Lumina dumnezeiască s-a făcut văzută

Ploaia torențială nu l-a udat pe Cuviosul Iacov

Stelian Papadopulos

Într-o dimineaţă de primăvară a anului 1955, Fericitul Iacov şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a pornit pe jos la Spatari şi Tonca (astăzi Izvorul Tămăduirii). Trebuia să meargă cale de cinci ceasuri. Satele le cunoştea, deoarece atunci când era mirean lucrase acolo ca zidar cu tatăl său. Dar când s-a apropiat de sat, vremea s-a schimbat. Trebuia să ajungă înainte de începerea ploii, dar iată că ea l-a prins pe drum. Cinstitul Cap al Sfântului David din Evvia se primejduia să se vatăme din pricina apei... S-ar fi săvârşit o ierosilie (ierosilie = profanare de cele sfinte), dacă l-ar fi plouat. Iar el cum ar fi putut sta ud, ţinând Sfântul Cap în mâini, ca să se închine credincioşii? Ar fi fost nevoit să meargă în vreo casă, să-şi scoată rasa şi dulama. Dar să-l vadă oamenii astfel, i se părea aceasta ca o nenorocire.

Au început să cadă primele picături de ploaie şi dinspre sud se apropia o negură. A grăbit pasul pe cât a putut, strângând sfântul Cap în braţe şi vorbindu-i Sfântului cu familiaritatea obişnuită. Ploaia se înteţea, dar pe el nu îl uda. Mergea grăbit şi puţin aplecat. În jurul lui lumea se prăpădea din pricina furtunii înfricoşătoare. Ai fi zis că se deschiseseră cerurile. Un metru în jurul lui (da, un metru înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga) nu cădea nici o picătură. În cele din urmă a ajuns în sat şi a intrat în biserică neudat, atât el cât şi sfântul Cap!

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de ieromonah Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 106)

Lumina dumnezeiască s-a făcut văzută la Împărtășanie

Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat şi fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenţi ca să ajute la strană şi să transporte cele necesare pentru a fi săvârşite slujbele bisericeşti în satele dimprejur şi oriunde mai era nevoie.

Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o privelişte dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar uşa zăvorâtă. Nici un semn de viaţă. Ai fi spus că fusese părăsită şi lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la uşile caselor şi să anunţe venirea noului preot. Peste puţin s-au adunat toţi sătenii. Femeile îşi dădeau una alteia vestea cea mare:

− Pentru prima oară după atâţia ani a venit preotul ca să ne sfinţească!

Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toţii aşteptau în poartă. Până şi câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.

„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenţilor s-au umplut şi ei de noroi, dar cu toate acestea cu toţii se bucurau.

Au trecut trei ore şi jumătate până ce a sfinţit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă şi la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână şi fiica ei, îl aşteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toţi însoţitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.

− Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.

Mama ei se afla alături de ea şi plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar şovăiau.

− Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care aţi stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci posteşte aspru şi nu mănâncă carne. Miercurea şi vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă şi aşteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtăşească. Ne gândeam dacă aţi putea s-o împărtăşiţi mâine.

− Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăşi, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înţelegeţi că vom întârzia mult.

− Nu contează, părinte. Vom aştepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească şi nici apă nu va bea. Aceasta este dorinţa ei fierbinte. Aşadar, ce spuneţi?

A doua zi, pe la amiază, aceeaşi maşină cu aceiaşi oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbeşte pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În faţă merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a şi exprima recunoştinţa lor. Îşi fac amândouă în tăcere semnul Crucii şi-l conduc pe preot în camera fetei.

− Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul şi Sângele lui…

Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Îşi închide ochii, şi-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat linguriţa în Sfântul Potir, şi-a frecat ochii, care în acea clipă i se înceţoşaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau aţintiţi la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creştea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simţea că acea lumină îl învăluie şi-i simţea chiar şi căldura. S-a înfricoşat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea faţa şi gura ei.
Fiind copleşit de uimire şi străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtăşanie având în minte chipul ei. Şi-a dat seama că a împărtăşit-o doar când a simţit că linguriţa a atins dinţii ei.

− Vă mulţumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.

Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputinţă. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenţilor care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ţine strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir şi se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă şi cugetă la cele petrecute şi consumă în grabă Sfintele Taine.

− Părinte, vă simţiţi bine? îl întreabă studenţii.

− Da. Să mergem, căci am întârziat.

Sursa: marturieathonita.ro

Un vizitiu povestește o minune a Sfântului Nicolae Planas

8 Octombrie 2016 Monahia Marta

Într-o zi, am luat o trăsură ca să ne ducă, împreună cu Părintele, de la Sfântul Prooroc Elisei în strada Heiden. Când am ajuns, i-am spus vizitiului să apropie trăsura de trotuar, pentru ca Părintele să poată coborî cât mai uşor. Dar vizitiul îmi răspunde imediat: „Ce, trebuia să mi-o spuneţi dumneavoastră? Poate nu ştiţi cu cine aveţi de-a face? Poate nu ştiţi ce comoară aveţi?”. Şi l-a coborât pe Bătrânul din trăsură ca şi cum ar fi coborât nişte sfinte moaşte. Oamenii care îl aştep­tau pe Părintele l-au luat şi l-au dus în casă. Iar vizitiul a început să ne spună ce i s-a întâmplat oarecând.

„Odată, în cartierul Lumea nouă, s-a făcut o nuntă şi familia ginerelui m-a trimis să-l aduc pe Părintele Nicolae, care locuia în Qargaretta. Am mers acasă la Părintele şi... ispită! Deodată, când să plecăm, caii s-au speriat aşa de tare, încât mi-a fost cu neputinţă să-i mai stăpânesc. Se ridicau în două picioare şi fornăiau cumplit. Atunci îi spun Părintelui:

‒ Părinte, îmi este cu neputinţă să te iau în trăsură, deoarece caii sunt foarte tulburaţi. Mă duc repede să-i înştiinţez pe nuntaşi de ce nu te-am luat în trăsură.

‒ Nu face nimic, fiule, mă duc pe jos, îmi spuse Părintele.

Dar, ce mare uimire mă aştepta ‒ continuă vizitiul ‒ când, ajungând eu lângă casa ginerelui, l-am văzut pe Părintele Nicolae (cunoscut prin încetineala mersului său) mergând liniştit pe trotuar, foarte aproape de casa aceluia. Vă puteţi da seama ce distanță este de la Sfântul Ioan, de la Qargaretta, până în cartierul Lumea nouă!». Spuneți-mi, cum a mers Bătrâ­nul, când eu cu trăsura nici nu ajunsesem măcar la casa ginerelui?!...”.

Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns, spre lauda minu­nilor Tale!

(Monahia Marta, Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți, Editura Evanghelismos, București, 2008, pp. 70-71)

Sursa:

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda