vineri, 14 octombrie 2016

DESPRE INGERI de Andrei Plesu





„Lumea spirituală"
„Dealurile acestea sînt spinarea lui Dumnezeu. Dacă aşa arată spinarea Lui, gîndiţi-vă cît de frumoasă trebuie să-i fie faţa."

Părintele Cleopa
Despre ceea ce numim îndeobşte „lumea spiritului" nu avem reprezentări. O „lume" nu este însă cu adevărat „lume" cîtă vreme nu îngăduie o minimă expresie topografică. Fără contur, fără componente distincte, precis situabile, aşadar fără diferenţiere internă, orice „lume" sucombă în abstracţiune. Nu există lume fără loc, chiar dacă locul ei e în afara spaţiului, şi nu există lume fără articulaţie interioară, chiar dacă această articulaţie e în afara sensibilului.
Pentru ca o lume să fie lume, trebuie să putem avea intuiţia ei, să o resimţim ca plauzibilă, ordonată, orientată, autonomă. Ea trebuie, de asemenea, să fie populată, să nu rămînă în condiţia de receptacul pur, fără conţinut. O adevărată lume nu e niciodată un simplu cadru, un gol neutru, încremenit în virtualitatea sa.
Este „lumea spiritului" o astfel de lume? O putem descrie? Ne putem mişca organizat în teritoriul ei? Dacă da, trebuie să avem dovezi convingătoare, să dăm amănunte... Dacă nu, avem de ales între un discurs amar despre limitele minţii noastre şi un discurs „rezonabil" despre inexistenţa unei lumi fără „sol fenomenologic", fără geografie, fără anatomie, fără metabolism analizabil, fără manifestări demonstrabile.
„Lumea spiritului" e, aşadar, fie inaccesibilă, fie inexistentă. Şi totuşi, continuăm să ne referim la ea. O invocăm mereu, încercînd, de fiecare dată, să-i găsim un sens convenabil.
Pentru cei mai mulţi, „lumea spiritului" e o colecţie de obiecte contingente, al căror preţ rezultă din vaga lor asociere cu repertoriul valorii: cărţi, muzică, tablouri şi statui. „Lumea spiritului" e, cu alte cuvinte, ceva care se depozitează în biblioteci şi muzee. Ea devine, în fond, echivalentă cu lumea culturii, o lume care se defineşte polemic, în contrast cu „trivialităţile" „lumii materiale". Una din marile superstiţii ale dialogului nostru cu noi înşine, cu lucrurile dimprejur şi cu feluritele chipuri ale vieţii noastre porneşte de aici: de la înţelegerea spiritului ca instanţă opusă ritos materiei. Pe această dihotomie, consolidate didactic şi exaltată retoric, este construită toată filozofia proastă a lumii. Pe această dihotomie se bizuie delirul tuturor eticismelor şi ipocrizia religiozităţii de pension. Ironia face ca tocmai marii contestatari ai materiei să cultive pînă la fetişism ataşamentul snob sau nătîng faţă de obiecte, înţelese ca un soi de colivii materiale ale „spiritului". Personajul „spiritualizat" pipăie lacom legătura cărţii rare, cusătura tapiseriei şi relieful crucifixului, avînd grijă ca în acelaşi timp privirea să i se răstoarne extatic spre cer. Nu vom spune că lumea culturii şi a obiectelor care o întruchipează nu are nimic de a face cu „lumea spiritului". Ea este însă, în cel mai bun caz, spirit obiectivat, oglindă fărîmiţată, urma imanentă a unei epifanii.
Spiritul obiectiv rămîne absent din această experienţă. Şi pentru că recurgem, iată, la termeni „tehnici", să inventariem, în treacăt, şi înclinaţia filozofilor de a identifica „spiritul" cu ideile. Construind sisteme, filozoful se flatează de a crea lumi, lumi ale spiritului. Faţă de lumea imediată, lumile acestea sînt fie tautologice, fie descărnate, divagatorii, spectrale.
Alături de făuritorii de sisteme şi de abstracto-rii de chintesenţe, mai există fabricanţii de utopii, pentru care „lumea spiritului" e o variantă îmbunătăţită a lumii istorice.
De departe cea mai antipatică e însă categoria acelora pentru care „lumea spiritului" e obiectul unei inflamaţiuni sentimentale. Scuturaţi de emotivităţi suspecte, pendulînd între diafan şi umid, ei nu se pot raporta la spirit decît prin leşin. Uneori candizi, niciodată inteligenţi, adevărate victime ale spiritului (malefic), aceste monumente de surescitare compromit grav orice încercare de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale. Din punctul lor de vedere (tocmai punctul din care nu se vede nimic), tot ce e inform, aproximativ, palid, lăcrămos şi enigmatice spirit. Metoda lor este frisonul, stilistica lor e un amestec de geamăt şi palpituri. Dacă „lumea spiritului" ar semăna, cît de cît, cu fantasmele acestor inşi, frecventarea ei ar trebui interzisă...
Către cine să ne îndreptăm atunci pentru a avea acces la această lume? Care sînt „experţii" domeniului? Un categoric titlu de legitimitate au, fireşte, teologii. Cu „lumea spiritului" ei trebuie să întreţină, ca să zicem aşa, relaţii „profesionale".
Numai că, pentru a evita visătoria inconsistentă, sau pentru a nu risca peroraţia smintitoare, ei sfîrşesc prin a se retrage îndărătul unui cuvînt în care promisiunea se întrepătrunde cu frustrarea: taina.
„Lumea spiritului" stă, prin natura ei, sub văl. Ea nu cedează agresivităţii raţionale, nu se lasă parcelată ca o ogradă oarecare. „Nu e dat omului, omului căzut mai cu seamă, să-i străvadă
alcătuirea. Şi de altfel, admiţînd că lucrul ar fi posibil, la ce ne-ar folosi?" E o atitudine tipic „duhovnicească" ce funcţionează inhibitoriu ori de cîte ori se nasc întrebări prea îndrăzneţe.
„în ce măsură mîntuirea noastră ar fi mai sigură şi mai uşoară dacă am dispune de o cartografie amănunţită a celor nevăzute?" Sîntem în-tîmpinaţi, astfel, de o specie - neaşteptată - de utilitarism confesional, pentru care mîntuirea n-are nici o legătură cu cunoaşterea.
Scepticismul „luminat" al fenomenologului contemporan se întîlneşte, subteran, cu pragmatismul unor anumite deprinderi pastorale, pentru a evacua tranşant nevoia intelectului creat de a sonda (şi de a se lăsa sondat de) intelectul Creatorului. Rezultatul este o dramatică asimetrie: lumea văzută, realitatea imanentă, se bucură de un fabulos pathos analitic, în vreme ce „lumea spiritului" rămîne în ceaţă. Malul pe care stăm are prestigiul unei prezenţe masive, malul celălalt e nebulos pînă într-atît încît tinde să se scufunde în absenţă. Din faptul că lumea concretă oferă temeiul unei cunoaşteri certe, universal acceptabile, se deduce, pe nesimţite, teza realităţii ei suverane şi solitare. Ea, numai ea, există. „Lumea spiritului" nu există decît pentru credinţă, aşadar pentru o cunoaştere „slabă", din care „dovada" este exclusă. Pe de altă parte, între conceptul lumii spirituale şi presupoziţia indigenţei ei gnoseologice e o contradicţie de principiu.
Luată în serios, lumea spirituală nu poate fi decît partea tare a realului, sursa şi suportul lui. Cum să admit că sînt permanent sub amprenta ei şi, totodată, condamnat să o ignor? Cum să mă resemnez în postura de fiinţă teleghidată, cînd lumea spiritului e tocmai garanţia libertăţii mele?
A te mulţumi, pios, cu puţin e la antipodul adevăratei exigenţe religioase, care te invită mai degrabă să îndrăzneşti, să speri imposibilul, să vizezi nici mai mult, nici mai puţin decît unirea cu Dumnezeu! în definitiv, din moment ce accentul ontologic nu are cum cădea asupra contingentului, de ce să mă complac în explorarea lui isterică, lăsînd configuraţia spiritului să subziste camuflat, „sub pecetea tainei"? Da, ştiu foarte bine că taina face parte din fiziologia însăşi a divinului, că pentru a te apropia de cele înalt-nevăzute nu e destul să fii harnic şi curios (ca cercetătorul naturii), ci trebuie să-ţi schimbi viaţa, să devii instrumentul propriei tale transfigurări. Ştiu, de asemenea, că „întunericul dumnezeiesc" e la fel de inepuizabil ca şi lumina Lui. Dar asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea intelectului. Nu se poate ca lumea spiritului să ră-mînă, pentru conştiinţa curentă, un loc unde nu se întîmplă nimic, sau în care se întîmplă cîteva evenimente pe cît de misterioase, pe atît de fatale: viaţa postumă, judecata finală, ceremoniile îngereşti din jurul Tronului suprem. Am nevoie de mai mult.
Vreau să am intuiţia anticipativă a peisajului transcendent, a regnurilor sale, a climatului său. Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau sămi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor, despre modul cum fuzionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi formele lumii pămînteşti. Nu numai că vreau să ştiix ceva despre toate astea, dar mi se pare că nici nu merită să vrei să ştii altceva.
Cine spune însă „vreau" în propoziţiile de mai sus? - mă întreabă precaut şi puţin iritat prietenul evlavios, sau daimonul meu, sau îngerul. Cine este cel care vrea şi care crede că poate să-şi împlinească voia, ba mai mult, că i se cuvine să şi-o împlinească? Nu ştiu să spun decît că cel care vrea toate astea sînt eu, cel asupra căruia Dumnezeu a suflat suflare de viaţă, cel coborît din protopărinţi păcătoşi şi îndreptăţit totuşi să nădăjduiască iertarea lui Iisus, cel care poate fi şi sarea pămîntului, şi blestemul lui, cel de pe creştetul căruia nu se poate clinti nici un fir de păr fără ca Dumnezeu să o ştie. Eu, în sfîrşit, cel care m-am lăsat hărţuit şi batjocorit de toate relele, nefiind în stare să le opun decît încă-paţînarea, rareori adumbrită, de a face faţă aporiei, interogaţiei neîntrerupte, denegînditului.
Aşa am ajuns să mă ocup de îngeri. Cu ei, „lumea spiritului" capătă dintr-o dată culoare, dinamism, viaţă. Ea rămîne perfect omogenă, dar de o omogenitate care are toate modulaţiile unei realităţi depline, adică ale unui univers care se defineşte prin diversitate, ierarhie, funcţionalitate. Lumea spiritului începe să-şi descopere sensul adevărat: ea nu e o alta lume, e lumea însăşi în toată amplitudinea ei, suma armonică a văzutelor şi nevăzutelor.
Lumea - ori-cît de prost ar arăta - nu încetează să fie lumea spiritului, a spiritului ubicuu şi activ, cum sînt îngerii, îngerul care mă însoţeşte face ca „lumea lui" să fie şi a mea, după cum prin mine „lumea mea" este şi a lui. Dar prin ce mijloace mă pot apropia de această „altă" lume care, de fapt, e totuna cu lumea mea?
Fenomenologul de azi nu vrea să se aventureze pe un tărîm atît de inconsistent pentru „subiectul universal". Dar iudeii au făcut-o, arabii au făcut-o, Dio-nisie Areopagitul şi Toma d'Aquino au făcut-o. Ei şi Scripturile sînt „solul" meu fenomenologic. Iar dacă fenomenologia nu ne ajută, cu atît mai bine: va trebui să găsim curajul de a face puţină numenologie...


Andrei Plesu – FRAGMENT din cartea, DESPRE INGERI


va urma





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu