Furaţi de-un nou anotimp

Furaţi de-un nou anotimp

Ploaia redă sămânţei creşterea de viaţă însăşi.

Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?

Cu mine te-opreşti în linişte

pentru a uita de tine,

inima mea e lipită de inima ta,

îţi ascult respiraţia, e-aceeaşi ca a mea.

Umbrele cad în adâncurile acestui preludiu.

O mare de sunete! Auzi foşnetul

şi cântul frunzelor ca o trecere prin noi,

în timp ce crengile salciei ne-ating

şi-n dansul lor ne urcă la cer?

Unde eşti? Delir printre ape.

Furaţi de-un nou anotimp

asculţi cum creşte clipa?

O respiraţie ne ridică pe aripi de vânt,

un fluviu pe pagini de dor

este poemul nostru.

Prin dezmierdări de cuvinte, furtună de dorinţe,

tu, femeie-floare, până la carminul fluturilor

îl ameţeşti sorbind lumina

ce curge

din râul de flăcări.

Scăldaţi în soare ne regăsim

în fiecare cuvânt, în fiecare punct,

în fiecare semn

şi spaţiul necuprins dintre ele.

Curcubeul de tăceri amestecă

infinitul cu magia luminii,

locuind oceanul,

izvoarele Cerului ne contopesc,

se-nchină altarelor vieţii,

înalţând ruguri de flori viselor.

Cu mâna atingi

culorile răsăritului şi-ale apusului.

Tot ce ştim acum - cuvintele rămân în noi

pentru toată viaţa! Nu pleacă, continuă să păşeaşcă

cu noi în tăcere, asemeni celor plecaţi!

Pribeag printre frunzele toamnei

priveşti copacii,

străbaţi o stradă lungă,

simţi şi pătrunzi în carne

lumina

din câmpiile

cuvântului incustrat,

în diamant pur poartă un sunet.

Printre tărâmuri de ape

construieşte

contratimpi, accente ritmice, sincope...

În palmă linia destinului

- linia noastră -

o atingi diafan

ca pe o gamă armonică,

ţi-e teamă de pauza

dintre cele două momente,

totul începe să se zbată în tine.

Aşezată acolo unde e cumpăna vieţii

pentru a-i da un sens

intru în tine

pentru a-mi găsi locul.

Simţi că te pierzi şi regăseşti,

în acelaşi timp,

cuprinzându-mă.

Priveşti în ochi durerea

şi laşi pe cineva să te iubească.

Uneori un semn este doar un semn,

uneori un punct este doar un punct,

uneori un spaţiu este doar un spaţiu,

uneori un cuvânt este doar un cuvânt.

Dacă lumea este un labirint

unde-i vei găsi harta?- te-ntrebi.

Când Moartea ne cântă

suntem pe-aceeaşi undă.

Deoparte pluteşte Cartea pierdută,

arsă, regăsită, rescrisă apoi.

Un clopot de apă

ni se-nchide deasupra,

în tâmple zvâcneşte ochiul de peşte.

Prin colţii morţii urci pe scara vieţii,

cu fiecare clipă

provoci intervale întinse,

reinventezi comori

să-ţi continui drumul,

dezveleşti adâncul. Acolo eşti viu!

Pe masă, într-o altă lume, citesc pe-o foaie:

- Bine te-am regăsit, iubito!

Irina Lucia Mihalca