Durerea - cel mai bun medicament

Durerea - cel mai bun medicament pentru schimbarea sufletească

Părintele Efrem Filotheitul

  

Dintre adevărurile nezdruncinate ale experienţei, durerea şi suferinţa sunt medicamentul esenţial al sufletului bolnav de păcat, şi, în acelaşi timp, cel mai bun pedagog pentru înălţarea duhovnicească a sufletului căruia păcatul şi întunericul moral i-au urâţit frumuseţea prin deprinderile rele. Durerea este pomicultorul experimentat, care din măslinul sălbatic, din sufletul păcătos, altoieşte măslinul cel bun.

Păcatul învârtoşează inima păcătosului, îl arată insensibil, şi nimic nu-l mai mişcă, pentru că-i lipseşte Dumnezeu, Cel Care suferă şi îi compătimeşte pe oameni. Iubitorul de oameni Dumnezeu, „Care a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, în ce fel lucrează? Dumnezeu alcătuieşte prin intermediul durerii, al bolii în special, planul mântuirii sufletului îndepărtat de El. Şi vezi, de exemplu, un tânăr în plină putere, inspirând forţă şi purtându-se cu trufie, fără să-şi amintească de suflet şi de Dumnezeu, că deodată este doborât de durere. Şi atunci, ca un medic experimentat şi îndemânatic, durerea începe schimbarea. Mai întâi linişteşte inima, scoţând puţin câte puţin iuţimea şi, astfel, înmoaie sufletul. Cel mai înainte învârtoşat la inimă devine maleabil, echilibrat în sentimente. El îi compătimeşte pe cei bolnavi împreună cu el, vorbeşte cu simţire, el care altădată era nepăsător.

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Ed. Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 13)

Fericitul Iacov Tsalikis – copilul prieten cu Sfânta Parascheva

Stelian Papadopulos

  

Toți copiii mergeau la şcoală o dată pe zi, însă Iacov mergea de două ori. O iubea mult, deoarece şcoala sa din primii ani a fost Biserica Sfintei Parascheva. Târziu, după-amiază, mergea şi aprindea candelele. Copilul mergea singur şi-i plăcea să rămână acolo până se înnopta. Se ruga cum ştia şi cât putea. După aceea, lua drumul spre casă, lăsând în urmă pădurea cu pini.

Odată, într-o după-amiază, să fi fost atunci de 8-9 ani, în timp ce micul Iacov se ruga, i-a apărut vie Sfânta Parascheva, ca monahie, exact aşa cum era înfăţişată pe icoană. 

Copilul s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă, nici nu s-a mai uitat în urmă de frică, ajungând acasă istovit. A doua zi, când a mers să aprindă candelele, i-a apărut din nou Sfânta Parascheva, iar el iarăşi s-a înfricoşat.

De această dată însă, când Iacov a luat-o la fugă, Sfânta a ieşit din biserică, i-a vorbit cu dulceaţă şi copilaşul s-a liniştit. Atunci el s-a oprit din fugă şi s-a întors să vadă cine îi vorbea. Sfânta i-a explicat cine este, i-a spus să nu se teamă şi micul Iacov a urcat cu sfială spre bisericuţă.

S-a aşezat lângă ea şi a ascultat-o cu atenţie. Apariţia Sfintei Parascheva s-a repetat de multe ori. După aceea, micul Iacov se obişnuise cu ea şi nu se mai temea, ci stătea foarte aproape de ea şi vorbeau.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 42-43)