Semnificația și folosul istoriei sfinte
În omiliile
din anul acesta ne vom ocupa de istoria sfântă și mai ales de istoria sfântă a
Vechiului Legământ. Desigur, toți cunoaștem într-o oarecare măsură evenimentele
pe care le povestește Vechiul Legământ. Am dobândit această cunoștință la
școală sau prin studiul nostru sau prin auzirea pericopelor din Vechiul
Legământ în Biserică sau în diferite omilii. Cunoaștem adică anumite evenimente
izolate, însă nu cunoaștem continuitatea lor istorică, legătura dintre ele și
locul pe care îl au în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Ne-ar fi
așadar foarte folositoare o cunoaștere mai sistematică a acestor evenimente,
care au legătură nemijlocită cu credința noastră, cu viața noastră morală și cu
marea și însemnata problemă a mântuirii noastre. Pentru aceasta am ales această
temă, care cred că va fi și plăcută, și folositoare. Însă înainte de a intra în
subiect, este nevoie să spunem astăzi câteva lucruri generale despre istoria
sfântă și folosul ei.
Istoria,
după cum știm, este studiul și expunerea sistematică a evenimentelor din viața
omenirii din vremurile cele mai de demult până astăzi. Istoria expune
războaiele și evenimentele politice și studiază legătura pe care o au între
ele, precum și consecințele lor. Studiază însă și felul de viață al oamenilor,
științele, artele și civilizația în general. Uneori studiază viața întregii
omeniri, a tuturor popoarelor (istorie universală), alteori se limitează la un
popor, la un stat sau la un oraș (de exemplu istoria poporului grec, istoria
Greciei, istoria Tesalonicului).
Într-un fel
asemănător și istoria sfântă expune evenimente care se referă la început la
viața întregului neam omenesc și apoi la viața unui popor, poporul israelitean.
Evenimentele pe care le prezintă istoria sfântă se află în Sfânta Scriptură, pentru
aceasta se și numește istorie sfântă. Și fiindcă Sfânta Scriptură se împarte în
Vechiul Legământ și Noul Legământ, și istoria sfântă se împarte în istoria
sfântă a Vechiului Legământ și istoria sfântă a Noului Legământ. Prima prezintă
evenimentele din Vechiul Legământ, de la facerea lumii până la Întruparea
Domnului. Cea de a doua prezintă evenimentele Întrupării Domnului, ale vieții
Sale pământești, faptele Sale și propovăduirea Evangheliei de către Sfinții
Apostoli, adică cele pe care le conține Noul Legământ.
Este oare
nevoie să cunoaștem istoria sfântă? Răspunsul la această întrebare este fără
îndoială „da”. Este necesar să cunoaștem ce prezintă Sfânta Scriptură pentru
următoarele motive:
Primul,
pentru că istoria sfântă este istoria mântuirii noastre. De la ea aflăm ce a
făcut și ce face Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Aflăm de ce a fost nevoie
să vină Fiul lui Dumnezeu în lume; cum a făcut cunoscută și cum a pregătit
venirea Sa, astfel încât lumea să-L aștepte și cum din toate popoarele din vechime
a ales și a folosit poporul israelitean pentru împlinirea planului Său pentru
mântuirea lumii. Aceste lucruri le aflăm din istoria sfântă a Vechiului
Legământ. În continuare, din istoria Noului Legământ, aflăm cum s-a înfăptuit
planul lui Dumnezeu, adică felul în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, a
trăit, i-a învățat pe oameni, a făcut minuni, a pătimit, a murit și a înviat
pentru mântuirea noastră și S-a înălțat la Cer; cum prin pogorârea Sfântului
Duh a întemeiat Biserica, ale cărei mădulare suntem și cum prin propovăduirea
și ostenelile Apostolilor s-a întins și și-a înfipt rădăcinile în toate țările
lumii. Toate acestea, ca și creștini, trebuie să le cunoaștem și le aflăm
studiind istoria sfântă.
Al doilea,
pentru că fiecare eveniment pe care îl povestește Sfânta Scriptură este
important și plin de învățăminte. Învățături dogmatice și morale foarte
prețioase ne oferă povestirile despre facerea lumii, căderea celor întâi
zidiți, potop, răspândirea oamenilor pe pământ, istoria patriarhilor poporului
israelitean (Avraam, Isaac, Iacov, Iosif), întâmplările prin care a trecut
poporul israelitean, parabolele și minunile Domnului, Patimile și Învierea Sa,
precum și faptele Apostolilor. Mai ales caracterul didactic al povestirilor
Vechiului Legământ este recunoscut și mărturisit de mari pedagogi, chiar și
atei. Este foarte semnificativă întâmplarea din viața unui francez ateu,
Didero. L-a vizitat un prieten de-al său și l-a găsit citind fetiței sale
fragmente din Vechiul Legământ. Uimit l-a întrebat cum îi citește copilului său
lucruri pe care el însuși nu numai că nu le crede, ci le și stă împotrivă. Și
Didero a răspuns: „Prietene, în această clipă sunt tată și ca tată nu am găsit
nimic mai bun să o învăț pe fiica mea, ca să o ajut să devină într-o zi o tânără
bună și vrednică de respect, o soție vrednică și o mamă bună”.
Poate cineva
o să întrebe: De vreme ce evenimentele pe care le înfățișează istoria sfântă se
află în Sfânta Scriptură, nu este de ajuns să citim Sfânta Scriptură, ca să le
aflăm? De ce trebuie să studiem și istoria sfântă? Desigur, citind Sfânta
Scriptură aflăm aceste evenimente. De altfel acesta este izvorul istoriei
sfinte. Aceste evenimente însă sunt împărțite în diferite cărți ale Sfintei
Scripturi, nu totdeauna în ordine cronologică. De asemenea, pentru multe
evenimente fac referire două sau mai multe cărți ale Sfintei Scripturi, care se
completează unele pe altele. Astfel și viața Domnului o aflăm din patru cărți,
cele patru Evanghelii, fiecare dintre ele având asemănări și deosebiri față de
celelalte. Așadar sfânta istorie ne înfățișează evenimentele pe rând și ne
ajută astfel să ne facem o imagine de ansamblu, să vedem legătura dintre ele și
astfel să le înțelegem mai bine. Așadar pentru acest motiv este folositoare
istoria sfântă.
Acum însă,
să ne referim în mod deosebit la istoria Vechiului Legământ.
După cum am
spus deja, istoria sfântă a Vechiului Legământ este prima parte a istoriei
sfinte și înfățișează evenimentele din Vechiul Legământ, de la facerea lumii
până la Întruparea Domnului. Punctul central, în jurul căruia se mișcă și se
împletesc aceste evenimente, este pregătirea lumii pentru primirea Domnului și
pentru mântuire. Pentru acest scop Dumnezeu a ales poporul israelit, ca să-l
pregătească mai întâi pe el și prin el toată omenirea. Este firesc așadar ca
Vechiul Legământ să se refere mai ales la poporul israelitean și istoria
acestui popor să o prezinte. Însă istoria poporului israelitean este în același
timp și istoria planului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Tocmai pentru
aceasta trebuie să o studiem și să o cunoaștem nu ca pe istoria unui popor
oarecare, ci a poporului ales al lui Dumnezeu, pe care El l-a folosit ca
unealtă pentru împlinirea planurilor sale.
De altfel
multe persoane și întâmplări din Vechiul Legământ sunt preînchipuiri ale lui
Iisus Hristos și a lucrării Sale. Isaac prin jertfa sa, Iosif prin pătimirile
sale, Iona prin cele prin care a trecut a preînchipuit Patimile, îngroparea și
Învierea Domnului. Însă și multe întâmplări din viața poporului israelitean,
precum trecerea prin Marea Roșie, mielul de Paști, șarpele de aramă ș. a. sunt
preînchipuiri ale Jertfei izbăvitoare a Domnului, prin care ne-am izbăvit din
robia păcatului și am devenit liberi. Așadar, cunoscând istoria Vechiului
Legământ, înțelegem mai bine evenimentele din Noul Legământ, pentru că în
Vechiul Legământ avem mai înainte vestirea și pregătirea mântuirii, în vreme ce
în Noul Legământ avem înfăptuirea sa.
Pentru
aceasta Vechiul Legământ a fost considerat din totdeauna izvorul dumnezeieștii
descoperiri, ca și Noul Legământ. În primii ani ai creștinismului, când cărțile
Noului Legământ nu fuseseră scrise încă, creștinii citeau în adunările lor
Vechiul Legământ, așa cum se făcea în sinagogile iudaice. Însă și până azi se
citesc la Sfintele Slujbe pericope din cărțile Vechiului Legământ și mai ales
în Postul Mare. Din Vechiul Legământ provin și Psalmii, care se citesc sau se
cântă la slujbele noastre, precum și cântările (cele două cântări ale lui
Moisi, cântarea lui Iona, cântarea celor Trei Tineri ș. a.). Imnografii
Bisericii se referă adesea la întâmplări din Vechiul Legământ, pentru că văd în
ele preînchipuirea celor din Noul Legământ. Însă și pictorii înfățișează pe
pereții bisericilor scene, precum și persoane din Vechiul Legământ (patriarhi,
prooroci ș.a.). Din toate acestea înțelegem cât de însemnat este locul pe care
Vechiul Legământ îl are în viața Bisericii. Pentru aceasta și Părinții
Bisericii s-au ocupat mult cu studiul și tâlcuirea sa.
Cărțile
Vechiului Legământ se împart în istorice, didactice și profetice. Este limpede
că istoria sfântă se sprijină mai ales pe cărțile istorice, însă ia multe
informații și din celelalte cărți ale Vechiului Legământ. Ceea ce face impresie
este obiectivitatea cu care scriitorii Vechiului Legământ prezintă
evenimentele. Se păstrează texte istorice pe care le-au scris scriitorii altor
popoare din acea vreme (babilonian, asirian ș. a.). În aceste texte este
evidentă strădania de a prezenta ca pe niște eroi pe împărații și ighemonii
acestor popoare. În cărțile Vechiului Legământ nu observăm ceva de acest fel.
Scriitorii nu încearcă să-i lingușească pe împărați, nici să acopere greșelile
și neajunsurile lor. Îi laudă pe cei buni, însă nu șovăie să-i mustre și să-i
înfiereze pe conducătorii răi. De asemenea, nu șovăie să arate neajunsurile și
rătăcirile poporului israelitean și aceasta este o garanție că Vechiul Legământ
înfățișează întâmplări adevărate, iar nu închipuiri. De altfel cele înfățișate
de Vechiul Legământ sunt adeverite neîncetat de cercetările și săpăturile
arheologice care s-au făcut și se fac în țările în care s-au desfășurat acele
întâmplări.
Vechiul
Legământ este o lucrare omenească și dumnezeiască în același timp. Este
omenească, pentru că a fost scrisă de oameni, în limba oamenilor și se adresează
oamenilor. Este însă și dumnezeiască, pentru că scriitorii nu prezintă
propriile lor idei, ci cele pe care li le-a descoperit Dumnezeu. Pentru aceasta
cărțile Vechiului Legământ sunt de Dumnezeu insuflate. Acest lucru este
adeverit și de cele scrise de Apostoli despre ele. Astfel Apostolul Pavel
spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru
dreptate”[1]. Și Apostolul Petru scrie că în Vechiul Legământ „oamenii
cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”[2]. Desigur, acestea sunt valabile și pentru Noul
Legământ.
Din cele
patruzeci și nouă de cărți ale Vechiului Legământ, treizeci și nouă au fost
scrise în limba ebraică, iar restul în greacă. Mai târziu, când prin cuceririle
lui Alexandru cel mare limba greacă era predominantă, mulți iudei din
Alexandria deja nu mai înțelegeau limba ebraică. Atunci au fost traduse în
greacă toate cărțile Vechiului Legământ. Această traducere a fost începută în
veacul al III-lea î. Hr. de către șaptezeci și doi de traducători, care au
lucrat în mica insulă Faros, în apropiere de Alexandria, și pentru aceasta se
numește traducerea celor șaptezeci, însă a fost continuată mai târziu de alții.
Traducerea celor șaptezeci – Septuaginta este textul oficial al Vechiului
Legământ, pe care îl folosește Biserica noastră.
În limba
greacă au fost scrise mai târziu și cărțile Noului Legământ. Toată Sfânta
Scriptură, cu grija Bisericii, a fost tradusă și în alte limbi, cum ar fi
latină, siriacă, coptă, armeană, gotă etc. Astăzi Sfânta Scriptură este tradusă
în mai mult de o mie de limbi și dialecte și se continuă strădaniile pentru noi
traduceri, astfel încât toate popoarele să cunoască cuvântul lui Dumnezeu. De
altfel Sfânta Scriptură este cartea cu cea mai mare circulație, cu care nici o
altă carte nu se poate compara. Este cu adevărat o carte universală.
[1] 1Timotei 3, 16.
[2] 2Petru
1, 21.
Sursa:
Pr. Alexandru
Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu