şi de
ce ceri un lucru pe care nu poate altul să-l săvârşească, fără numai singur
Ziditorul lumii Cel Atotputernic?”. Iar tânărul a strigat cu jale, rugându-se
cu lacrimi şi cu smerite cuvinte, spunând că el crede fără îndoială că poate
să-i dea vindecarea cea dorită, ca o slugă adevărată a lui Hristos.
Atunci,
cuviosul a zis către dânsul, cu credinţă: „În numele lui Iisus Hristos, care dă
orbilor vedere şi morţilor viaţă, vezi!”. Și, îndată s-au deschis ochii orbului
celui din naştere şi vedea luminat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
Tânărul acela
era cunoscut multora care, văzându-l că are vedere, se minunau şi-l întrebau
cum a văzut; iar el nu tăinuia pe făcătorul de minuni şi făcătorul său de bine,
prin care a luat de la Dumnezeu vederea. Deci, a ieşit veste în popor despre
acea minune a cuviosului şi, de atunci, mulţi au început a veni la dânsul,
învrednicindu-se de rugăciunile lui.
Femeia fără nădejde de vindecare
2 Octombrie 2016
„În
Filipine, fiind conducătorul regiunii bisericeşti în care se găsea biserica şi
unde trăiau preoţii, monahiile şi Vlădica, îl însoţeam uneori pe Vlădica în
oraşul Guyan, unde într-un spital filipinez erau ruşi foarte grav bolnavi pe
care Vlădica îi vizita, dându-le Evanghelii de buzunar şi iconiţe. Într-o
astfel de călătorie, intrând în salonul în care erau ruşii, am auzit nişte
ţipete îngrozitoare venind de departe. Întrebată de Vlădica despre cauza
acestor ţipete, asistenta i-a răspuns că era o femeie bolnavă, fără nădejde de
vindecare şi care, deoarece îi deranja pe ceilalţi pacienţi cu ţipetele ei,
fusese dusă în fostul spital militar american de lângă clădirea în care ne
aflam noi.
Vlădica s-a
hotărât imediat să meargă la ea, dar asistenta rusă l-a sfătuit să nu facă
acest lucru, căci femeia era înconjurată de un miros dezgustător.
- Asta n-are
nicio însemnătate, a spus Vlădica şi cu paşi mari şi repezi s-a dus la femeia
din clădirea alăturată.
Eu l-am
urmat. Într-adevăr, femeia emana un miros neplăcut. Îndreptându-se spre ea,
Vlădica i-a pus o cruce pe cap şi a început să se roage. Am ieşit. Vlădica s-a
rugat multă vreme, apoi a spovedit-o pe bolnavă şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie.
Când am plecat, nu mai ţipa, ci numai gemea încetişor. A trecut ceva timp după
aceasta. Când am venit altă dată la spital, de-abia intrasem cu un jeep în
curte, că din spital a ieşit alergând o femeie care s-a aruncat la picioarele
lui Vlădica. Era femeia „fără nădejde de vindecare“ pentru care se rugase el.”
G. Larin
Sidney, Australia
(Pr. Serafim
Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici - viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă,
București, pp. 72-73)
Dumnezeu și tu…
Realitatea
și oamenii din jurul nostru ne lovesc puternic. Lovitura este provocarea care
ne ajută să ne recunoaștem neputințele și să ne schimbăm pe noi înșine.
Cu cât mai
mult protestăm, cu atât ne depărtăm de Adevăr. Cu cât ma mult iertăm și ne
schimbăm, cu atât ne apropiem de El.
Dacă în
momentele grele nu-l iubim pe cel care ne rănește, nu te cunoști nici pe tine,
nici pe Dumnezeu. Din fericire, Dumnezeu te cunoaște și întotdeauna te iubește
și te iartă.
Sursa:
Pr. Alexandru Stanculescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu