Sărutul lacrimei tale
- Nimic nu mă răvăşeşte mai mult
ca zâmbetul tău! îmi spui.
Aerul tremură, stelele cad
şi luna luminează de bucuria ta care
se-agaţă de un mugur de speranţă
cuibărit în crăpăturile insulei
noastre,
în timp ce-mi aştepţi cuvintele
ce vor pluti, în ritmul bătăilor de
inimă,
prin liniştea de a şti
că dragostea nu va trece...
- o floare dorită ce se deschide
pentru a ne dezvălui nectarul vieţii
-
Mercur volatil prin coridorul
timpului,
inima departe îţi fuge să mă
cuprinzi,
emoţiile îţi sunt unde
care-ţi electrocutează corpul.
Nu ai mai simţit asta parcă
niciodată,
abia dacă-ţi mai întrezăreşti paşii,
ştii că sunt un strigăt al sufletului
tău,
singurul semn este cel al tăcerii.
Vântul serii ne-a risipit cântecul
şi-o primă stea urcă treptele
templului.
- Pot să te sărut,
cu lacrima mea, pe flori şi pe buze,
să-ţi gust adierea viselor
care m-au răscolit? mă întrebi,
prin ploaia de lumină
ce curge, în spirale, peste noi.
Totul în tine se împrăştie,
parcă nu mai există nicio ordine,
lumea ţi-e smulsă din temelii,
peste măsura trăirii,
curgerea ta, prin lumea viselor,
îţi sfâşie orice linişte,
acea curgere a trăirilor,
atât de uşoară
şi totuşi atât de puternică,
încât nu ştii niciodată
când ai mai făcut un pas.
Trupurile noastre unite
plutesc în derivă, printre
constelaţii,
acea fericire prin care îmbrăţişaţi
coborâm împreună în cursuri mari de
apă.
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu