De la Calul Troian la Internet 8

VLADIMIR VOLKOFF

TRATAT DE DEZINFORMARE

De la Calul Troian la Internet

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU

* 

CAPITOLUL VIII

TENTATIVE OCCIDENTALE

În timp ce dezinformarea sovietică îşi făcea de cap în lume, serviciile speciale ale Occidentului se mulţumeau să practice R.A.P.-ul tradiţional: Informaţii, Acţiune, Protecţie. Totuşi, nevoite să studieze tehnicile KG.B.-ului, a început să li se trezească dorinţa de a-şi imita dascălii. Din motivele pe care le-am enunţat la sfârşitul capitolului precedent, acesta va fi mai scurt. Serviciile occidentale nu aveau nici o şansă contra celor sovietice.

Să dezvăluim, totuşi, câteva tentative de uz intern sau extern.

Afacerea Oldfield

Conform anumitor surse, Sir Maurice Oldfield, fostul sef al MI6 (Military Intelligence 6- spionajul britanic) şi coordonatorul activităţilor informaţionale din Irlanda de Nord, a fost nevoit să se pensioneze sub presiunea MI5 {Military Intelligence 5 - contraspionajul britanic), care răspândise zvonuri despre presupusa lui homosexualitate.

Se cunoaşte bine rivalitatea care a opus întotdeauna MI6 -orientat spre operaţiunile exterioare - şi MI5 - mai preocupat de securitatea internă, dar e cam greu de înţeles cum ar putea da naştere un război al serviciilor unei adevărate campanii de dezinformare a opiniei publice - cu atât mai mult cu cât acuzaţia Gustificată sau nu) la adresa lui Sir Maurice nu avea nici o şansă să întâlnească un public la fel de receptiv ca în epoca lui Oscar Wilde. 91

Documentele Gestapoului

În memoriile sale, Alexandre de Marenches povesteşte că, făcând într-o zi turul anexelor S.D.E.C.E., a găsit, într-o cazemată, nişte baloturi enorme care conţineau hârtii.

- Ce-i aici?

- Arhivele Gestapoului şi ale Abwehrului, rechiziţionate la Eliberare, domnule director general.

- Câte documente sunt?

- Zece tone, domnule director general.

S-a evaluat că, folosind o echipă de doi ofiţeri, mai mulţi subofiţeri şi câţiva secretari bilingvi care cunoşteau acel gen de arhivistică, inventarierea ar fi durat cam doi ani, costând foarte scump. „Prin urmare, am pus să se efectueze câteva sondaje, la voia întâmplării”, relatează Marenches. „Rezultatul a fost dezagreabil, dacă nu chiar penibil. Sau găsit personalităţi bine văzute care fuseseră, sau susţineau că fuseseră luptători în Rezistenţă sau buni patrioţi. In realitate (...), colaborau cu serviciile germane. Au semnaţpână şi state de plată ale trădării.”

Inventarul complet nu s-a făcut şi, se pare, „zece tone de hârtie încă mai dorm undeva în apropierea Parisului, dintre care unele sunt absolut incriminatoare pentru nişte oameni importanţi”*. [Vezi Sam Izdats, Hitier contra Iuda, Editura SAMIZDAT, 1999 (n. tr.).] Iar Marenches adaugă: „Nu ştiu dacă am avea ceva de câştigat din reglarea acestor conturi.”

Este adevărat, există o datorie faţă de memorie şi un drept la uitare. Dar se poate deduce uşor că, dezvăluind existenţa acestor documente şi făcând o aluzie, fie şi vagă, la conţinutul lor, Alexandre de Marenches efectua în contul serviciului său o manevră care nu poate să nu amintească operaţiunea Neptun din Cehoslovacia. Practic, fie că există circa zece tone de documente compromiţătoare, fie că sunt numai câteva kilograme sau chiar nici unul, posibilităţile de manipulare care rezultă de aici, pentru oricine pretinde că le deţine, sunt aproape aceleaşi.

Domnul de Marenches mi-a povestit că una dintre distracţiile sale favorite era aceea de a alege câte un domn important, la un dineu, pentru a-i şopti la ureche:

- Ştiu totul.

Sau, în zilele când avea mai puţin chef de glumă...

Afacerea Daniel-Siniavsky

CIA {Central Intelligence Agency, Agenţia Centrală de Informaţii a Statelor Unite) conţine un Directorate for Opera-tions calificat pentru a desfăşura toate acele special activities indispensabile unui serviciu secret modern, de la răpiri până la dezinformări, asasinatele fiindu-i de 92

câtva timp interzise. La drept vorbind, operaţiunile americane de dezinformare pură au fost rarisime: nu au servit, în epoca pe care o evocăm în acest capitol, decât la pregătirea unor intervenţii paramilitare, ca aceea care l-a costat pe preşedintele Salvador Allende funcţia şi viata, în 1973.

Este cazul să atribuim denumirea de „dezinformare” operaţiunilor lungi şi laborioase întreprinse de CIA sub forma propagandei radiofonice (Radio Liberty, Radio Free Europe, Voice of America) şi sprijinului pe care „Compania” l-a adus multor publicaţii anticomuniste? N-am crede. Desigur, era vorba de manipularea opiniei publice în scopuri politice, nici unul dintre participanţii angajaţi nu era plătit oficial de CIA, iar informaţiile transmise ascultătorilor sau cititorilor erau orientate. Dar dacă de ce?-ul rămânea voalat, factorul contra cui? se vedea limpede: era clar pentru toata lumea că aceste publicaţii şi posturi de radio luptau deschis contra comunismului. Prin urmare, respectând concepţia mea asupra dezinformării, aici era vorba mai degrabă de o propagandă uşor voalată.

În plus, CIA a fost acuzată de a le fi transmis sovieticilor indicaţiile necesare pentru arestarea scriitorilor disidenţi Daniel şi Siniavsky (1965), spre a deturna atenţia lumii întregi dinspre bombardamentele americane din Vietnam. Un fleac, după cum se vede.

Mai savuros e episodul următor.

Afacerea Sukarno

Anul o mie nouă sute cincizeci şi şapte. Agentul însărcinat cu afacerea, Joseph B. Smith, povesteşte.

Ahmed Sukarno, primul preşedinte al republicii Indonezia, nu este complet surd faţă de cântecul sirenelor comuniste şi tinde spre o „democraţie ghidată”, mai degrabă decât spre democraţia în stil american, numita scurt: democraţie. Un grup de colonei iau poziţie contra lui Sukarno. Se varsă sânge, dar nu prea mult. Sukarno îşi continuă politica de apropiere de comunism.

Americanii se pregătesc să-i susţină pe colonei. Doresc ca partidul procomunist al lui Sukarno să piardă alegerile. Consideră că amorurile preşedintelui ar putea fi exploatate în acest sens. De fapt, în decursul unui voiaj făcut în U.R.S.S., * Sukarno a fost însoţit permanent de o frumoasă animatoare blondă, iar când preşedintele Voroşilov a vizitat Indonezia, aceeaşi tânără a fost văzută de mai multe ori în compania lui Sukarno.

La modul ideal, ar trebui ca domnul Sukarno şi amanta lui să fie filmaţi în plină acţiune, dar nu există aproape nici o şansă de reuşită. Cuiva îi vine geniala idee de a găsi o sosie a domnului Sukarno şi o parteneră acceptabilă. În fond, filmele pornografice arată foarte puţin chipurile actorilor, iar un mexican chel, cu ten bronzat, ar putea juca 93

satisfăcător rolul: poliţia din Los Angeles are cu duiumul. Perfecţionistă, CIA preferă să confecţioneze o mască reprezentând trăsăturile lui Sukarno, destinată actorului porno care urmează să-i joace rolul.

Filmul este realizat, dar deodată se înţelege că nu va şoca pe nimeni în Indonezia, unde moravurile sunt foarte libere şi, din moment ce nu există nici o şansă de a-l şantaja sau a-l compromite pe domnul Sukarno, operaţiunea este abandonată, terminându-se în coadă de peşte.

Atâta amatorism ne surprinde: KG.B.-ul n-ar fi efectuat un studiu al pieţei atât de jalnic, înainte de a consacra un asemenea buget şi eforturi unei maşinaţii care n-avea să vadă niciodată lumina zilei.*

* O altă legendă cu privire la acelaşi subiect susţine următoarele: cu ocazia vizitei în U.R.S.S., lui Sukarno i s-au pus la dispoziţie numeroase dame de companie, iar înainte de plecare a fost „invitat” la o proiecţie cu filmul tuturor isprăvilor lui amoroase - în speranţa evidentă de a-l aduce astfel la discreţia ruşilor. La care, replica preşedintelui indonezian ar fi fost următoarea: „Dragi prieteni, nu mi-aţi putea da o copie a filmului s-o duc în ţară? Poporul meu ar fi atât de mândru de mine!” (n. tr).