October 9, 2016
de Andreea Giurgea
Notă: Andreea
Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A
terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi
Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează
în Constanţa ca psihoterapeut.
Nu e meritul
meu că pot astăzi să scriu acest text. Meritul e al prietenelor mele Dana şi
Carmen. Lor le datorez decizia pe care am luat-o acum vreo douăzeci de ani, pe
când zăceam epuizată în patul de fier din spital, în sala de naşteri.
Dana şi
Carmen erau prietenele mele cele mai bune din liceu. Carmen era blondă şi fan
George Michael. Dana era brunetă şi îi plăcea Rick Astley. Aveau însă ceva în
comun: erau singure la părinţi. Pe vremea aceea făceam o grămadă de lucruri
împreună: chiuleam de la şcoală, ne plimbăm pe plajă, citeam, vorbeam despre
orice ne trecea prin cap, chiar câte o noapte întreagă. „Ce bine de tine…” –
oftau ele nostalgic de câte ori într-una din aceste activităţi se insinua ideea
că eu aveam un frate.
Pe bune că
nu le înţelegeam. Frate-meu fusese pentru mine o constantă sursa de enervare –
din copilărie, când ne certam şi ne băteam ca chiorii pe jucării, bomboane
cubaneze şi rarele ciocolăţi Toblerone pe care le mai primea mama cadou pe la
serviciu şi până la liceu, când părinţii nu mă lăsau să merg la petreceri decât
dacă îl luăm cu mine (asta însemna de obicei că venea şi cu beţivii lui de
prieteni şi mă făcea de râs). Dar Dana şi Carmen aveau alte idei. „Eşti
fraieră” – spuneau. „Habar n-ai ce rău e să fii singur”. „Când o să am copii o
să fac doi” – şi aşa mai departe.
Fix de asta
mi-am amintit pe când zăceam, cum am spus, în sala de naşteri, după ce apăruse
pe lume prima noastră fetiţa. După un travaliu normal de vreo 10 ore şi o
naştere fără incidente eram totuşi la capătul puterilor. Acum 20 de ani
spitalele erau ceva mai naşpa decât în prezent din toate punctele de vedere, şi
experienţa respectivă îmi testase limitele. (Mulţi ani după aceea numai mirosul
specific de spital făcea să-mi tremure picioarele). Recunosc cu toată
sinceritatea că, dacă ar fi fost după mine, n-aş mai fi avut dorinţa sau
energia să mai trec încă o dată prin tot ce trecusem.
Dar mi-am
amintit de Dana şi de Carmen.
Aşa că
aproape doi ani mai târziu o luăm de la capăt.
Am avut
astfel şansa să descopăr că un al doilea copil (la interval de aproximativ doi
ani de primul) înseamnă, surprinzător, doar un efort de aproximativ 20% în plus
– din toate punctele de vedere (financiar, al timpului, al energiei). Toate
obiectele necesare – hainuţe, pătuţ, cărucior, jucării – există deja.
Diferenţa în ce priveşte cheltuielile cu hrana e nesemnificativă. Programul
copiilor poate fi uşor comasat după ce ultimul venit împlineşte 7-8 luni (orele
de somn şi masa încep să se suprapună). Majoritatea mamelor pot confirma că un
singur copil tinde şi de obicei reuşeşte cu succes să îţi umple tot timpul
liber. Ei bine, la fel fac şi doi. Nu-i nicio diferenţă. (De fapt, ar fi una:
dacă ai un singur copil, acela stă pe capul tău fiecare secundă în care e
treaz. Dacă sunt doi, de la în anumit moment încep să se joace unul cu altul şi
te mai eliberezi puţin).
Oricum,
părinţii iubitori şi responsabili cu copii unici îşi vor investi toate
resursele disponibile în unicul copil. Ghici care e diferenţă când ai doi? Vei
face la fel. Dar vei avea doi. Eu am ajuns la concluzia că merită.
Pentru cei
cu spirit de aventură, copilul nr. 3 aduce un plus de originalitate. La propriu.
Viaţa cu trei copii faţă de cea cu doi e mult mai interesantă şi imprevizibilă.
Doi copii prezintă un spectacol destul de banal: se ceartă între ei. La trei
copii apare posibilitatea de a face şi desface alianţe, apar tot felul de
tehnici de manipulare şi subtilităţi. E mult mai amuzant şi instructiv şi
pentru ei şi pentru părinţi. În plus, îmi amintesc că mă simţeam destul de
„cool”. Dintre colegii mei de liceu, unul singur mai reuşise 3. Ce mai, eram
speciali.
De la trei
în sus practic nu am mai simţit nicio deosebire – doar casa devenea din ce în
ce mai aglomerată. Mai multe agăţătoare de pus la cuier, mai multe perechi de
încălţări şi jucării de care să te împiedici etc. Efort în plus nu am mai
înregistrat, probabil eram deja anesteziaţi.
Ce mi s-a părut
de-a dreptul fascinant a fost felul în care Dumnezeu ne-a dat, la fiecare nou
copil, exact ce am avut nevoie ca să meargă totul bine. O slujbă mai bună. O
casă mai mare. O grădiniţă ieftină şi bună. Mai multă înţelegere între noi. Mai
multă putere. Mai mult curaj. Mai multă încredere.
Mai există
un aspect deloc de neglijat. Dacă ai mai mulţi copii… vei avea mai mulţi copii.
Dar şi ei se vor avea unii pe alţii.
Tatăl meu a
avut doi fraţi şi două surori. Bunicul era preot şi sub regimul comunist a fost
în două rânduri arestat şi dus câţiva ani în lagăre de muncă. Tata şi-a
întreţinut practic fraţii mai mici la şcoli şi şi-a ajutat familia mulţi ani
după ce s-a căsătorit. Toţi cinci se iubeau unul pe altul şi erau foarte
legaţi. Mama mea are un frate şi o soră. Avem pe acasă un album întreg cu poze
din vacanţele lor împreună pe când erau tineri, şi în toate arată fericiţi.
Şi în
această lume din ce în ce mai consumeristă şi mercantilă ştiu că poate singura
persoană de la care pot cere ajutor la nevoie, fără să mă judece sau să pună
condiţii, e fratele meu.
Sursa: stiripentruviata.ro
Arthur Ashe, faimosul jucător de tenis, care a câștigat trei trofee la Grand
Slam, a murit de SIDA, datorită sângelui infectat din timpul intervenției ce a
suferit-o la inimă în 1983.
A primit scrisori de la admiratori de-ai săi din toată lumea. Unul din ei
scria: „De ce Dumnezeu a ales o astfel de boală rea?”. La aceasta a răspuns
Arthur:
„În lume mai mult de 50 de milioane de copii încep să învețe tenis, 5 milioane
învață tenis, 500.000 învață tenis profesionist, 50.000 intră în concursuri,
5.000 ajung la Grand Slam, 50 ajung la Wimbledon, 4 la semi finală și 2 la
finală. Când ridicam cupa, niciodată nu am spus lui Dumnezeu «De ce eu?».
De aceea nici astăzi nu ar trebui să spun lui Dumnezeu: «De ce eu?».
Fericirea te face dulce.
Încercările te fac puternic.
Necazul te fac uman.
Eșecul te menține smerit și reușita îți dă strălucire, dar numai Credința îți
dă puterea să înaintezi…
Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu