Ultimul inel (II)

Ultimul inel (II)

 

 A doua zi Tania a plecat iarăși cu Părintele Iliodor. Unii binefăcători au adus la mănăstire alimente pentru familiile cu mulți copii și pentru bătrânii săraci, iar Părintele Iliodor cu Tania le împărțeau. Bătrânii se bucurau pentru alimente, dar mai mult se bucurau pentru atenția pe care le-o dădeam. Sunt singuri, nu au pe nimeni cu care să vorbească și de aceea îi chem insistent la ceai, unde de obicei încep discuțiile.

 – Părinte Iliodore, spune veteranul din marele război pentru apărarea patriei, acum studiez teoria care vorbește despre evoluție și nu pot înțelege ceva. Adică la început peștele a ieșit la uscat și s-a făcut câine cu patru picioare, apoi din maimuță s-a făcut om. Însă nici bunicul meu, nici străbunicul, nu au văzut vreodată vreun câine să se prefacă în maimuță.

 – Omul provine de la Dumnezeu, iar nu din maimuță, îl contrazise ierodiaconul.

 – Dar omul nu are suflet. În organism există ficatul, stomacul, nu există suflet.

 – Spune-mi, ai fost la școală?

 – Cum să nu?

 – Prin urmare ai învățat că există obiecte însuflețite și neînsuflețite. De pildă piatra este neînsuflețită. Dar tu cum ești?

 – Eu sunt însuflețit. Oare de la cuvântul suflet provine?

Mai târziu acești oameni s-au apropiat de Dumnezeu. Se pare că nu prin cuvinte constrângătoare și ademenitoare, ci mai degrabă acești oameni au simțit cu inima lor că Părintele Iliodor îi iubește. Este foarte bun, cu toate că pare sever. De pildă, în timp ce șoferul armean, pururea mâhnit și morocănos, conducea mașina, a spus odată bombănind:

– Ce chin este și acesta! Nu pot ieși la drumul principal, pentru că peste tot sunt oameni. Părintele Iliodor nu poate trece pe lângă un invalid sau pe lângă o bătrână și să nu-i ia în mașină. Într-o zi și-a rupt piciorul. De îndată ce i l-au pus în ghips, a plecat de la spital si alerga, ca întotdeauna, să ajute pe cineva.

 – Părinte Iliodore, strigau în urma sa infirmierele, veți rămâne paralizat pentru că aveți o fisură adâncă la picior.

 – Care picior?, a întrebat Părintele. Piciorul va putrezi, sufletul va rămâne. Dumneavoastră îmi tot spuneți: „Piciorul! Piciorul!”, dar trebuie să ne gândim mai mult la suflet. Ca să aduci pe cineva lângă Dumnezeu trebuie să ai această dragoste înflăcărată, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om. Atunci dragostea arde cu dragoste, așa cum o lumânare aprinde altă lumânare.

După două zile o văd pe Tania în biserică, pomenind nume și rugându-se pentru cei adormiți sub supravegherea Părintelui Iliodor.

 – Părinte Iliodor, i-am spus cu prudență, dar nu este botezată.

 – Îndată după parastas o vom boteza. Așa a binecuvântat starețul.

 – Da, trebuie îndată să mă botez, a completat cu căldură Tatiana. Starețul mi-a dat o cruciuliță s-o port la gât și o iconiță de binecuvântare.

Aud și nu-mi vine să cred. Totuși toate sunt adevărate. Roaba lui Dumnezeu Tatiana s-a botezat și a devenit o credincioasă a Domnului nostru Iisus Hristos. Cum s-a săvârșit această minune este cu neputință să înțeleagă mintea omenească. Însă toți eram atât de veseli, încât am umplut-o pe Tania de daruri. Astfel a plecat la casa ei cu o mulțime de bagaje.

În ultima seară stăteam cu Tania lângă foc. Era toamnă și trebuia să ard toate frunzele și ramurile uscate căzute la pământ. Scânteile zburau la înălțime spre cer, în timp ce Tania rupea și arunca în foc cărțile „academice” de ocultism. Nu am discutat nimic despre aceasta. De altfel ce sunt cuvintele? Toate cuvintele pământești sunt foarte sărace, atunci când sufletul este înflăcărat de dragoste pentru Mântuitorul și trecutul arde și dispare.

La despărțire Tania mi-a dat o carte pe care o adusese din Moldova: „Viața și opera Starețului Paisie Velicicovschi”, pe care o editase Schitul Optina în 1847.

 – Cartea aceasta mi-a dat-o Lidia Mihailovna înainte de a muri și mi-a spus: „Taniușka, într-o zi vei merge la Optina și vei înțelege că Optina pornește din Moldova, de la sfântul Stareț Paisie Velicicovschi. Atunci când citim Viețile Sfinților, ei se roagă pentru noi și într-o zi starețul Paisie te va lua de mână ca pe un copilaș”.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi! Cu adevărat Sfinții se roagă pentru noi și minunatul stareț Paisie Velicicovschi aduce până astăzi pe câte unul la mănăstire, așa cum a adus-o acum pe Taniușka noastră.

Ca o referință istorică, Optina este legată duhovnicește de Moldova, în timp ce renașterea monahismului a început odată cu editarea operelor și traducerilor Cuviosului Paisie Velicicovschi. Duhul înălțător al acestor opere a născut fenomenul Optina, unde cultura se îmbină cu sfințenia și asceza monahală cu dragostea și cu deschiderea față de aproapele.

∗∗∗

                 După șase luni am primit o scrisoare de la Tania în care scria că o duce bine cu soțul, că și-a botezat și căsătorit copiii și că acum lucrează la un orfelinat. Scrisoarea se sfârșea cu o mărturisire: „Înainte de a merge la mănăstire, am vrut să mă sinucid”. M-am cutremurat în acea clipă, aducându-mi aminte cum s-a spânzurat Dima, singurul fiu al unui medic regional.

                 Într-o zi mama lui Dima a aflat că el împreună cu prietenii săi iau droguri. Atunci l-a luat și l-a dus îndată la Centrul de Sănătate, unde se făceau tratamente pentru detoxificare cu ajutorul ocultismului, yogăi și prin nesfârșitele meditații, care, așa cum este cunoscut, distrug structura sufletească. La acest Centru plătești și tocmai acest lucru a convins-o pe mama copilului că acolo se face treabă bună.

 – Te rog, o imploram eu, ia-l imediat pe Dima de la Centru! Crede-mă că acesta este un drum care duce la iad.

Dar L. nu m-a crezut și a insistat ca Dima al ei să urmeze cu sârguință ședințele lor. Dumnezeul meu, cât de greu este să crești un copil și cât de ușor este să-l pierzi! După moartea lui Dima, L. nu și-a mai revenit. Este bolnavă, plânge și nu mai vrea să trăiască, cu toate că eu mă străduiesc s-o conving să meargă la biserică.

Același lucru mi-a scris și Tania despre trecutul ei ateu:

„Nu mai voiam să trăiesc. Iar uneori mă cuprindea o frică cumplită, atât de înfricoșătoare, încât ascundeam de mine însumi cuțitele și sforile. Îmi dădeam seama cum aveam să sfârșesc, dar nu mă prea interesa. Într-o dimineață mi-am vândut ultimul meu inel și am alergat la tren. Nu voiam să plec, însă cineva îmi poruncea: «Pleacă! Fugi!» Și am fugit numai cu un singur gând: «Să izbutesc!»”.

Și Tania a alergat și a izbutit.

Din Cartea: „Ziua Arhanghelului Mihail – Istorisiri din Grădina Optinei”, de Nina Pavlova.

Regret sau pocăință?

Arhimandrit Pavel Papadopoulos

 Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând:Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.

Ce este regretul și care este diferența dintre regret și pocăință? Regretul este atunci când omul înțelege greșeala lui, când înțelege că a greșit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele sau gândurile sale, în general pentru modul de viață pe care l-a avut în trecut. Acesta este regretul. Însă aceasta nu este pocăință.

De ce?

Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de schimbare. Iuda a înțeles că a greșit, dar nu a completat pocăința sa, nu s-a schimbat, a rămas în tristețea pe care i-a provocat-o simțământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea sa în deznădejde. Pocăința are, așadar, două direcții. Una către trecut, și alta către viitor. Te pocăiești pentru greșelile trecutului și, în același timp, crezi și încerci să devii al lui Hristos. Pocăința este o mișcare dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greșeală și o accept. Nu! Am făcut o greșeală, o accept și, mai mult, o depășesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu păcatul meu, ci-l spovedesc, și mai mult, privesc înainte, spre viitor.

Pocăința înseamnă nu doar evitarea răului, ci și facerea binelui. Vedeți în spitale, când merge doctorul la un pacient, îl examinează și constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are nici un rost să zică. Știu că am o problemă cu stomacul meu. Știu aceasta, însă de acum va trebui să încep procedura de vindecare. Cunoașterea problemei nu rezolvă problema însăși. Este primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să rezolvăm problema, până va exista un câștig. Așa și aici, faptul că admit că sunt iubitor de arginți este un început. Însă acest lucru nu înseamnă pocăință. Pocăința va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia. Biserica noastră, vedem, ne scoate în evidență atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca, încât unii părinți o numesc „pocăința întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este persoana care a demonstrat într-adevăr ce înseamnă să te pocăiești. Și-a recunoscut păcatul și a luat hotărârea de a se schimba. Nu a rămas neclintită, ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din păcatul desfrânării, trece în viață feciorelnică, din asediul clienților ei, trece în asediul iubitului sufletului ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, și-a întors dragostea ce o avea înainte pentru desfrânare, către Hristos, către feciorie. Observăm, așadar, că pocăința nu a fost doar pentru un moment, ci a reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos.

Noi însă se vede de multe ori că facem invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puțin timp iarăși cădem în el. Iar acest proces durează ani întregi. De ce?Pentru că nu avem pocăință, ci regret. Recunoaștem că am greșit, dar de la acel punct nu începem procesul de vindecare a greșelii.

Sfintele Paști înseamnă trecere. Iudeii serbau trecerea din robia egipteană, prin Marea Roșie, în libertate, în pământul făgăduinței. Acum și noi serbăm Paștile. Noi însă sărbătorim ceva mai profund și esențial, ceva ce s-a petrecut prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătorim trecerea de la păcat – din întuneric, la Lumina lui Hristos.

Învierea Domnului, așadar, am putea spune că înseamnă pocăință. Învierea noastră personală este pocăința noastră.

Sfinte Paști cu bucurie! Cu alte cuvinte, pocăință bună! Și când Paștile înseamnă pocăință pentru noi, trecere de la întuneric la lumină!

Sursa:

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda