ANA , STRIGAM !
Ningea cu vieţi peste o lume
în care nimeni nu venise
ningea cu roşu peste-o mare
adâncă de atâtea vise
Şi tu stăteai atât de albă
la marginea acestei lumi
şi-ţi beai cafeaua în apusul
care sufla dinspre genuni
Şi eu veneam dinspre adâncul
acelor codri-ntunecoşi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scoşi
Şi-ţi vedeam capul de departe
pe-un fel de culme un mormânt
care pluteşte şi se duce
venind din veac adus de vânt
Şi eu strigam din ce în ce
mai stins şi mai pierdut pe lume
un fel de viscol de lumină
un fel de formă fără nume
şi tu piereai înspre pustiuri
în locul capului având
cavou-acela care-n veacuri
bătea sălbatic ca un vânt
Ana, strigam, pierduta noastră
mormântul cum plutea pe zări
ca o corabie statuie-n
fosforice a lumii stări
Şi cum se subţia cântând
zidirea sfântului cavou
şi se vedea această lume
ca forma propriului ecou
Şi mă trezeam ca dintr-un vis
plutind prin aerul pe care
răsăreau dealuri de morminte
şi semne lungi de întrebare
Ana, strigam, pierduta noastră
şi mă uitam şi nu vedeam
nimic în toată lumea, Doamne ,
numai câmpii sclipind de geam
Şi eu strigam şi tot strigam
zburând prin tine ca prin vis
ningea cu nimeni peste lume
un ochi ningea în sine-nchis
Şi ca un fulger coboram
‘nadâncurilor reci câmpii
ningea cu nimeni peste lume
ningea cu morţi peste a fi
Ningea şi iar ningea urlând
ninsoarea care se năştea
pe ea din propria-i ninsoare
ningându-se în veci pe ea
Ana, strigam, un fel de-abis
în locul vechiului meu trup
plutind prin lume ca apus
în golul sferei ce-l astup
Şi mă trezesc ca dintr-un somn
şi mă văd mortu-acelei sfere
acelui cer acelei lumi
plutind prin neguri şi prin ere
Şi mângâiam pe dinlăuntru
dinspre adânc înspre afară
femeia albă ce-o privisem
pe ţărmul mării într-o seară
Şi începea un fel de dor
de imnuire şi durere
şi eu vedeam cum cresc ca apa
în pântecul acelei sfere
Şi-mbrătişam pe dinlăuntru
iubita care mă năştea
cădeau miresmele-n adâncuri
şi-adâncurile înspre ea
Şi într-un cer pustiu si antic
în care veşnic tot ningea
numai ninsoare şi ninsoare
nici o lumină nici o stea
Şi iar plecam asemeni unei
năluci fosforice pe zare
asemeni unui viscol straniu
de suferinţi mistuitoare
Ana, strigam, pierduta lumii
în veci străină şi mireasă
mă lasă să ating cu fruntea
mormântul care nu mă lasă
Prin care-asemeni unui astru
străbat pustiile sperând
într-un sfârşit să-l pot ajunge
asemeni lumii pe pământ
Şi iar vedeam plutind pe zări
chipul acela şi mormântul
care pierea înspre pustie
în veac de veac iluminându-l
Şi eu veneam dinspre adâncul
acelor munţi întunecoşi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scoşi
Stefan Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu