În centrul Tesalonicului mașinile vin
și pleacă. Motocicletele fac manevre printre mașinile care au umplut străzile
orașului, încercând să ajungă mai repede la destinația lor. Autobuzele orașului
sunt pline de lume. Orașul e plin de oameni de diferite vârste care lucrează,
care caută de lucru, care merg la cumpărături, la o cafea, la școli și
facultăți. Zgomotul orașului este amplificat de claxoane, de zgomotul tobelor
de eșapament, de discuțiile oamenilor, de telefoanele mobile care sună ciudat
și insistent.
Semaforul este roșu.
Geamul unei
mașini este coborât, iar tânărul care stă la volan se desfătează de vacarmul
armonios al orașului său. Radioul cântă încet. Tânărul ascultă cântări
bizantine, care Îl laudă pe Domnul, care cer mila Lui și care Îl slavoslovesc.
El însuși este psalt la una din bisericile orașului.
Semaforul este încă
roșu.
Alături de
el vine un taxi. Are și el geamul coborât. Nu este nici un călător înăuntrul,
ci numai taximetristul, de vârstă mijlocie. Tine ușor volanul cu o mână, iar cu
cealaltă parcă ar arăta spre cer. Ochii săi privesc în sus, nu se uită la
semafor. Gura i se mișcă; spune ceva. Nu! Nu vorbește la mobil. Tânărul
încearcă să absoarbă cuvintele lui.
Semaforul se face
verde.
Claxonează
din spatele lui și trebuie să plece. Dar la următorul semafor iarăși se găsesc
alături. Cu geamurile coborâte, respiră amândoi același aer și ascultă același
zgomot. Dar ce tot spune acest taximetrist? Îl privește cu insistență,
încercând să prindă cuvintele cu ochii. Închide repede radioul. Acum îl poate
auzi curat. Taximetristul cu glas, fără să se rușineze, rostește: „Doamne
Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Iarăși și iarăși
aceeași rugăciune. Uneori o spune cu glas tare, alteori încet.
Semaforul se face
verde.
Pleacă, dar
iarăși se opresc unul lângă altul la următorul semafor. Taximetristul se
pierduse în rugăciune. Nu privește nici în stânga, nici în dreapta. Nu caută
clienți, ci singurul lucru pe care-l face este să rostească rugăciunea. Un
metanier mic apare dintr-odată în mâna sa. Pare că a plecat din oraș, deși se
află în centrul lui.
Tânărul îl
observă fără grai, fără suflare, ca și cum ar vedea un oarecare pustnic din
pustie care a fost aruncat în mijlocul orașului. Geamurile fiind coborâte,
auzea cum rugăciunea se rostea ritmic. Unul cu motocicleta se oprește lângă el.
Casca sa nu-l împiedică să audă și el rugăciunea. Se întoarce spre taximetrist
și-l privește cu insistență, ca și cum ar privi la un nebun care-și face
nebuniile lui. Motociclistul îl ia în râs, îi adresează o vorbă jignitoare și
pleacă. Dar taximetristul privește numai înainte. Își închide ochii. Aude
totul, dar parcă nu aude nimic. Așteaptă să fie claxonat din spate, ca să-și
deschidă ochii și să plece. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe
mine, păcătosul!”
Semaforul se face verde.
Mașinile
claxonează, dar taxiul nu se mișcă, ci rămâne pe loc ca un paraclis care nu se
deplasează, ci numai îi trimite pe închinătorii lui la Cer. Nici tânărul de
lângă el nu pleacă. Nu vrea să plece, până ce nu pleacă și taximetristul. Rămân
amândoi în mijlocul orașului. Unul rugându-se neîncetat, iar celălalt
făcându-se părtaș, numai prin vederea priveliștii, la Harului pe care-l
primește primul.
Ochii
taximetristului se deschid. Introduce maneta în viteza întâi, dar înainte de
apăsa accelerația, își întoarce capul spre tânărul, care-l privea cu uimire. În
sfârșit, ochii celor doi s-au întâlnit, cu geamurile larg deschise, la fel și
cu inimile lor. În mijlocul zgomotului orașului, în mijlocul ocărilor și înjurăturilor
pentru întârziere, în zgomotul claxonărilor celor grăbiți, a tobelor de
eșapament, a sunetelor mobilelor, a batjocurilor celor de lângă el, se oprește
și nu mai rostește rugăciunea. Se oprește ca să spună ceva tânărului, înainte
de a-l pierde pentru totdeauna: „Îți mulțumesc că ai fost împreună cu mine,
chiar și numai la aceste semafoare”. I-a zâmbit ca și cum l-ar fi îmbrățișat și
a apăsat accelerația. Strada este goală și taxiul s-a pierdut. Tânărul însă a
rămas acolo.
Semafor s-a făcut din
nou roșu.
A rămas
iarăși singur, cu geamul deschis. Lângă el s-a oprit o mașină, în care două
tinere ascultă o muzică laică, zgomotoasă. Le-a văzut, l-au văzut și ele, însă
nici o comuniune. Și-a întors capul înainte și și-a închis ochii, spunând în
sinea sa: „Ce oameni există!”. Oameni care lucrează pentru o bucată de pâine și
se roagă ca și pustnicii. Oameni din orașe care trăiesc ca asceții. Oameni
obișnuiți care trăiesc stări mai presus de lume în taxiul lor, în magazinul
lor, la munca lor, la casa lor.
Deja orașul
a primit altă înfățișare în ochii lui. Seamănă cu refugiu de Sfinți, ca o arenă
duhovnicească. Deja respiră un alt aer, plin de oxigen dumnezeiesc. „Doamne
Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, a început să
rostească și el.
Și semaforul s-a făcut
verde…
Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu