joi, 13 octombrie 2016

Iudaism și antisemitism






Iudaism și antisemitism – preliminarii la o discuție


Cartea d-lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, a izbutit până acum să facă pe antisemiți să urle de bucurie, pe evrei să se lamenteze și pe gazetarii deștepți să scrie articole cu haz. Să vedem dacă ea poate face și altceva; dacă ne poate face să gândim.

Mărturisesc că așteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunii și a generozitătii opiniei publice românești. Nu a opiniei publice de pe stradă, firește. Dar cel putin a unor anumite elite, a oamenilor, hai să le spunem, inteligenți și de inimă. Pentru că romanul acesta, semnat de un scriitor evreu și prefațat de un profesor universitar creștin, aduce cu sine nu numai o serie de calități literare, nu numai o sumă de documente sufletești contemporane și o problematică tragică, dar însăși apariția lui, așa cum a apărut, este un semnal și își are o profundă semnificație. Mă refer la actul de mare curaj al autorului; de a scrie această carte – pe care nimeni nu i-a cerut-o – și a stărui să fie prefațată de domnul profesor Nae Ionescu, dându-și foarte bine seama și de riscurile, și de durerile și de situațiile penibile la care se expune.

Lucrul acesta a trecut nebăgat în seamă. Un om care scrie o carte vie, am spune viscerală, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice – căci la urma urmelor această confesiune a mai fost făcută și de alții, și poate cu mai multă eficacitate -, ci cuprinde drama și jurnalul nedumeririi sale de om viu în fața eternității și stupidității acestei dureri – ei bine, omul acesta întâlnește cea mai placidă reacțiune. De ce? Pentru că a apărut cu prefața d-lui prof. Nae Ionescu. Toată reacțiunea “opiniei publice” a fost stimulată – sau, ca să fim mai preciși, paralizată – de alăturarea acestor două nume: Nae Ionescu – Mihail Sebastain.

Va să zică, actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai igienic pe care l-a făcut un scriitor evreu de astăzi – acela de a accepta o prefață “antisemită” (vom vedea dacă i se poate spune astfel) – actul acesta a provocat cea mai ridicolă rumoare. Mihail Sebastian e mort astăzi în ochii coreligionarilor săi pentru că a dat o mare dovadă de toleranță. 

Prietenii mei evrei uită că toată suferința lor pornește din intoleranța mediilor creștine (justificată sau nu, e altă poveste) și lovesc astăzi într-un evreu pentru că acesta a fost prea tolerant…

Trebuie să recunosc că reacțiunea aceasta e dezgustătoare. Că ea dovedește mediocritatea opiniei publice românești (opinie formată, firește, din creștini și din evrei), frica de a pune problema răspicat, frica de a judeca, de a gândi, de a se revizui. Mihail Sebastian intră într-o cameră închisă, deschide larg ferestrele și spune: “nu simțiți că aici pute? Că ceva e stricat, ceva care se ascunde cu grijă, ceva care nu se vindecă?” 

toată lumea e jignită de cuvântul “pute”. Vai de mine, cum se poate să spui asta? Cum să spui că între evrei și creștini există disensiuni, ireductibilităti, plictiseli? Nu suntem toți “oameni”? Dacă există antisemitism, apoi acesta se datorește huliganilor. Este suficient să fim oameni de omenie, ca orice umbră de antisemitism să dispară…

Mihail Sebastian – ca și d. Nae Ionescu – cred altfel. Fiecare pentru motive diferite, firește. Dar așa  cred – și asta o spun. În ceea ce mă priveste, am de făcut obiecții și autorului și profesorului meu, d. Nae Ionescu. Dar ceea ce mă uimește de la început este conspirația josnică și polemica ușoară ce se duce în jurul acestei cărți. Pentru simplul motiv că cei doi autori și-au întrunit numele pe copertă. Pentru că Mihail Sebastian a avut curajul de a spune ce crede despre evrei și despre antisemitism – și a avut cavalerismul de a apare cu o prefață ostilă, sau, așa  cum se spune, “antisemită”.

Acum începem să ne lămurim. Actul de curaj, de vorbire răspicată și sinceră – actul cel mai higienic al publicisticei românești de la război – a trecut neobservat pentru că este amestecat acolo și d. prof. Nae Ionescu. Vă rog să mă credeți, nu iau apărarea nici a autorului, nici a prefațatorului. Amândoi se pot apăra singuri. Și o vor face, fără îndoială, atunci când vor avea unde. Dar sunt indignat de felul cum a fost primită această carte, de toată conspirația idioată a celor ce știu să înjure atunci când nu li se răspunde, de tăcerea și lamentarea ascunsă a confraților evrei, de superficialitatea sau indiferența confraților creștini, de completa lipsă de înțelegere omenească și creștinească a acestei drame.

Mă rog, ce e “criminal” sau “supărător” în această carte? Fără îndoială, nu faptul că ea se ocupă de evrei. Au mai apărut cărți despre evrei, scrise de evrei, care au fost judecate fără enervare, ba chiar lăudate. Atunci, poate faptul că, în această carte, evreii suferă – din pricina “destinului”, sau din cauze contingente? Nici asta. În admirabilul roman al d-lui Ury Benador, Ghetto veac XX, evreii suferă, ba suferă chiar mai brutal – și totuși cartea a primit laudele ce i se cuvin. Atunci, stăm și ne întrebăm: care este “crima” acestei cărți a lui Mihail Sebastian? După însăsi mărturisirile presei de stânga, crima e clară: prefața d-lui Nae Ionescu. Nu prezenta acestei prefețe; căci dacă ea ar fi fost “favorabilă” tezei iudaice (ne vom lămuri îndată dacă poate fi vorba de “favorabil” sau “ostil”), cartea d-lui Mihail Sebastian ar fi fost primită cu urale. Nu prezența, deci; ci sensul acestei prefețe, sens “antisemit”, care își capătă grave consecințe în momentul istoric în care ne aflăm.

Va să zică, suntem înțeleși. S-a trecut peste marele act de curaj, de higienă și de dragoste (da, de dragoste) al autorului, și colaborarea dintre romancier și prefațator a fost interpretată josnic; ca un act de masochism spiritual, ca o autoinvitație la suferință. Iar tot ce profesorul Nae Ionescu a scris în prefață a fost interpretat cu o adevărată stupiditate de băieții deștepți. Unul spune: e sofism. Altul: e o prostie. Un al treilea: e o șmecherie. și așa  mai departe.

 
Dacă privim lucrurile fără enervare, prefața d-lui prof. Nae Ionescu era sortită de la început neînțelegerii. Pe de o parte, pentru că ea spune lucruri neplăcute despre evrei.

 Pe de altă parte, pentru că este scrisă pe un plan al filosofiei istoriei; lucrează, adică, cu imponderabile. Înțeleg foarte bine ca ea să fie atacată pentru că ea spune lucruri neplăcute despre evrei. Dar e penibil să vezi o sumă de băieți deștepți, o serie de gazetari cu haz, prăpădindu-se de râs în fata “imponderabilelor”. Câte calambururi nu se pot face pe seama acestui cuvânt, câte jocuri “spirituale” nu pot fi improvizate cu prilejul inocențelor “imponderabile”. Parcă-i aud pe delicații noștri prieteni: “Cum vine vorba, coane, cu imponderabilele astea? Păi ce fel de imponderabile sunt ele, când se sparg în capul ovreilor? Vezi, coane, unde duce metafizica?…” Repet, nesfârșite vorbe de haz, amuzante, scânteietoare, “inteligente”, se pot spune despre o prefață care are nenorocul să fie scrisă din punctul de vedere al filosofiei istoriei. Dar ce vreți? Așa  se scrie filosofia istoriei: fără vorbe dulci, fără lucruri de toate zilele, fără jocuri de cuvinte.

Toate cărțile de filosofia istoriei – și a lui G. B. Vico, și a lui Hegel, și a lui Gobineau, și a lui Chamberlain, și a lui Spengler – sunt clădite pe “imponderabile”. Că sunt armate cu fapte, cu documente – fără îndoială. Dar dl. Nae Ionescu nu scria un tratat; scria o prefață. În care, fatal, nu putea fi invocat aparatul cu fapte, care dealtfel, e ușor de găsit în orice monografie istorică asupra problemei. Că această prefață e fantastică, ermetică, abstractă, pomenind de “structuri”, de “destine”, despre “Iuda” și “Mântuire”, că ea alunecă pe un plan de demonstrare greu de urmărit? – e foarte adevărat. Dar asta e filosofia istoriei, acestea sunt datele problemelor. Prefața poate fi îngustă, poate fi gresită; vom vedea. Dar, ca să fie criticată, criticul trebuie să respecte planul în care a fost scrisă, planul imponderabilelor. Altminteri, nu numai lucrările filosofilor istoriei mai sus citați pot fi foarte ușor luate în râs – dar orice filosof, orice metafizician, poate fi ridiculizat cu nesfârșit haz. Bunăoară, Kant: “Cum e cu cheștia lucrului în sine, coane? 

Păi ce lucru în sine este ăla, dom‘le, dacă îl simt colo, mă ‘nțelegi…?” și așa  mai departe.

Ce s-a întâmplat cu prefața d-lui Nae Ionescu? A început a fi “atacată” din punct de vedere economic, marxist, politic, gazetăresc etc. – a fost privită, cu alte cuvinte, printr-un unghi al contingentelor. D. Nae Ionescu spune că evreul suferă. Asta va îndemna pe huligani să spargă geamurile sau capetele ovreiești, asigurați prin “argumente metafizice”. Deci, prefața d-lui Nae Ionescu este primejdioasă, ba chiar este criminală, iar evreul Mihail Sebastian este un “trădător de neam” pentru că a primit-o în fruntea cărții sale. Ca să fim cinstiți, aceasta este argumentul intim al presei “democratice”. (Cealaltă presă, “naționalistă”, nu zice nimic. Se bucură în tăcere sau în urale).

Că ceea ce spune d. Nae Ionescu în prefață este nejustificat din punct de vedere economic? O fi. Dar nu aceasta este problema pe care d-sa o pune. Căci, dacă e vorba așa, nici din punct de vedere botanic nu este justificată. Și nici din punct de vedere astronomic. Deci toate obiecțiile care se aduc nu se țin în picioare. toate își au un singur suport real (și e păcat că, în fața unei cărți atât de sincere ca ceea a lui Mihail Sebastian, lucrurile acestea nu se spun sincer, pe față, fără ocoluri). Anume: prefața apare într-un moment istoric penibil, într-o conjunctură politică în care greutatea cuvântului d-lui Nae Ionescu poate apăsa mai mult decât evreii pot îndura. Vorba noastră: huliganii capătă argumente metafizice…

Lăsăm la o parte faptul că un gânditor care scrie filosofie a istoriei nu-si poate pune problema conjuncturii politice în care se tipărește gândul. Căci atunci am acuza prea mult pe un Fichte, iar Croce nici n-ar mai cuteza să scoată ochii în lume. Dar să atacăm problema direct: este prefața d-lui Nae Ionescu antisemită? Să-mi fie îngăduită o paranteză personală: ca să vedeți ce înseamnă “antisemitism” în presa noastră, de toate nuanțele. Acum un an am fost invitat de cercul studenților evrei din Bârlad să le țin o conferință. Trei zile după aceea, nu știu ce foaie a L.A.N.C.-ului mă făcea “jidănit”, “vândut jidanilor”, și așa  mai departe. N-au trecut câteva luni, și apărea aici, la “Vremea”, un articol de al meu intitulat “A nu mai fi român!”. O revistă naționalistă îl reproduce și îl comentează, lăsând a înțelege că m-am “convertit la românism” (deci și la oarecare antisemitism).

Din nefericire, în cadrul suplinirii mele la Facultatea de Litere, am vorbit și despre iudaism, și am vorbit așa  cum cred. În aceeasi săptămână auzeam că sunt “jidan” (după cum vedeți, lucrurile erau destul de înaintate; se preciza chiar și numele meu adevărat: 

Elias). Dar jocul cu antisemitismul nu se oprește aici. În urma unui articol, publicat în “Vremea” (articol teribil de masacrat de cenzură, e drept; se numea “Compromiterea românismului”!), o foarte interesantă revistă săptămânală introduce o notiță în care eram numit pe rând: “antisemit, huligan și gogoman”.

Toate aceste întâmplări plăcute m-au învățat să nu mai acord nici o valoare termenilor de “antisemit”. Ce poate să însemne acest cuvânt? Dacă ești naționalist, adică dacă îți iubești țara, crezi în destinul ei și te sacrifici, în măsura însușirilor tale, măririi și întăririi ei – ești antisemit? Atunci toți bunii cetățeni ai tuturor țărilor sunt antisemiți. Sau ești antisemit dacă faci deosebire între cetățenii aceleiași țări? Atunci toți istoricii timpurilor moderne și toți sociologii sunt antisemiți, și toți etnografii, toți antropologii, toți istoricii religiilor, care constată grupuri etnice și structuri spirituale semite. Sau ești antisemit dacă faci deosebire între cetățeni, scriind: evreul Husserl, sau evreul Montefiore, sau evreul Leon Blum? Atunci și redactorii unei gazete democrate de amiază, Vestea, sunt antisemiți; căci au scris “evreul Baier învinge pe Carnera”, în loc să scrie “californianul Baier”…

După cum vedeți, termenul acesta și-a căpătat atâtea înțelesuri conjuncturale și parazitare, încât a ajuns foarte vag, aproape impracticabil. La fel cu expresia “filosemit” sau “jidănit”. Căci dacă te revolți atunci când oameni nevinovați sunt bătuți sălbatic de niște lichele sau niște imbecili – atunci ești “jidănit”. Și dacă ai curajul (ce e drept cam rar) de a te împotrivi unor oameni care cer excluderea totală a evreilor din viața publică și comercială a țării – atunci tot “jidănit” se cheamă că ești. (După cum ești “huligan”, dacă observi că numărul străinilor din anumite intreprinderi particulare este covârșitor.) 

Sau dacă spui că iudaismul este o grandioasă revoluție spirituală, că creștinismul este împlinirea profețiilor iudaice, că semiții sunt oameni, și încă oameni care au colaborat cu forțe magnifice la creația acestei civilizații europene, că Sf-ul Pavel, Spinoza, Einstein, și alții, nenumărați au fost evrei și s-au mândrit a fi evrei – atunci ești ori “filosemit” ori “jidănit”…

Toate lucrurile acestea sunt triste, profund triste. Și ele își au o explicație simplă: lașitatea oamenilor, lipsa lor de curaj în judecarea realității, spaima de adevăruri neconfortabile, jena de a ieși din formule și a găsi adevărul (care este întotdeauna, se știe, la mijloc). Ce confortabil este să fii antisemit! Nu ți se mai cere să judeci, de la om la om, de la țară la țară. Odată ce te-ai hotărât să fi antisemit, totul se explică, totul merge ca pe roate; jidanii sunt de vină, totdeauna, jidanii n-au creat nimic, jidanii sunt degenerați etc. “Argumente” găsești câte vrei, în literatura confortabilă pe care alți oameni confortabili ți-o pun la îndemână: argumente antropologice, sociologice, teologice, economice etc. și ce confortabil este să fii democrat; ești un om liniștit și sigur, până la moarte. Antisemitismul? O legendă, sau o prostie, sau o manevră politică, sau, și mai simplu, o bandă de derbedei, de huligani. Totul se explică atât de simplu. Se sparg geamuri în Văcărești? Huliganii. Germania este antisemită? Huliganii. A existat antisemitism în Evul Mediu? Huligani. Roma Imperială a cunoscut pogromuri? Huligani. Totul se explică prin huligani – după cum dincolo se explică prin jidani…

Vedeți, este foarte simplu și foarte confortabil să treci de o parte sau alta a baricadei,să ai o convingere, cum se spune. Este mult mai greu, mult mai dramatic, și – de ce n-am mărturisi-o? – mult mai ineficace, practic vorbind, să încerci să gândești singur, să examinezi realitătile direct, fără formule, să rămâi om și creștin, adică să-ti păstrezi întreagă și dragostea ta de oameni, de toți oamenii, și judecata critică, purificată de sentimentalisme. Asemenea atitudine a avut Mihail Sebastian în romanul său. Se întâlnesc huligani acolo; dar se întâlnesc și altfel de antisemiți, oameni de care te miri că sunt antisemiți, oameni buni, caritabili, inteligenti. Asadar antisemitismul nu se poate reduce la huliganism, crede Sebastian. Este un destin, afirmă el. Vom vedea. Dar mai întâi să vedem ce e cu prefața d-lui profesor Nae Ionescu, despre care – când nu s-a spus că e o “absurditate”, pentru că lucra cu “imponderabile” – s-a spus că e antisemită.

* * *

Domnul Nae Ionescu a evitat soluțiile comode. A refuzat, adică, să spună: “Jidani” sau “Huligani” – și să rezolve problema, fie repetând argumentele antisemite, fie argumentele umanitariste, democratice și celelalte. Domnul Nae Ionescu, ca și Mihail Sebastian, a observat că Evreul suferă. Și a încercat să arate cauzele pentru care suferă. Și pentru care va suferi până la sfârșitul lumii.

Lucrul acesta ar părea, la prima vedere, foarte firesc. Dacă d-ta, evreu, constați în romanul d-tale că evreii suferă – cum aș putea eu, prefațator, să spun altfel? Logic.

 Numai că mi se pare că din punctul de vedere al filosofiei creștine pe care îl păstrează domnul Nae Ionescu în a doua parte a prefeței – nu se putea spune un asemenea lucru. 

Mihail Sebastian, o poate spune, în suferința lui, în deznădejdea lui, mai ales. Dar un creștin, un teolog creștin, nu poate cădea în păcatul deznădejdii, nu poate afirma universalitatea destinului de suferință al lui Israel. Tot ce poate afirma, creștineste și ortodoxicește, este că Harul divin e liber să mântuie sau să nu mântuie pe evrei. Atât. 

Dar vom reveni asupra acestui punct.

Ceea ce observăm, deocamdată, este că prefațatorul admite, și chiar justifică, destinul tragic al lui Israel, destin care, limitat la experiențe individuale (deci istorice, conjuncturale) este implicat și în cuprinsul romanului. Poate fi numită o asemenea atitudine huliganism? Nu. Pentru că atunci și Eminescu, și Vasile Conta, și Hașdeu – ca să menționăm numai câțiva dintre români – ar putea fi numiți huligani; și ei nu sunt. Ei sunt “antisemiți” teoretici. Dar poate fi și dl. Profesor Nae Ionescu antisemit? Aici stă toată încărcătura. Să încercăm s-o lămurim.

Am văzut că toate obiecțiile aduse de presa democrată d-lui prof. Nae Ionescu implică antisemitismul acestuia din urmă. (S-a scris chiar cuvântul “huliganism”; dar atunci ne-am lovi de Eminescu, ceea ce ar fi grav). Dacă dl. Prof. Nae Ionescu s-ar fi menținut în tot cuprinsul prefeței pe planul filosofiei istoriei – atunci ar fi putut fi antisemit. După cum a fost Chamberlain, de pildă. Sau după cum e Rosenberg. Dar dl. Nae Ionescu, în a doua parte a prefeței, introduce câteva elemente noi, de soteriologie: Mântuirea, Păcatul, Mesia, nemărturisirea lui Israel. Elemente, asadar, de ordin teologic. Care sunt supra-istorice. Este drept că dl. Nae Ionescu încearcă să explice istoria și prin elemente supra-istorice. Istoria lui Israel, după părerea sa, nu se poate explica – în generalitatea destinului său – numai prin argumente de rasă, de economie, de politică; nici chiar prin argumente de religie, băgati bine de seamă. (căci sunt și alte religii necreștine, ai căror participanti nu vietuiesc sub destinul suferintei eterne. Nu se poate explica, spune d. Nae Ionescu, decât dacă tinem seama de păcatul lui Iuda (si al neamului iudeu): tăgăduirea Mesiei. Poporul ales, a fost ales pentru altceva; pentru ca să nască pe Mesia. Ori, când l-a născut, orgoliul l-a făcut să-l tăgăduiască, să nu-l recunoască; de-aici destinul eternei sale suferinte. Convertirea nu e posibilă, spune dl. Nae Ionescu, căci creștinătatea este acum o formă de viată și de spiritualitate perfect închisă, adică devenită nu numai organică (așa cum era din primele secole ale creștinismului), dar și structurală. Ori structurile nu se pot schimba. (De fapt, se pot schimba și structurile, dar numai printr-o interventie a lui D- zeu în istorie, printr-o renastere profetică și misionară – ceea ce “nu se mai întâmplă!”)

Așa cum e construită argumentarea din prefața d-lui Nae Ionescu, observăm o translatie, nejustificată, din planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei creștine. Și într-o parte și în alta, tot “imponderabile” întâlnim; dar de alt ordin. “Structura” apartine ordinului filosofiei istoriei; mântuirea apartine ordinului teologiei. Între aceste două ordine există o deosebire calitativă; și este de mirare că dl. prof. Nae Ionescu, atât de lucid în dialectică nu a stăruit îndeajuns asupra acestui punct esential. Atât de esențial, încât partea întâi a argumentatiei exclude partea a doua, și vice-versa.

Mai mult. În filosofia istoriei, dl. Nae Ionescu ar fi putut fi antisemit. Căci există o anumită filosofie a istoriei, antisemită. Însă pe planul teologiei creștine, dl. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea. Căci ce-ar putea însemna “antisemitism” pe planul teologiei creștine? Imposibilitatea mântuirii, certitudineadamnării evreilor. Dar lucrul acesta nu-l spune nicăieri Biserica. Cel mult dacă l-a spus un eretic (Marcion). și nu-l poate spune chiar dacă evreii (ca și alte natii necreștine) rup comunitatea de dragoste a Bisericii. Pentru că nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu. 

Dumnezeu poate mântui oricum, pe oricine, chiar dacă acel oricine este în afara comunitătii de dragoste creștină. După cum poate refuza mântuirea și unor membri din creștinătate. Ce se poate spune atunci din punct de vedere soteriologic, despre creștini și despre evrei? Că cei dintâi trăiesc în nădejdea mântuirii prin Isus (nici măcar în certitudinea ei); iar cei din urmă pot fi mântuiti, dacă gratia lui Dumnezeu voiește aceasta. Există în anumite canoane câteva referiri la evrei; dar ele nu implică nicidecum siguranța nemântuirii evreilor. (De altfel, dacă cineva va avea vreo obiectie de făcut, vom reveni cu texte). Cum s-ar putea spune un asemenea lucru? Cum s-ar putea nega posibilitatea unei “convertiri” colective, făcută de un nou fervent mesianic, de o nouă invazie profetică și misionară? Convertirea individuală este altceva, pentru că ea se loveste de “structura” spirituală a insului; dar o convertire cu ferment mesianic, una colectivă, poate sfărâma structurile.

Vedeți, un Hașdeu, un Eminescu, un Vasile Conta puteau avea o doctrină antisemită. 

Pentru că nici unul din ei nu era teolog; și nici unul nu era creștin adevărat. Hașdeu era un “spiritualist” care a atacat Biserica până în ultimii ani de viată. Și totuși, cu cât se apropia mai mult de spiritualism, cu atât abandona antisemitismul. Eminescu era “filosof”, nu cunoștea și nu iubea metafizica creștină. Iar Vasile Conta era un materialist fervent. Toți trei, însă, puteau construi o filosofie a istoriei antisemită. N-au făcut-o (fragmentar, Hașdeu a încercat-o, dar fără nici o conceptie de adevărată filosofie a istoriei). Dimpotrivă, antisemitismul acestor trei mari români este periferic; este economic și moral. Atât de periferic, încât poti face foarte bine abstracție de ele fără ca personalitatea celor trei să fie alterată sau necompletă…

Cazul domnului profesor Nae Ionescu este însă cu totul altul. Ca un gânditor ortodox, d-sa nu putea sub nici formă fi antisemit. Și, de fapt, nici nu este. Aceasta pare puțin paradoxal, după cele ce ați citit mai sus despre destinul lui Israel. Și totuși, este foarte simplu. Prefața domnului Nae Ionescu nu este antisemită. Ea pare astfel pentru că cuprinde pagini amare asupra destinului iudeu. De fapt, însă, aceste pagini nu cuprind o atitudine antisemită – ci numai o mișcare de translație, nejustificată, din planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei creștine. Ceea ce a fost greșit interpretat ca “antisemitism” este numai o gravă nebăgare de seamă a distinsului dialectician. Care sunt obiecțiile pe care îndrăznim să le aducem aici profesorului nostru, dl. Nae Ionescu? 

Le putem rezuma în două puncte:

1.     trecerea de pe planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei (adică trecerea de la structuri la spiritualitate universală);

2.     afirmarea certitudinii că Iuda trebuie să sufere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia (adică o greșeală contra nădejdei, complicată cu greșeala, mai gravă, contra libertății Grației).

Dar amândouă aceste obiecții se referă la dialectica d-lui prof. Nae Ionescu – și nu la “antisemitismul” care nu există în prefață. Greșeala d-lui prof. Nae Ionescu, dacă poate fi numită astfel, este de natură pur filosofică. Iar consecințele ei privesc pur și simplu admirabila constructie a prefeței – iar nu problema în sine. Căci a fi antisemit nu înseamnă a crede că evreii suferă și vor suferi pentru că au tăgăduit pe Mesia – acesta este numai o problemă teologică, eronat rezolvată -, ci a fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, șnapani, primejdioși etc. Din prefața d-lui prof. Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă față de evreime. Dacă domnia sa va lua cândva o asemenea atitudine, va trebui să scriealtceva

Prefața aceasta cuprinde clar numai două lucruri: filosofie a istoriei și problematica mântuirii – și numai în cadrul acestora i se pot aduce obiecții. Obiecții care, după cum am văzut, conduc la cu totul alte concluzii decât la acelea ale antisemitismului. Pentru că, încă o dată, ceea ce am obiectat noi d-lui prof. Nae Ionescu n-au fost aduse antisemitismului d-sale (care nu există și nici n-ar putea exista), ci metodei d-sale aplicate în prefață.


Mircea ELIADE

(Articol preluat din ziarul Vremea din 22 Iulie 1934)

Sursa: Marian Ilie
http://www.rostonline.ro/2016/10/iudaism-si-antisemitism-preliminarii-la-o-discutie/










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu