„Lumea spirituală"
„Dealurile acestea sînt spinarea lui
Dumnezeu. Dacă aşa arată spinarea Lui, gîndiţi-vă cît de frumoasă trebuie să-i
fie faţa."
Părintele Cleopa
Despre ceea
ce numim îndeobşte „lumea spiritului" nu avem reprezentări. O „lume"
nu este însă cu adevărat „lume" cîtă vreme nu îngăduie o minimă expresie
topografică. Fără contur, fără componente distincte, precis situabile, aşadar
fără diferenţiere internă, orice „lume" sucombă în abstracţiune. Nu există
lume fără loc, chiar dacă locul ei e în afara spaţiului, şi nu există lume fără
articulaţie interioară, chiar dacă această articulaţie e în afara sensibilului.
Pentru ca o
lume să fie lume, trebuie să putem avea intuiţia ei, să o resimţim ca
plauzibilă, ordonată, orientată, autonomă. Ea trebuie, de asemenea, să fie
populată, să nu rămînă în condiţia de receptacul pur, fără conţinut. O
adevărată lume nu e niciodată un simplu cadru, un gol neutru, încremenit în
virtualitatea sa.
Este „lumea
spiritului" o astfel de lume? O putem descrie? Ne putem mişca organizat în
teritoriul ei? Dacă da, trebuie să avem dovezi convingătoare, să dăm
amănunte... Dacă nu, avem de ales între un discurs amar despre limitele minţii
noastre şi un discurs „rezonabil" despre inexistenţa unei lumi fără „sol
fenomenologic", fără geografie, fără anatomie, fără metabolism analizabil,
fără manifestări demonstrabile.
„Lumea
spiritului" e, aşadar, fie inaccesibilă, fie inexistentă. Şi totuşi,
continuăm să ne referim la ea. O invocăm mereu, încercînd, de fiecare dată,
să-i găsim un sens convenabil.
Pentru cei
mai mulţi, „lumea spiritului" e o colecţie de obiecte contingente, al
căror preţ rezultă din vaga lor asociere cu repertoriul valorii: cărţi, muzică,
tablouri şi statui. „Lumea spiritului" e, cu alte cuvinte, ceva care se depozitează
în biblioteci şi muzee. Ea devine, în fond, echivalentă cu lumea culturii, o
lume care se defineşte polemic, în contrast cu „trivialităţile" „lumii
materiale". Una din marile superstiţii ale dialogului nostru cu noi
înşine, cu lucrurile dimprejur şi cu feluritele chipuri ale vieţii noastre
porneşte de aici: de la înţelegerea spiritului ca instanţă opusă ritos
materiei. Pe această dihotomie, consolidate didactic şi exaltată retoric, este
construită toată filozofia proastă a lumii. Pe această dihotomie se bizuie
delirul tuturor eticismelor şi ipocrizia religiozităţii de pension. Ironia face
ca tocmai marii contestatari ai materiei să cultive pînă la fetişism ataşamentul
snob sau nătîng faţă de obiecte, înţelese ca un soi de colivii materiale ale
„spiritului". Personajul „spiritualizat" pipăie lacom legătura cărţii
rare, cusătura tapiseriei şi relieful crucifixului, avînd grijă ca în acelaşi timp
privirea să i se răstoarne extatic spre cer. Nu vom spune că lumea culturii şi
a obiectelor care o întruchipează nu are nimic de a face cu „lumea spiritului".
Ea este însă, în cel mai bun caz, spirit obiectivat, oglindă fărîmiţată, urma
imanentă a unei epifanii.
Spiritul
obiectiv rămîne absent din această experienţă. Şi pentru că recurgem, iată, la
termeni „tehnici", să inventariem, în treacăt, şi înclinaţia filozofilor
de a identifica „spiritul" cu ideile. Construind sisteme, filozoful se
flatează de a crea lumi, lumi ale spiritului. Faţă de lumea imediată, lumile
acestea sînt fie tautologice, fie descărnate, divagatorii, spectrale.
Alături de
făuritorii de sisteme şi de abstracto-rii de chintesenţe, mai există
fabricanţii de utopii, pentru care „lumea spiritului" e o variantă
îmbunătăţită a lumii istorice.
De departe
cea mai antipatică e însă categoria acelora pentru care „lumea spiritului"
e obiectul unei inflamaţiuni sentimentale. Scuturaţi de emotivităţi suspecte,
pendulînd între diafan şi umid, ei nu se pot raporta la spirit decît prin
leşin. Uneori candizi, niciodată inteligenţi, adevărate victime ale spiritului
(malefic), aceste monumente de surescitare compromit grav orice încercare de a
reflecta cinstit asupra lumii spirituale. Din punctul lor de vedere (tocmai punctul
din care nu se vede nimic), tot ce e inform, aproximativ, palid, lăcrămos şi
enigmatice spirit. Metoda lor este frisonul, stilistica lor e un amestec de
geamăt şi palpituri. Dacă „lumea spiritului" ar semăna, cît de cît, cu
fantasmele acestor inşi, frecventarea ei ar trebui interzisă...
Către cine
să ne îndreptăm atunci pentru a avea acces la această lume? Care sînt
„experţii" domeniului? Un categoric titlu de legitimitate au, fireşte, teologii.
Cu „lumea spiritului" ei trebuie să întreţină, ca să zicem aşa, relaţii
„profesionale".
Numai că,
pentru a evita visătoria inconsistentă, sau pentru a nu risca peroraţia
smintitoare, ei sfîrşesc prin a se retrage îndărătul unui cuvînt în care
promisiunea se întrepătrunde cu frustrarea: taina.
„Lumea
spiritului" stă, prin natura ei, sub văl. Ea nu cedează agresivităţii
raţionale, nu se lasă parcelată ca o ogradă oarecare. „Nu e dat omului, omului
căzut mai cu seamă, să-i străvadă
alcătuirea.
Şi de altfel, admiţînd că lucrul ar fi posibil, la ce ne-ar folosi?" E o
atitudine tipic „duhovnicească" ce funcţionează inhibitoriu ori de cîte
ori se nasc întrebări prea îndrăzneţe.
„în ce
măsură mîntuirea noastră ar fi mai sigură şi mai uşoară dacă am dispune de o
cartografie amănunţită a celor nevăzute?" Sîntem în-tîmpinaţi, astfel, de
o specie - neaşteptată - de utilitarism confesional, pentru care mîntuirea
n-are nici o legătură cu cunoaşterea.
Scepticismul
„luminat" al fenomenologului contemporan se întîlneşte, subteran, cu pragmatismul
unor anumite deprinderi pastorale, pentru a evacua tranşant nevoia intelectului
creat de a sonda (şi de a se lăsa sondat de) intelectul Creatorului. Rezultatul
este o dramatică asimetrie: lumea văzută, realitatea imanentă, se bucură de un
fabulos pathos analitic, în vreme ce „lumea spiritului" rămîne în ceaţă.
Malul pe care stăm are prestigiul unei prezenţe masive, malul celălalt e
nebulos pînă într-atît încît tinde să se scufunde în absenţă. Din faptul că
lumea concretă oferă temeiul unei cunoaşteri certe, universal acceptabile, se
deduce, pe nesimţite, teza realităţii ei suverane şi solitare. Ea, numai ea,
există. „Lumea spiritului" nu există decît pentru credinţă, aşadar pentru
o cunoaştere „slabă", din care „dovada" este exclusă. Pe de altă
parte, între conceptul lumii spirituale şi presupoziţia indigenţei ei
gnoseologice e o contradicţie de principiu.
Luată în
serios, lumea spirituală nu poate fi decît partea tare a realului, sursa şi
suportul lui. Cum să admit că sînt permanent sub amprenta ei şi, totodată, condamnat
să o ignor? Cum să mă resemnez în postura de fiinţă teleghidată, cînd lumea spiritului
e tocmai garanţia libertăţii mele?
