MARIN MOSCU: VERSURI

VISE…DULCI

Intr-o floare de te culci

Îți doresc visele dulci,

Când te-ntorci între stamine,

Să dai noaptea peste mine,

Te-aș înveli cu petale

Dulci ca frăguțele tale –

Buze moi, buze focoase

În iubire norocoase.

Culcă-te sub clar de lună,

Ține visele în mână

Și prin ele, dorul meu,

De-a fi grădinarul tău

Care știe-n orice clipă

Să te ia sub o aripă,

Să te poarte pe sub stele

În cântec de filomele.

PRESARĂ-ȚI BUZELE…

Presară-ți buzele cu rouă de stele,

Cu miere pură din dulcele alint

Și vom trăi o noapte și o viață

Iubind cu prețuire în farmec nesfârșit.

Presară-mi cu săruturi inima din mine,

Revarsă-ți iubito plăcerile trupești

În sâni, în focul care arde-n noi

Și vom trăi sub stele minunile lumești.

Presară-ți buzele cu aripi de fluturi,

Mângâie-mi fruntea atinsă de vis,

Iubirea ți-o dărui, te rog să mi-o dărui

Cât flacăra vieții ușor ne-a cuprins.

Presară-ți buzele cu rima poeziei,

Cu flori, cu avioane, cu tot prin ce trăiești

Și nu uita c-o boală ne cuprinde:

Iubirea dăruită în cerul cu povești!

NAFURĂ GUSTATĂ DIRECT, DIN PRIMA RANĂ

Praguri otrăvite în dragoste s-adună

Precum norii negri peste frumoasa lună,

Focul iubirii arde-n suflet nesfârșit,

Uită ca să stingă incendiul lui cumplit.

Omul cât trăiește, trăiește să iubească,

Nu-i monedă calpă în pumn să ruginească,

Este un foc, o stare atât de minunată

Încât ne cucerește cu vraja ei de-odată.

Îți pui și întrebarea: pe cine să iubesc?

Am plâns pentru iubire și nu mai îndrăznesc!

Muza mea de-aproape mă va-nsoți la noapte

Să-i dau imbolduri noi, speranțe, libertate!

Respectul iar să fie înfiriparea nouă,

Flori de sentimente presărate-n rouă.

De nu cred în iubire, în a ei veșnicie,

Îmi pun inima-n palma de foc a poeziei

Să afle darul ei suprem, uman, peren,

Frânturile trăirii să prindă nou teren,

Rănile iubirii adânci să n-aibă loc,

Prinde-mă în brațe, sărută-mă cu foc.

Momentele acestea mă vor urca la cer

Să îmi trăiesc plăcerea noului mister

În șlefuita dulce carne a mea umană:

O nafură gustată direct din prima rană!

ZIUA BUNĂ

Chiar de ninge, chiar de plouă,

Chiar de fulgeră sau tună,

Chiar de-i ger de crapă piatra,

Când te văd, ziua mi-i bună.

Chiar de mor stelele toate

În sistemul meu solar,

Chiar de sufletul mă doare,

De zâmbești ziua-i ca dar.

Chiar de frunzele în toamnă

Nechează în frâu de joc,

Tu îmi faci ziua senină

Dacă mă săruți cu foc!

POMUL VIEȚII

Crește-o frunză, apoi alta

Până coroana este gata,

Crește floare lângă floare,

Rodul vieții este mare.

Pomul vieții suntem noi,

Creștem presărați cu ploi,

Și cu ploi, și cu lumină

În a Raiului grădină.

Printre Evele frumoase,

Veșnic tinere, focoase,

Ne tot dăm, facem ocheade,

Să le-avem în sân cu roade,

Că nu-i șarpe de-ncercare

Să fie cu supărare,

Suntem oameni și dorim

Cât e raiul să iubim.

Domnul vrea și ne-nțelege,

Nu ne lasă steaua rece,

Doar poruncile-i și dorul

Dau iubirii sensul, zborul.

Chiar de cade-o frunză, alta,

Pân’ coroana toamna-i gata,

Alte flori vor crește-n floare

Primăvara viitoare!

PICĂTURI DE SUFLET

Lăcrimezi din suflet când iubești,

Sunt picături din stelele cerești,

Lăcrimezi străpuns de bucurie

Când porți în suflet omul poezie.

Mai lăcrimezi și când este durere,

Când pașii rătăciți pleacă-n tăcere

Fără să țină cont de a iubirii tunet:

Lumina moare-n picături de suflet!

CĂUȘUL FERICIRII

În palmele iubirii suntem amândoi:

Tu rază de soare , eu fulger de ploi,

Tu ploaie în ropot, eu tunet absurd

Când timpu-și arată mugurul crud.

O șuviță din mine poartă săgeți

Din tolba în rime a unor poeți,

Tu pui arcul și tragi la-ntâmplare

În flacăra cu stinsă lumânare.

Eu pot fi ținta ce cade-n sulfină,

Tu, grădinarul ce-mi pune lumină

În palme suav, apoi soarbe ușor

Nectarul cel dulce din raze cu dor.

Amândoi punem căuș fericirii

Palmele noastre-n lumina iubirii

Și bem până ne sfințim întru vecie

Cât dăinuim în marea-i poezie!

VISUL ÎMI DESCHIDE PLEOAPELE ÎN ZORI

Aripi se învârt printre frunzele moarte,

Rotunjite maiestos în inimi încercate.

Zborul meu trece cu vântul în zare

Punând peste răni aripi și culoare.

Visul îmi deschide pleoapele în zori,

Din sânul tău sug lapte îngeri și cocori.

STRĂCHINI ȘI STRĂCHINARI

Țara-i o strachină mare,

Hotarele ei sunt râuri de lacrimi.

Noi, străchinarii, dăm forme

Și ardem pământul.

Aplaudăm când

Suspușii zilei

Calcă prin străchini.

Justiția îi aduce

Cu picioarele

Pe linia de plutire

Tot cu străchini:

Una cu banii delapidați

Nerestituiți,

Alta cu lichidări de pedepse.

Toată lumea bate din palme!

Europa aleargă să se delecteze

Din străchinile strămoșești

De la Orăștie

Sau de la Tărtăria.

Jur că am spus și nu repet,

Țara-i o strachină mare,

În ea oasele noastre

Sunt pulbere de stele

Care miroase a lacrimi!

ÎNCREDEREA

Când într-un pumn de țărână

Descoperi minunată floare,

Trebuie să-ți iei sufletu-n mână,

S-o uzi sub razele de soare.

Nu lași nicicând rele șuvițe

De vânt năprasnic s-o aplece,

Pe lujeru-i sunt coronițe

De prospețimi ce lumea-ntrece.

Prinde-o la piept și chiar sărut-o,

Este minunea de ne-atins

Pe care mulți ruptă au vrut-o,

Tu ai zidit-o-n al tău vis!

Încrederea-i nemuritoare

Între o floare și un om

Când ea devine roditoare

Iar tu ești pentru dânsa pom!

SINGURĂTATEA E AMARĂ…

Singurătatea e amară

Într-un colț micuț de țară,

Nimeni nu-ți împărtășește

Gândul ce te copleșește,

Gândul care te-nfioară

Că ești o tristă vioară

Care cântă și nu cântă

Doine din inima frântă.

Copiii-s în depărtare,

Norii negri-s peste zare,

Vine iarna, suflă vântul,

Se cutremură pământul.

Lacrimile curg șiroaie

Când coloana se îndoaie

De poveri, greutăți multe,

N-are cine să ne-asculte.

Că în țara, mică țară,

Totul este de ocară,

În singurătatea noastră

Moartea intră pe fereastră.

Nu se bucură nici dânsa

C-a ieșit din noi osânza,

Am rămas schelete toți

Peste care pășesc hoți.

Nu-i schimbare, nu-i nimic

Din care s-avem câștig,

În singurătatea rea

S-avem cel puțin o stea

Care din cer să vegheze

Clipa care să dureze

Într-o bucată de pâine

Dăruită azi și mâine.

Într-o căniță de apă

Cât mai gârbovim la sapă,

Să-ntindem singurătatea

Cât mai e în cer dreptatea.

Că aicea pe pământ

Nu-i nimic, doar bate vânt

Prin oase și prin făptură,

Prin a țării bătătură.

Doamne, iartă de păcat

De-s femeie sau bărbat,

Iartă-i pe cei din conac,

Pentru noi nimic nu fac

Se îmbuibă în de toate

Fără să facă dreptate,

Ei adună și adună,

Noi rămânem cu ea-n mână!

POVESTEA NOASTRĂ FI-VA POMENITĂ

Mi-am pus tinereţea pe aripi de fluturi,

Fluturii i-am pus între petale de flori,

Florile au fost stropite din ciuturi

Cu apă sfinţită din ghiers de viori.

Viorile ajuns-au la tine în braţe,

Braţele s-au făcut ram de poveste şi dor,

Povestea şi dorul au început să ne-nalţe

În propria casă cu soare-n pridvor.

Timpul a muşcat hoţeşte din noi,

A marcat fluturii în culori argintii,

Cineva i-a prins cu zâmbet vioi,

Acel cineva sunt proprii copii.

Acum tinereţea e în alte petale,

Noi o privim bând apă sfinţită,

Vioara se avântă întro nouă cale

Unde povestea noastră fi-va pomenită!

ÎN SURDINĂ S-AUD VERSURI

Bradul drept creşte în zare

Peste munţii-ncoronaţi

Unde stele căzătoare

Îi transformă în bărbaţi.

Paşi de căprioare urcă

Să citească poezia

Universului ce-ncurcă

Dragostea cu gelozia.

Printre stâncile fierbinţi

Şarpele încearcă frunza

În clopoţei de arginţi

Unde doarme buburuza.

Vântul îl face eşarfă,

Stânca rece o-nfăşoară,

El ascultă cum la harfă

Cântă mândra căprioară.

Totu-ncremeneşte-o clipă,

În surdină s-aud versuri

Netezite de-o aripă

Care zboară-n universuri.

A FI-N IUBIRI TĂINUITORI

Rosteşte-mi vorbele cu foc

Puse¬-n poeme de amor,

Învaţă-le să am noroc

Să mă închin în prag cu dor.

Să-mi pun în suflet veşnicia,

Surâsul fin de zi senină

În care fierbe poezia

Mirosu-i dulce de sulfină.

În zborul crud de jar aprins

Cenuşă se fac stelele

Şi-n inima-ţi de necuprins

Tu pui în socluri rimele.

Rosteşte-mi vorbele în gând

Sau fă-le ştire uneori –

Trăim plăcerea pe pământ

De-a fi-n iubiri tăinuitori!

VISUL FRUMOS ÎN TOAMNA CE APARE

Te-am văzut când tu nu mă vedeai

În dialogul clipelor senine,

Mă ascundeam de tine în suspine

Când veselie lumii împărţeai.

Îmi răspundeai ca pasărea în zbor

Cu infinitul strâns sub o aripă,

Te vedeam supusă într-o clipă

Altui bărbat din Zodia Amor.

Dar încercând am împărţit voios

Fructul iubirii dulci, înălţătoare,

În cuibul nostru neted, luminos.

Acum eşti marea mea încununare,

Eşti inima, eşti visul meu frumos,

În toamna lumii ce apare-n zare!

 

IARTĂ-MI IUBIREA DIN VOCEA UITĂRII

Iartă-mi iubirea din vocea uitării,

Macin adânc neliniştea în mine,

Praful timpului arde-n suspine

În pragul tocit de amintirea zării.

S-aud jelind cuvintele scrâşnite

Unde se ascund imaginile noi,

Sângele prelins amestecă-n noroi

Lacrimile din rărunchi pornite.

Haina rătăcirii-i plină de bazoane,

Aerisiri din ţărnă devin indecente

În presupuşii sâni de amazoane.

Moartea învăluie căi adiacente,

Pe fruntea iubirii curg broboane

Uitate aiurea-n nelinişti concrete!

CĂDELNIŢÂND PĂCATELE PLĂCERII

Se coc stelele în cuibul plăcerii,

Licuri de scântei sar pe pământ,

Tu te-ascunzi într-o pală de vânt

Cu gândurile semnul întrebării.

Îmi răscoleşti icoanele somnului

Desţelenind formele viselor reci,

Modelezi avan cu unghiile seci

Sub taina oblăduirii Domnului.

Sunt fantoma din cuibul visării,

Tu eşti licoare de stea pe pământ,

Pe cerul iubirii zburăm cu avânt

Cădelniţând păcatele plăcerii!

BUNĂ DIMINEAŢA!

Bună dimineaţa

Cu iubire şi soare,

Să ne clătim păcatul

Cu rouă de floare.

Să ne privim în ochi

Cu-ncredere, cu stimă,

Să avem surâsul

Bob de polen şi rimă.

Să ne prindă hora

Clipelor cu dor,

S-avem în suflet cerul

Pentru noul zbor.

Să-avem cum spune

Vorba din bătrâni -

Tot ce e bun în lume,

În suflet de români!

Sursa: Marin Moscu
http://basarabialiterara.com.md/?p=21454