A te
mulţumi, pios, cu puţin e la antipodul adevăratei exigenţe religioase, care te
invită mai degrabă să îndrăzneşti, să speri imposibilul, să vizezi nici mai
mult, nici mai puţin decît unirea cu Dumnezeu! în definitiv, din moment ce
accentul ontologic nu are cum cădea asupra contingentului, de ce să mă complac
în explorarea lui isterică, lăsînd configuraţia spiritului să subziste
camuflat, „sub pecetea tainei"? Da, ştiu foarte bine că taina face parte
din fiziologia însăşi a divinului, că pentru a te apropia de cele
înalt-nevăzute nu e destul să fii harnic şi curios (ca cercetătorul naturii),
ci trebuie să-ţi schimbi viaţa, să devii instrumentul propriei tale transfigurări.
Ştiu, de asemenea, că „întunericul dumnezeiesc" e la fel de inepuizabil ca
şi lumina Lui. Dar asta nu justifică somnolenţa sufletului şi placiditatea
intelectului. Nu se poate ca lumea spiritului să ră-mînă, pentru conştiinţa
curentă, un loc unde nu se întîmplă nimic, sau în care se întîmplă cîteva
evenimente pe cît de misterioase, pe atît de fatale: viaţa postumă, judecata
finală, ceremoniile îngereşti din jurul Tronului suprem. Am nevoie de mai mult.
Vreau să am
intuiţia anticipativă a peisajului transcendent, a regnurilor sale, a
climatului său. Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate, vreau sămi fac
o idee despre sociologia cerului, despre programul şi strategiile îngerilor,
despre modul cum fuzionează ritmurile şi formele spiritului cu ritmurile şi
formele lumii pămînteşti. Nu numai că vreau să ştiix ceva despre toate astea,
dar mi se pare că nici nu merită să vrei să ştii altceva.
Cine spune
însă „vreau" în propoziţiile de mai sus? - mă întreabă precaut şi puţin
iritat prietenul evlavios, sau daimonul meu, sau îngerul. Cine este cel care
vrea şi care crede că poate să-şi împlinească voia, ba mai mult, că i se cuvine
să şi-o împlinească? Nu ştiu să spun decît că cel care vrea toate astea sînt
eu, cel asupra căruia Dumnezeu a suflat suflare de viaţă, cel coborît din
protopărinţi păcătoşi şi îndreptăţit totuşi să nădăjduiască iertarea lui Iisus,
cel care poate fi şi sarea pămîntului, şi blestemul lui, cel de pe creştetul
căruia nu se poate clinti nici un fir de păr fără ca Dumnezeu să o ştie. Eu, în
sfîrşit, cel care m-am lăsat hărţuit şi batjocorit de toate relele, nefiind în
stare să le opun decît încă-paţînarea, rareori adumbrită, de a face faţă
aporiei, interogaţiei neîntrerupte, denegînditului.
Aşa am ajuns
să mă ocup de îngeri. Cu ei, „lumea spiritului" capătă dintr-o dată
culoare, dinamism, viaţă. Ea rămîne perfect omogenă, dar de o omogenitate care
are toate modulaţiile unei realităţi depline, adică ale unui univers care se
defineşte prin diversitate, ierarhie, funcţionalitate. Lumea spiritului începe
să-şi descopere sensul adevărat: ea nu e o alta lume, e lumea însăşi în toată
amplitudinea ei, suma armonică a văzutelor şi nevăzutelor.
Lumea -
ori-cît de prost ar arăta - nu încetează să fie lumea spiritului, a spiritului
ubicuu şi activ, cum sînt îngerii, îngerul care mă însoţeşte face ca „lumea
lui" să fie şi a mea, după cum prin mine „lumea mea" este şi a lui.
Dar prin ce mijloace mă pot apropia de această „altă" lume care, de fapt,
e totuna cu lumea mea?
Fenomenologul
de azi nu vrea să se aventureze pe un tărîm atît de inconsistent pentru
„subiectul universal". Dar iudeii au făcut-o, arabii au făcut-o, Dio-nisie
Areopagitul şi Toma d'Aquino au făcut-o. Ei şi Scripturile sînt „solul"
meu fenomenologic. Iar dacă fenomenologia nu ne ajută, cu atît mai bine: va
trebui să găsim curajul de a face puţină numenologie...
Andrei Plesu – FRAGMENT
din cartea, DESPRE INGERI
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu