De la Calul Troian la Internet 7

 VLADIMIR VOLKOFF 

TRATAT DE DEZINFORMARE

De la Calul Troian la Internet

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU

CAPITOLUL VII

PERIOADA CLASICĂ

Dezinformarea şi serviciile speciale 

Secolele precedente nu au cunoscut concepţia noastră organică asupra „serviciilor speciale”, pe care omul de pe stradă le numeşte, într-un mod mai potrivit poate, „servicii secrete”, şi care răspund unei nevoi a epocii noastre. Desigur, spionajul s-a practicat dintotdeauna, întotdeauna au existat acţiuni clandestine ai căror adevăraţi autori negau orice responsabilitate, iar noţiunea de agent dublu nu datează de ieri, de azi. În Franţa, Richelieu avea reţelele părintelui Joseph, iar Ludovic al XV-lea a creat Secretul Regelui, dar acestea erau mai degrabă mijloace de a practica o diplomaţie paralelă, decât servicii speciale. Ohrana ţaristă ştia să penetreze perfect organizaţiile teroriste şi nu avea mijloacele necesare pentru a se debarasa de ele! Austriecii se ocupau în primul rând de deschiderea clandestină a scrisorilor particulare, în vestitul lor „cabinet negru”. Iar în ceea ce-i priveşte pe americani, ei şi-au suprimat în 1929 biroul de decriptare, pentru că Secretarul de Stat Stimson considera că „un gentleman nu citeşte corespondenţa altora”. Majoritatea naţiunilor moderne nu au adoptat decât pe parcursul secolului XX doctrina RAP: Renseignement, Action, Protection - Informaţii, Acţiune, Protecţie. Renseignement este un termen pudic pentru a desemna spionajul. Action, un termen modest cu sensul de ingerinţă violentă dar discretă în afacerile altora. Protection, o sintagmă delicată pentru a denota activitatea secretă prin excelenţă: contraspionajul ofensiv. Contraspionajul ofensiv nu are nimic de-a face cu apărarea prietenilor secreţi, care este o acţiune a poliţiei şi ţine de resortul securităţii (în Eranţa:, al D.S.T. -Direction de la Surveillance du Territoire - Direcţia de Supraveghere a Teritoriului; în Statele Unite, al FB.I. - Federal Bureau of Investigation - Biroul Federal de Investigaţii. Contra-spionajul ofensiv constă în a penetra, a „infiltra”, cum se spune în jargon franco-englez (sau, mai bine zis, franco-american), serviciile speciale adverse. Or, filosofia dezinformării se înrudeşte foarte strâns cu filosofia contraspionajului ofensiv, din moment ce urmăresc acelaşi scop: să pătrundă în gândirea adversarului, să reuşească să gândească în locul lui - fie în locul serviciilor sale speciale (contraspionaj ofensiv propriu-zis), fie în locul opiniei sale publice (dezinformare). Astfel, se pot vedea romane science-fiction care povestesc invazii ale planetei de către larve care se grefează pe creierul oamenilor şi reuşesc să gândească în locul lor, deci să le determine acţiunile: acesta e sensul profund al acţiunii de contraspionaj, ca şi al acţiunii de dezinformare.

 Departamentul A din KG.B. 

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că, în U.R.S.S., dezinformarea a fost încredinţată serviciului special care era braţul înarmat al partidului comunist Acest serviciu a purtat, succesiv, denumirile de Ceka, G.P.U., O.G.PU., G.U.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., iar din 13 martie 1954 s-a numit K.G.B., Ko-mitet Gosudarstvennoi Beznopasnosti, - Comitetul pentru Securitatea Statului. K.G.B.-ul era constituit în esenţă din trei servicii, numite „direcţii principale”: prima se ocupa de afacerile externe, a doua de securitatea internă, iar a treia păzea frontierele. Pri: ma direcţie principală conţinea un anumit număr de „departamente”, dintre care cel care se ocupa cu „măsurile active” -aktivnye meropriatiya - a nu se confunda cu „treburile umede”, mokryedela. „Treburile umede”, cele pe care serviciile franceze le numesc actions homo (adică, pentru a nu încăpea nici o confuzie, asasinatele la ordin), depindeau de departamentul 13 al primei direcţii principale care, în anii şaizeci, a devenit Departamentul V, moştenitor al O.O., Osobyy Otdel, „Departamentul Particular”, şi al faimoasei Smerş, combinaţie a grandilocventelor cuvinte Smert spionam, „Moarte spionilor!”. În schimb, „măsurile active”, în aparenţa mai inocente, mai puţin sânge-roase în orice caz, erau măsuri de dezinformare şi, tot în cadrul primei direcţii generale, ţineau de Departamentul D, care în 1968 a devenit Departamentul A, denumire sub care e mai cunoscut. Structura ierarhică era aşadar următoarea: KG.B.-ul conţinea prima direcţie principală (afacerile exterioare), care includea Departamentul A (măsuri active de dezinformare). Acest departament îşi avea sediul în Casa Albastră, fostul hotel al conţilor Rostopcin, amănunt căruia nu-i lipseşte savoarea, guvernatorul Moscovei fiind deja manipulatorul avizat care a dat foc capitalei în 1812, sub nasul lui Napoleon, iar fiica sa, alias contesa de Segur, făcând multe pentru a acredita în Franţa - după cum am văzut - o imagine absurd de ridicolă a Rusiei. Multă vreme, s-a crezut că Departamentul A era dirijat de un consistoriu de specialişti care ştiau atâtea secrete încât le era interzis să părăsească Uniunea Sovietică şi chiar să apară în public, fiind porecliţi şapki nevidimki, „şepcile invizibilităţii”, după acele tichii care se găsesc frecvent în basmele ruseşti şi au acelaşi rol cu inelul lui Gyges. Evident, cei ce au misiunea de a elabora minciunile cunosc adevărul mai bine ca oricine, în măsura în care acest adevăr există - altfel spus, linia politică pentru anii viitori, astfel încât autorităţile au tot interesul să-i păzească strict. În romanul pe care l-am consacrat acestei probleme, Montajul am tradus expresia şapki nevidimki prin „pălăriile-ascunzători”, dar se pare că am exagerat invizibilitatea şefilor departamentului: li se mai întâmplă să se deplaseze în străinătate, după cum se va vedea mai jos. 

Generalul Agayants 

Primul şef al departamentului dezinformării a fost generalul Ivan Agayants, armean de origine, un domn distins, grizo-nat, eficient şi auster, a cărui biografie va trebui să fie scrisă într-o bună zi şi din care, sub numele de Mohammed Moham-medovitch Abdoulrakhmanov, am făcut unul dintre personajele principale ale Montajului. Agayants a fost „rezident” (adică, şef de post) al KG.B.-ului în Iran, pare să fi prezidat destinul asociaţiei Franţa-U.RS.S., a inspectat cu regularitate serviciile de dezinformare ale ţărilor-sateliţi, a vizitat Suedia în 1962, iar în 1965, Pakistanul şi Indonezia, unde a dirijat o importantă campanie de dezinformare. S-a neliniştit de puterea crescândă a Chinei. A conceput operaţiunea Svastika, pe care o vom relata în continuare. Vorbea o limbă rusă a vechiului regim şi era un mare admirator al picturii şiA al literaturii ruse tradiţionale: îi plăcea realismul lor funciar. In schimb, pictorii suprarealişti nu erau pe gustul lui şi, în 1965, a fost alarmat de evoluţia Cehoslovaciei, unde se puteau vedea deja spectacole de cabaret cu fete îmbrăcate sumar. Agayants se temea ca această influenţă occidentală să nu marcheze începutul sfârşitului comunismului. Agayants a avut câţiva adjuncţi: Kondraşev, care s-a deplasat la Bonn pentru a organiza o campanie de defăimare la.adre-sa conducătorilor Germaniei de Vest; Iiudin, alias Modin, care a petrecut zece luni în New Delhi, unde a pregătit falsuri destinate să influenţeze alegerile din 1967 în India; Ciuciukin, care avea camuflajul de prim-secretar la New York. Şi, bineînţeles, a .delegat multe misiuni departamentelor omoloage din ţările-sateliţi, mai ales la Departamentul D al S.T.B. cehoslovace, Statni Bespecnost, Securitatea Statului. Personalul folosit de Departamentul A era cuprins între zece şi cincisprezece mii de persoane. Fondurile distribuite atingeau douăzeci şi cinci de mii de dolari pe an. Beneficiarii făceau parte din nouăzeci şi opt de organizaţii, repartizate în optzeci de ţări. 

Metoda 

În majoritatea cazurilor, metoda Departamentului A era cam aceeaşi: - culegerea de elemente permiţând acreditarea unei anumite dezinformări: de exemplu, prelevarea de semnături ale diplomaţilor americani de pe felicitările de Anul Nou, pentru a autentifica suportul operaţiunii; - recrutarea unui transmiţător sau a mai multora; - alegerea unei teme de dezinformare; acţiunea, cu ajutorul unei serii de cutii de rezonanţă, unele manipulate direct, contra plată sau sub diverse presiuni, altele repetând din credulitate informaţiile false puse în circulaţie; - psihoza dorita, finalizata prin dezinformare. 

Operaţiuni pacifiste 

Aplicând principiile lui Sun Ţî, K.G.B.-ul a încurajat tot timpul pacifismul adversarului^ deşi propaganda oficială din U.R.S.S. era adesea belicoasă. În anii cincizeci, sloganul „să luptăm pentru pace” era însoţit, pe afişele occidentale, de porumbelul lui Picasso; în U.R.S.S., îl ilustra un soldat înarmat cu un pistol-mitralieră. Apelul de la Stockholm, lansat în ziua de 18 martie 1950, care avea să primească două sute şaptezeci şi trei de milioane de semnături, avea scopul de a crea, în opinia publică mondială, o mişcare ostilă la adresa bombei atomice, pentru că Statele Unite o aveau, iar Uniunea Sovietică încă mai lucra la construcţia ei - din răsputeri, ce-i drept. De asemenea, influenţa KG.B.-ului nu a fost străină de majoritatea manifestaţiilor antinucleare, iar Departamentul A este cel care a orchestrat campania pacifistă din 1979, încercând să împiedice desfăşurarea rachetelor de croazieră şi Pershing 2 de către NAT.O. şi vis bellum, para pacem (la adversar). 

Operaţiunea von Auen (1956) 

Doctorul Lodgman von Auen era purtătorul de cuvânt al organizaţiei germanilor din Sudeţi, Die Sudetendeutsche Landsmannschaft Serviciile cehoslovace, pe care le deranja, le-au trimis unor personalităţi antigermane scrisori purtând semnătura lui; în aceste scrisori, doctorul Lodgman von Auen le mulţumea pentru sprijinul acordat cauzei Sudeţilor. Destinatarii, furioşi, au răspuns cu insulte sau, în cel mai bun caz, cerând explicaţii. Pentru a complica şi mai mult lucrurile/cardinalul Spellman, personaj de marcă al catolicismului american, a expediat o scrisoare de susţinere (fictivă, bineînţeles). Bietul doctor von Auen n-a găsit altă soluţie decât s-o transmită presei. Nu peste mult, serviciile cehoslovace au demonstrat că scrisoarea cardinalului era falsă. Pentru toată lumea, a reieşit clar că farsorii erau doctorul von Auen şi ceilalţi conducători ai mişcării din Sudeti. 

Operaţiunea Svastika (1957-l960) 

Dacă Statele Unite erau „inamicul numărul 1” al Uniunii Sovietice, Germania de Vest era cu siguranţă inamicul numărul 2, şi putem înţelege că ruşii, care fuseseră nevoiţi sa lupte cu Germania de două ori într-un sfert de secol, s-au străduit să încetinească la maximum posibil reînvierea inamicului ereditar. Operaţiunea Svastika nu a fost la început decât o „treabă umedă”, deşi cam complexă: era vorba de asasinarea lui Andre-Marie Tremeaud, prefectul Rinului de Jos, nu atât pentru a-l face să dispară, cât ca să acuze de dispariţia lui mişcările neo-naziste şi, în special, „Liga Combatantă pentru Independenţa Germaniei”. Afacerea a deraiat. Coletul care conţi-nea trabuce-capcană nu a fost deschis de domnul Tremeaud, ci de soţia lui, care cu acel prilej şi-a pierdut viaţa: în fond, pentru K.G.B. prea puţin conta; se obţinuse dovada existenţei unei mişcări neo-naziste capabile de orice. Toate acestea se întâmplau în anul 1957. În 1958, în Germania s-a stârnit o mare agitaţie, pentru că un profesor de liceu făcuse declaraţii antisemite, fuseseră profanate morminte ale evreilor, iar unele familii de evrei primiseră scrisori de ameninţare. Totul ar fi rămas fără urmări, dacă generalul Agayants n-ar fi preluat personal ideea. Constatând emoţia pe care o provoca în lume exprimarea sentimentelor antisemite, Agayants a decis să exploateze această formă de sensibilitate aparte. Observă, aici aptitudinea unui mare dezinformator de „a lua trenul din mers”. Mai întâi cu titlu de încercare sau de studiu al pieţei, Agayants a pus să se profaneze un cimitir evreiesc, la o sută de kilometri distanţă de Moscova: pietrele funerare au fost răsturnate, iar pe pereţi s-au înscris cruci gamate şi sloganuri antisemite. Reacţiile sătenilor au fost împărţite: unii s-au enervat văzând emblemele inamicului în ţara lor, dar antisemitismul latent al celorlalţi s-a deşteptat. Lui Agayants nu-i mai rămânea decât să-şi lanseze operaţiunea în Germania. Mai întâi, au fost redactate ameninţări antisemite în rusă, fiind apoi traduse în germană, de către un anume Rupert Sigl (care, mai târziu, avea să fugă în Apus, mărturisind maşinaţia). Doi tineri din Germania de Est, comunişti bineînţeles şi lucrând pentru Departamentul A, au fost trimişi în Vest, unde au aderat la un partid neo-nazist. Unul dintre ei a comis greşeala de a păstra, ascunsă sub reverul pardesiului, o insignă a partidului comunist, dar în acea perioadă nimeni nu i-a dat mare atenţie. În noaptea de Crăciun a anului 1959, aceşti tineri au desenat zvastici pe zidurile sinagogei din Koln, adăugând inscripţia: „Germania cere expulzarea evreilor”. În nopţile următoare, au apărut desene şi sloganuri asemănătoare în peste douăzeci de oraşe din Germania de Vest în timpul weekendului din 31 decembrie, au avut loc manifestări de acelaşi gen la Londra, Oslo, Viena, Paris, Parma, Glas-gow, Copenhaga, Stockholm, Milano, Anvers şi New York. În 3 ianuarie 1960, a venit rândul Australiei, cu mâzgălituri răzbunătoare la Melbourne, Manchester, Athenes şi Perth. La data de 6 ianuarie, oraşele Bogota, Buenos Aires, Milano şi Viena au cunoscut acelaşi soi de manifesări. Au apărut grafitti-uri naziste până şi pe zidurile reşedinţei de vară a regelui Danemarcei. S-a folosit şi telefonul: un membru evreu al Camerei Comunelor a primit ameninţări cu moartea şi a trebuit să i se asigure o gardă de corp. Ameninţările proveneau de la un membru anonim al unui misterios* „partid nazist britanic”. Reacţia din lumea întreagă a fost violentă. Diplomaţii vest-germani au început să fie boicotaţi, s-au concediat salariaţi vest-germani, produsele vest-germane au fost retrase de pe piaţă. Poetul american Cari Sandburg a cerut pedeapsa cu moartea pentru oricine desena crucea gramată. Ziarul New York Herald Tribune a titrat: „Oraşul Bonn nu poate elimina otrava nazistă”. Pravda nu s-a lăsat mai prejos, evident:, Aceste scandaloase provocări naziste şi apariţii ale crucii gamate sunt destinate să încurajeze Războiul Rece şi să instige popoarele unele contra altora”, declara un articol, adăugând toate comentariile comuniste obişnuite. Între Crăciunul anului 1959 şi jumătatea lunii februarie din 1960, când neo-nazismul şi-a încetat activităţile la fel de brusc pe cât le începuse, în Germania de Vest s-au înregistrat opt sute treizeci şi trei de manifestai! antisemite. Primii doi responsabili au fost arestaţi: au exprimat sentimentele naziste care se aşteptau din partea lor. În total, au fost reţinuţi şi interogaţi două sute treizeci şi patru de vinovaţi, iar poliţia germană a publicat următoarea statistică, nu lipsită de interes sociologic: - 24% sentimente naziste subconştiente - 8% extremişti de dreapta sau de stânga - 48% beţivi sau vagabonzi - 15% copii - 5% instabili mintal. Nu vom şti niciodată, desigur, în care categorie se ascundeau agenţii KG.B. care declanşaseră epidemia, sau dacă, aşa cum e mai verosimil, majoritatea dintre ei nu s-au lăsat capturaţi. În această elegantă operaţiune, cea mai interesantă este din nou folosirea tehnicii transmiţătorilor. Ţinta e alianţa nord-atlantică. Transmiţătorul 1: manifestări antisemite compuse integral de KG.B. Transmiţătorul 2: manifestări antisemite spontane, izbucnite ca imitaţii ale primelor. Transmiţătorul 3: presa mondială, americană în special, sensibilă în mod firesc faţă de riscurile renaşterii nazismului în Germania. Transmiţătorul 4: opinia publică. Rezultat: Alianţa nord-atlantică a fost slăbită. 

Operaţiunea Tanzania (1964) 

La data de 10 noiembrie 1964, domnul Kambona, ministru al afacerilor externe al Tanzaniei şi secretar general al Uniunii Africane Tanzaniene, a dezvăluit un plan occidental de răsturnare a guvernului tanzanian. Ziarele locale Dar es-Salaam şi Naţionalist au reprodus această declaraţie, iar Naţionalista publicat o dovadă a conspiraţiei, sub forma a trei documente. Primul document era o scrisoare a ambasadei americane din Leopoldville, care încuraja Portugalia să bombardeze poziţiile chineze strategice din Tanzania. A doua, scrisoarea unui ofiţer congolez adresata ambasadei americane, conţinea dovezi ale preparativelor americane destinate să răstoarne guvernul Tanzaniei. A treia, presupusă a proveni de la ambasada americană, prezenta oraşul Dar es-Salaam ca pe un loc de stocare a materialelor militare destinate scopurilor subversive. Documentele incriminate au fost puse la dispoziţia americanilor, care au atestat că erau nişte falsuri. Dar falsurile au fost subtilizate de agenţii cehoslovaci şi transmise domnului Kambona, care s-a grăbit să le autentifice. Concluzia presei a fost următoarea: „Republica Unită [a Tanzaniei] a reunit suficiente dovezi pentru a confirma existenţa unui complot urzit de anumite puteri europene spre a răsturna guvernul tanzanian şi a reprima mişcările naţionaliste de eliberare cu baza în Republica Unită.” Organizaţia solidarităţii popoarelor afro-asiatice a căzut în capcană. Ziarele Al-Akhbar, Al-Jumhurriyah, Vigilance Africa, Evening News din Acera au denunţat conspiraţia americană contra Tanzaniei. Naţionalist a considerat că scrisorile publicate nu erau decât „partea vizibilă a aisbergului” şi că acest complot reprezenta o prelungire a activităţilor N.A.T.O. În Africa. Vigilance Africa a anunţat că „neocolonialismul, mai ales cel de origine anglo-americană, foloseşte noi tehnici pentru a întrerupe progresul care tinde spre crearea unei uniuni continentale şi pentru a asigura continuarea exploatării economice a bogăţiilor Africii”, trăgând concluzia: „Departamentul de Stat, Pentagonul şi mai ales C.I.A. Întreprind continuu activităţi subversive în Africa.” Ceea ce, în sine, nu era obligatoriu eronat, dar nu fusese dezvăluit decât prin acţiunea mincinoasă cu bună ştiinţă a serviciilor cehoslovace, autoarele falsurilor care declanşaseră acest scandal. John Malecela, reprezentantul tanzanian la Naţiunile Unite, a acuzat Statele Unite de conspiraţie pentru răsturnarea guvernului. Ben Bella, preşedintele algerian, a condamnat intrigile imperialiste din Congo. Ambasadorul său în Tanzania a confirmat: ,Acest complot nu este decât una dintre verigile unui lanţ de intrigi mult mai vaste, urmărind destabilizarea Africii”. Presa din Ghana, din India şi din Egipt a protestat de asemenea. Ipoteza unui fals nu era nici măcar pomenită. Operaţiunea de dezinformare reuşise din plin, de vreme ce provocase o psihoză colectivă. Şi, de altfel, aceasta nu era decât prima etapă. O scrisoare falsă, atribuită ambasadorului Statelor Unite la Leopoldville şi adresată domnului Moise Tchombe, preşedintele din Katanga, garanta dorinţa americanilor de „a lua măsuri contra ţărilor vecine care se găsesc sub influenţa comunistă”. Era vorba de organizarea, recrutarea şi crearea unor unităţi speciale, de fonduri destinate acestui scop, de echipamente necesare, cadre tehnice şi sinistre „măsuri contra regimurilor vecine”. Pe scurt, tot tacâmul. Periodicele UEssor, Sparky Evening News, Advance s-au dezlănţuit împotriva Statelor Unite: „Nici U.RS.S. şi nici o altă ţară socialistă nu a combătut vreodată unitatea statului Congo (...)• Activităţile ruşilor în Congo au fost întotdeauna strict umanitare.” Agenţia France Presse a anunţat că ministrul algerian al afacerilor externe, Abdelaziz Bouteflika, declarase că deţinea o scrisoare a ambasadorului Statelor Unite care îi promitea domnului Tchombe sprijinul american. Alger republicaţi a publicat pornind de aici un articol intitulat: „Washington-ul, complice al unui complot contra statului Congo”. La reuniunea O.UA - Organizaţia Unităţii Africane, de la Nairobi, delegaţia din Congo-Brazzaville a acuzat Statele Unite că erau „responsabile pentru toate dificultăţile cărora Africa trebuie să le facă faţă”, acuzaţie reluată imediat de agenţia de presă din Ghana. Două săptămâni mai târziu, preşedintele Ghanei, domnul Nkrumah, a anunţat urbi et orbi că guvernul său avea „dovada indiscutabilă că era în curs de desfăşurare o operaţiune pentru a răsturna guvernul progresist de la Brazzaville, precum şi alte guverne africane socialiste”. Dezinformatorul cehoslovac Ladislav Bittman, care era implicat în mai multe dintre aceste intrigi, a scris: „Faptul că au fost acceptate nişte falsuri, în ciuda greşelilor lingvistice, logice şi administrative, demonstrează clar hotărârea tinerelor guverne africane de stânga de a nu lua în considerare decât ceea ce mergea în sensul convingerilor lor politice. În ceea ce priveşte blocul sovietic, nu numai că acesta a ieşit basma curată din toată aventura, dar pe deasupra a mai cules şi laurii în-vingătorului, trecând drept partenerul ideologic şi prietenul privilegiat al tinerei Africi.” Cititorul are de-acum suficientă experienţă în domeniu pentru a demonta singur mecanismul cutiilor de rezonanţă şi al releelor. 

Operaţiunea Neptun (1964) 

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii ascunseseră valori şi documente în diverse teritorii, printre care şi în Boemia. Unele dintre aceste ascunzători au fost găsite de sovietici sau de cehi; altele au rămas nedescoperite. Un anumit Giinther Aschenbach, prizonier al armatei franceze, a dezvăluit existenţa unor arhive ascunse în regiunea Stechovice şi protejate cu ajutorul minelor. Ascunzătoarea era subterană, ascunsă şi camuflată cu copaci plantaţi deasupra, începând din 1945, ambasada Franţei a semnalat faptul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace. Cehoslovacia nu a întreprins nici o acţiune în acest sens. Atunci, americanii le-au propus francezilor să caute împreună ascunzătoarea, ceea ce s-a făcut în 1946. O expediţie comună a penetrat pe teritoriul cehoslovac şi, după ce minele au fost dezamorsate, s-au găsit peste treizeci de lăzi, fiind trimise în Germania de Est. Cehoslovacii au protestat şi au luat ostatici mai mulţi americani. Statele Unite şi-au prezentat scuzele şi au predat lăzile, dar se pare că nu cu tot ceea ce conţineau. Cehoslovacii au bănuit că documentele fuseseră fotografiate de americani şi că nu li se predase lista cu numele cehoslovacilor care colaboraseră cu ocupanţii germani, ce trebuia să se găsească în arhive. Era conform cu uzanţele războiului: dintre aceşti colaboratori, americanii aveau să recruteze cu siguranţă agenţi, iar cehoslovacii nu doreau să fie compromişi. În ciuda tuturor eforturilor Cehoslovaciei, pe teritoriul său nu s-a mai găsit nici o altă ascunzătoare. Între timp, în 1959, austriecii au descoperit pe fundul Lacului Toplitz mai multe milioane de lire sterline false, în bancnote tipărite de germani pentru a perturba economia engleză şi aruncate în apă imediat ce înfrângerea devenise sigură. Descoperirea acestei comori naziste a costat viaţa unui tânăr scufundător vest-german. Opinia publică mondială cunoştea toate aceste evenimente. În luna mai a anului 1964, serviciile speciale cehoslovace, supervizate de un „consilier tehnic” sovietic, au aruncat patru lăzi gudronate mari în apele Lacului Negru din Boemia. Se presupunea că aceste lăzi conţineau celebra listă a colaboraţioniştilor cehi dispărută la Stechovice. Obiectivul urmărit era triplu: să se îngreuneze prescrierea crimelor de război naziste, prevăzută pentru 1965; să se reînvie amintirile neplăcute şi să se declanşeze o campanie anti-germană în Europa de Vest; să se stânjenească activităţile serviciilor occidentale de informaţii din Cehoslovacia. Lacul Negru fusese ales pentru că se află pe itinerariul care uneşte Berlinul cu fortăreaţa alpină a lui Hitler, iar accesul era asigurat pe o şosea uşor practicabilă. Informaţiile conţinute în lăzi fuseseră măsluite cu grijă de Departamentul D, pornindu-se de la arhivele cehoslovace necunoscute publicului. Întrucât Cehoslovacia nu deţinea destule documente naziste, sovieticii i-au furnizat un sortiment întreg. A trebuit să se excludă toate acelea care erau deja adnotate de ruşi, în alfabetul chirilic. Stratagema era următoarea. Televiziunea cehoslovacă trebuia să turneze un film sub apele Lacului Negru şi avea să descopere întâmplător lăzile, care ulterior urmau să fie pescuite de scufundători ai Ministerului de Interne şi transportate la Praga, unde conţinutul lor avea să fie adus la cunoştinţa publicului. Era foarte important ca lăzile să nu fie aruncate prea departe de margine, pentru a putea fi regăsite cu uşurinţă, dar într-un loc unde să nu se scufunde în mâl. Se reperase un asemenea loc. Lăzile au fost abandonate la o adâncime de circa şase metri şi acoperite cu un strat subţire de mâzgă pentru a da impresia că se aflau acolo de mai multă vreme. Echipa de televiziune a sosit în luna iunie şi, întâmplător, a început prin a descoperi nişte explozivi cât se poate de reali, care au făcut senzaţie imediat, pregătind terenul psihologic. Apoi, lăzile au fost găsite la rândul lor. Maiorul Klika, participant la scufundarea lor, a interzis să fie atinse, sub pretextul că puteau conţine explozivi. Şi a început bâlciul! La data de 4 iulie, agenţia de presă cehoslovacă a publicat un comunicat al Ministerului de Interne, pregătit, evident, prin grija Departamentului D. A fost interzis accesul publicului la lac, iar lăzile au fost recuperate. În 16 iulie, un nou comunicat a anunţat că lăzile conţineau cutii metalice sigilate, în interiorul cărora se găsiseră hârtii naziste care fuseseră predate experţilor. Lacul Negru a fost redeschis pentru public în ziua de 18 iulie. Ministrul Strugal a ţinut o conferinţa de presă. Ziariştilor li s-a predat un document de specialitate despre deschiderea lăzilor, plin cu izotopi de cobalt şi diverse deflectoscopii, pentru a părea cât mai ştiinţific. Strugal s-a folosit de documente pentru a-i ataca pe criminalii de război aflaţi încă în libertate şi a le denunţa complicitatea cu serviciile occidentale de informaţii. Intre altele, s-a referit la jurnalul prinţesei de Hohenlohe, fiica lui Max de Hohenlohe, acuzat de a fi fost nazist „Cred că publicarea acestui jurnal în Occident va avea de ce să neliniştească anumite personaje importante...” a precizat ministrul, pe un ton ameninţător. In legătură cu fiecare document, a folosit cam acelaşi limbaj. Presa cehoslovacă mai întâi, apoi şi presa mondială, s-au repezit asupra afacerii. In lumea întreagă, dar mai ales în Germania, mulţi foşti nazişti care reuşiseră să se facă uitaţi au început să tremure. Operaţiunea Neptun fusese dusă cu bine la îndeplinire, şi avea să ricoşeze. Austria a cerut copii după o parte din documente şi le-a publicat. Încântaţi* sovieticii le-au trimis cehoslovacilor încă un document: cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg îi făgăduia fidelitate absolută Fiihrerului, celui de-al treilea Reich şi poporului german. Această declaraţie purta data de 11 iunie 1938, când von Schuschnigg era captiv la germani. Trebuia să servească pentru a discredita Oster-reichische Volkspartei, care urma să se prezinte la alegerile din luna martie a anului 1966. Din nefericire pentru dezinformatori, acest proiect nu a reuşit, pentru că cehoslovacii au întârziat cu publicarea documentului. Acesta nu a fost dat publicităţii decât în 1968, iar Schuschnigg a afirmat că textul declaraţiei sale nu era conform cu originalul. Cehoslovacii au luat atunci legătura cu o organizaţie consacrată urmăririi criminalilor de război în Germania, die Nazi-verfolgten. Rezultatul: o promisiune de colaborare între Bonn, Praga şi Varşpvia. Bonn-ul şi-a exprimat dorinţa ca acestei acţiuni să i se alăture şi alte ţări şi a amânat prescrierea crimelor de război până la data de 31 decembrie 1969. Erau vizaţi treisprezece mii de suspecţi. Un rezultat în plus. Anumite documente se refereau la represiunea împotriva Rezistenţei franceze. Evident, acestea îi pasionau pe francezi. Presa italiană se interesa de fasciştii italieni menţionaţi în documente, dornică să afle dacă nu cumva anumiţi agenţi nazişti lucrau acum pentru serviciile de informaţii vest-germane. Noi şi noi rezultate. În urma operaţiunii Neptun, s-au putut relansa şi alte documente, care încă nu-şi făcuseră efectul, deşi erau cunoscute. Sa realizat un film despre scufundările în Lacul Negru, care a fost deosebit de remarcat la festivalul de la Leipzig. Un membru al agenţiei cehoslovace de presă, fără a-i trece prin minte că era vorba de o operaţiune de dezinformare, a fost numit să supervizeze tot ceea ce avea legătură cu Lacul Negru. Anumite documente le-au fost vândute editorilor germani, austrieci sau italieni. Astfel, aceşti editori, alături de presă, au devenit absolut involuntar transmiţători ai operaţiunii. Unele documente referitoare la masacrarea populaţiilor evreieşti au fost remise organizaţiilor iudaice, care le-au folosit cu mult succes. Comisia pentru urmărirea crimelor de război, pe care o furase somnul, şi-a reluat activităţile. Fără a folosi un singur agent, fără a-şi asuma cel mai mic risc şi cu cheltuieli minime, Departamentul D reuşise o operaţiune în cascadă, cu consecinţe nemăsurate pe lângă eforturile depuse. 

Operaţiunea Transferul (1965) 

Operaţiunea Transferul a fost, în realitate, mai degrabă o operaţiune de intoxicare decât de dezinformare, dar este atât de elegantă încât nu-mi pot refuza plăcerea de a o povesti. Înainte de al Doilea Război Mondial, în Cehoslovacia locuiau peste trei milioane de germani. Cu acordul tacit al Occidentului (care nu se indignează pentru deportările de populaţii şi purificările etnice decât atunci când nu participă şi el), aceste trei milioane de germani au fost deportaţi, după al Doilea Război Mondial, în Germania de Vest şi de Est. Mai rămâneau în Cehoslovacia cam o sută şaptezeci de mii de germani, care nu erau trataţi în cel mai fericit mod, lucru de înţeles, şi care nu cereau decât să plece, ceea ce iarăşi este de înţeles: şaptezeci de mii depuseseră cereri. Locotenent-colonelului Mihal din S.T.B. (Statni Bespecnost, serviciul cehoslovac de informaţii) i-a venit ideea de a recruta sute de germani ca agenţi, sau mai bine-zis ca pseudoagenţi. Desigur, aveau să accepte jucărea acestui rol pentru a putea părăsi Cehoslovacia, şi la fel de sigur, imediat ce treceau frontiera, urmau să se confeseze serviciilor vest-germane de informaţii, provocându-le astfel o indigestie de agenţi adverşi: aceste servicii aveau să înţeleagă rapid că erau victimele unui montaj dar, întrucât nu se excludea posibilitatea şi chiar probabilitatea ca, în fluxul de falşi agenţi, să existe şi câţiva autentici care treceau drept falşi, obligaţia de a-i interoga, a-i examina, contrazice, confrunta şi sonda rămânea valabilă. Era o ocupaţie de durată pentru Bundesnachrichtendienst (Serviciul Federal de Informaţii) şi Bundesamt fiir Verfassungs-schutz (Biroul Federal de Apărare a Constituţiei), deturnându-le de la activităţi mai profitabile. Împotriva serviciilor germane se întorcea tocmai propria lor vigilenţă şi competenţă. O ştiau, şi totuşi erau constrânse să facă jocul. Superb. 

 

Operaţiunea E.M. (1966) 

Senatorul turc Haydar Tunckanat intrase în posesia unor documente care dovedeau că Statele Unite complotau pentru a face să dispară ofiţeri turci liberali şi să fortifice Partidul Dreptăţii, aflat la putere. Aceste documente conţineau şi o scrisoare redactată de un spion infiltrat în partid şi adresată unui anumit E.M., precum şi o scrisoare a aceluiaşi E.M. adresată ataşatului militar american, colonelul Donald D. Dickson. Ziarele turce au denunţat ingerinţa americană, fără să ezite decât asupra identităţii lui E.M.: acesta putea fi Edwin Martin, consilier al ambasadei, sau căpitanul de navă E.M. Morgan. Ce importanţă avea? Era american, iar în Turcia s-a declanşat o explozie de sentimente anti-americane. Scrisorile, se pare, erau false şi emanau de la Departamentul A al K.G.B.-ului. Senatorul Haydar Tunckanat servise drept transmiţător pentru a influenţa opinia publică turcă. 

Operaţiunea războiul biologic (1968) 

De când inventează mijloace din ce în ce mai perfecţionate de a se război, oamenii au tendinţa de a declara că unele dintre acestea - în general, cele proprii - sunt fafrplay, câtă vreme cele ale adversarului nu sunt - mai ales, desigur, dacă permit să se ucidă mai multă lume, cu cheltuieli mai mici. Acest gen de repulsie, care s-ar putea să nu fie întru totul ipocrită, s-a aplicat „arcurilor lungi” de la Azincourt, prafului de puşcă, gloanţelor dum-dum, armelor automate, minelor, bombei atomice, iar acum continuă să se aplice armelor chimice şi bacteriologice. A acuza adversarul că foloseşte una dintre aceste arme înseamnă a trezi deja suspiciunea că o face, iar incriminarea echivalează cu parţiala lui „destabilizare”. În 1968, ziarul Free Press Journal din Bombay (primul transmiţător) a publicat o scrisoare pe coală cu antet, trimisă redactorului şef de către un anume Gordon Goldstein, de la Biroul american de cercetări navale. Domnul Goldstein afirma că americanii nu stocau cu nici un fel de intenţii rele arme bacteriologice în Vietnam şi Thailanda. Dar stocaseră sau nu? Nu contează. Ceea ce contează e că domnul Goldstein nu scrisese niciodată acea epistolă, ci trimisese cuiva pe o coală cu antet, în urmă cu un an, o invitaţie la un simpozion ştiinţific internaţional. Peste câteva zile, ziarul Times din Londra (al doilea transmiţător) a reprodus scrisoarea publicată la Bombay. Al treilea transmiţător: Radio-Moscova, care atâta aştepta, a preluat subiectul şi a citat scrisoarea ca dovadă a vinovăţiei americane pentru o epidemie de boli contagioase în Vietnam. Al patrulea transmiţător: săptămânalul indian Blitz a titrat: „Război biologic şi nuclear - Statele Unite mărturisesc”. Faptul că Statele Unite nu mărturisiseră nici un moment aşa ceva nu avea importanţă: lumea întreagă le bănuia că pregăteau un „război murdar” (de parcă ar exista şi războaie curate) . 

Operaţiunea Soljeniţîn (1981) 

Ar fi necesar un volum întreg pentru a relata campania întreprinsă de KG.B. contra lui Alexandr Soljeniţîn, mai ales cu ajutorul primei sale soţii. Dar ceea ce seamănă mult cu o operaţiune de dezinformare este publicarea, în 1981, a două volume intitulate în jurul lui Soljeniţîn, sub semnătura unui anume A. Flegon. Cele două tomuri, prezentate destul de agreabil şi, de altfel, foarte scumpe, au fost publicate în limba rusă, la Londra, de un editor a cărui identitate socială este Flegon Press, 30 Baker Street, London W. 1. Nu am avut curiozitatea de a verifica dacă strada lui Sherlock Holmes adăposteşte într-adevăr această editură, de care din alte surse n-am auzit, deşi propune un catalog surprinzător - Biblia, Arta ero-tică rusă, Prostituatele noastre în Occident - dar cartea nu e lipsită de un anumit interes. Se găsesc în paginile ei, de-a valma, o polemică împotriva lui Soljeniţîn, invective contra lui Soljeniţîn, caricaturi ale lui Soljeniţîn (ca ofiţer ţarist, ca prostituată, ca Iisus Christos, în ţinută sumară şi obscenă), plus o harababură de critici la adresa vechiului regim, fotografii trucate, satire pe seama Bisericii, ilustraţii cu scene de tortură, diatribe contra CIA. şi contra editorului de la Ymca Press, anecdote pornografice, versuri porcoase atribuite (poate pe bună dreptate) unor mari poeţi ruşi şi o mare cantitate de istorioare evreieşti. Teza recunoscută de domnul Flegon este că Soljeniţîn ar fi antisemit, dar întrucât domnul Flegon, nu Soljeniţîn, înşiră cu dărnicie toate aceste poveşti, ne aflăm în plină confuzie. A Nu m-aş hazarda să atribui defăimarea în jurul lui Soljeniţîn Departamentului A, care în general era mai subtil. Să remarcăm numai că serviciile K.G.B.-ului au făcut tot ce le stătea în putinţă pentru a-l discredita pe Soljeniţîn, iar domnul Flegon a acţionat în acelaşi sens. 

Operaţiunea Boeing (1983) 

Avionul Boeing coreean doborât de U.R.S.S. la data de 1 septembrie 1983 a dat naştere unei campanii de dezinformare, care nu mai era ofensivă ci, în mod excepţional, defensivă. Pentru a nu se compromite, trebuia să se găsească o scuză a acestei fapte care, pare-se, nu fusese decât o regretabilă eroare. Campania nu a convins pe toată lumea, dar a obţinut două rezultate marcante: primul-ministru al Greciei, domnul Papandreu, a declarat în 3 octombrie că avionul coreean „executa o misiune de spionaj pentru CIA. şi violase spaţiul aerian sovietic pentru a spiona anumite obiective”; din partea sa, revista britanică Defense Attache a publicat un articol care demonstra activităţile de spionaj ale Boeing-ului. Dându-şi seama că fusese dezinformată, a dezminţit ulterior afirmaţiile, dar răul se produsese. 

Operaţiunea SIDA (1983-l985) 

Operaţiunea consta în a se da de crezut, mai ales în ţările din Lumea a Treia, că virusul HIV e produsul unui laborator american de război biologic. Evident, obiectivul era încurajarea sentimentelor antiamericane, dar şi, se pare, deturnarea atenţiei mondiale dinspre atentatul la viaţa Papei, unde multora li se părea că depistau urme ale K.G.B.-ului. Informaţia a fost lansată iniţial în India (tot prin transmiţător), apoi reluată de Literatuţrnaia Gazeta şi Pravda, unde o însoţea o caricatură: reprezenta un medic predându-i unui general o eprubetă cu virusul HIV, în schimbul unui teanc de dolari; în jurul lor se vedeau picioare desculţe, presupuse ca aparţinându-le celor morţi de SIDA; nu se înţelege foarte bine de ce fiecare virus avea surprinzătoarea formă a unei cruci gamate. În 1987, sovieticii au recunoscut că era vorba de o operaţiune de dezinformare, dar mărturisirile lor sunt departe de a fi convins pe toată lumea, mai ales în Africa şi Asia. Poate că, de altfel nici n-o doreau... 

Operaţiunea KKK (1984) 

Sportivii din anumite ţări africane au primit ameninţări semnate de Ku Klux Han, cu scopul de a-i descuraja să participe la Jocurile Olimpice. Presupunem că şi aceasta era o operaţiune a KG.B.-ului, întrucât Ku Klux Klanul nu se amestecă niciodată în relaţiile internaţionale. 

Afacerea Pathe 

Afacerea Pathe, pe care am lăsat-o pour la bonne bouche, deşi e puţin anterioară celor precedente, este singura pe care o cunoaştem de la un capăt la altul, pentru că Pierre-Charles Pathe este singurul agent de influenţă care a fost vreodată prins asupra faptului, arestat, judecat, condamnat şi... graţiat. Simpatizând de mult timp cu Uniunea Sovietică, domnul Pathe descria teroarea stalinistă ca pe „durerile facerii” paradisului terestru şi se căsătorise cu o rusoaică. Nu deţinea secrete de Stat, dar cunoştea multă lume şi fusese recrutat de KG.B. pentru a lucra ca informator „de ambianţă” - adică, stabilea „profilul” persoanelor importante pe care le întâlnea şi pe care KG.B.-ul intenţiona să le recruteze. Nu peste mult, KG.B.-ul şi-a dat seama că, în calitate de informator, domnul Pathe nu valora mare lucru, dar putea fi util ca agent de influenţă, aşa că l-a luat în primire Departamentul A Domnul Pathe a creat un buletin intitulat C.I.S.E.P. (Centrul de Informaţii Ştiinţifice, Economice şi Politice) şi, sub pseudonimul de Charles Mo/and, a scris articole în France-Observateur, Liberation, UEvenement, Le Nouvel Observa-teur, Realite, Option, La Revue des Cadres C.G.T., Vie Ouvri-ere. A finanţat o scrisoare confidenţială de informaţii, intitulată, Synthesis, a KG.B.-ului. Synthesis număra cam cinci sute de abonaţi: patruzeci şi unu de ziarişti, două sute nouăzeci şi nouă de deputaţi, o suta treizeci şi nouă de senatori, paisprezece ambasadori şi şapte persoane particulare. Spre deosebire de celelalte publicaţii la care colabora, domnul Pathe nu lăuda pe faţă Uniunea Sovietică, dar denunţa sistematic ameninţările chineze şi americane. Manipulat mai întâi de Kondraciov, adjunctul lui Agayants, domnul Pathe a trecut apoi în mâinile ofiţerilor KG.B. Gremia-kin, Borisov şi Kuznetov Domnul Pathe, care avea o adevărată avere personală, nu s-a codit să încaseze şi micile bacşişuri ale KG.B.-ului - în total, o sută de mii de franci în douăzeci de ani, se pare, sumă în care se recunoaşte uşor laba KG.B.-ului: plăţi mici pentru a nu răsfăţa agentul, plăţi suficiente pentru a-l compromite. Banii îi erau predaţi lui Pathe cash, în plic sau în interiorul câte unui ziar schimbat discret cu un altul, pe parcursul unor întâlniri clandestine prin cafenele de la periferie. Arestat de D.S.T. În 1979, cu prilejul unui contact cu ofiţerul său de legătură, asupra lui au fost găsite exemplare din Synthesis, proiecte de articole pe care le supunea aprobării KG.B.-ului şi lista de abonaţi. Evident, ofiţerul de legătură a fost expulzat, iar procesul lui Pathe, având loc în luna mai a anului 1980, a fost exemplar din mai multe puncte de vedere. Acuzaţia tindea să demonstreze că Pathe nu fusese un spion propriu-zis, ci un „scrib al KG.B.-ului” şi că, într-un conflict atât de profund ca acela dintre U.R.S.S. şi lumea liberă, faptul de a-i transmite informaţii reale inamicului putea fi mai puţin grav, în ultimă instanţă, decât furnizarea de informaţii false liderilor de opinie din Franţa. Curtea pentru Siguranţa Statului a dat curs acuzării, cel puţin până la un anumit punct: relaţiile informative cu o ţară străină fuseseră dovedite, iar legea autoriza o pedeapsă de douăzeci de ani. Pathe a primit cinci. În presa scrisă, s-a manifestat o mişcare de protest general. Ziariştii stau indignat, pentru că domnul Pathe (în vârstă de şaptezeci de ani), era prea bătrân ca să mai fie condamnat s-ar fi scandalizat oricum, şi dacă era prea tânăr, prea bolnav, prea sărac, prea simpatic sau prea marginal. Fie presa nu înţelegea, sincer, în ce sens un agent de influenţă e mai periculos decât un spion, fie se simţea vizată de această condamnare. „Tot ceea ce i se reproşează, e că a fost «agent de influenţă», o marionetă care practica intoxicarea la cel mai înalt nivel, în contul Uniunii Sovietice...” a scris Le Figaro, recunoscând că era „agentul perfect al noii politici practicată de K.G.B., care constă în a răspândi «dezinformarea».” Le Monde l-a prezentat ca pe „un rusofil convins” (ceea ce era o mare ipocrizie: „sovietic retribuit” ar fi fost mai exact), înduioşându-se pentru cei „douăzeci de ani de eforturi pentru a face să existe şi să supravieţuiască nişte buletine confidenţiale”, dar uitând că unul dintre acestea, cel puţin, fusese subvenţionat de un serviciu extern străin. Când ministerul a declarat public că nu era vorba de „crearea unui nou mac-carthysm, o nouă vânătoare de vrăjitoare”, Le Monde a scris, sentenţios şi suspicios: „Această asigurare nu face nici două parale.” Peste câteva zile, în 30 mai 1980, Le Monde a mers şi mai departe cu spiritul subversiv: „Când sancţiunea depăşeşte orice măsură, e atinsă libertatea însăşi... Legea care a fost aplicată condamnă cu precizie orice relaţie informativă cu o putere străină, atunci când e «de natură să dăuneze situaţiei militare sau diplomatice a Franţei sau intereselor ei esenţiale». Cine a dăunat, în cazul de faţă, intereselor esenţiale ale Fran-ţei? Domnul Pierre Pathe, bunul analist (sic) redus de-acum la tăcere? Sau cei care vor să-i închidă gura?” Sa ajuns la limita absurdului. „Bunul analist redus de-acum la tăcere” acţiona contra plată în beneficiul unei puteri străine care nu-şi ascundea intenţia de a răspândi în lumea întreagă dictatura proletariatului, în rest, pe parcursul procesului se dovedise din abundenţă că intervenţiile domnului Pathe urmăreau să perturbe relaţiile Franţei cu aliaţii ei si, în consecinţă, „să dăuneze situaţiei [ei] diplomatice”. În acelaşi număr, ştiind bine că trebuia să pună punctul pe i, Le Monde a reprodus opinia U.N.S.J. (Uniunea Naţională a Sindicatelor Jurnaliştilor) care estima că domnul Pathe nu fusese condamnat „în calitate de spion, ci ca agent de influenţă şi «dezinformare»“. (Observaţi indispensabilele ghilimele, aceşti ghimpi de care Le Monde nu poate să se lipsească.) în continuare, uniunea sindicală protesta contra unei decizii care îi permitea unei jurisdicţii de excepţie să hotărască, „în arbitrarul cel mai total, ce este şi ce nu este activitate informativă”, şi anume, „să închidă un om în numele raţiunii de stat, numai pentru natura convingerilor lui”. Iată-ne din nou în plină abera-ţie: de când este „o jurisdicţie de excepţie” o curte oficială a statului, cu sediu permanent, de când reprezintă ea „arbitrarul cel mai total”? Iar când un om e închis nu „numai pentru natura convingerilor lui”, ci pentru că a jucat, pe băni sunători şi strălucitori, rolul unui „agent de influenţă şi dezinformare”, cum se poate interpreta revolta U.N.SJ.? Protestele presei au avut un prim efect imediat. În 27 martie 1981, Le Monde a publicat o petiţie semnată de şaizeci şi nouă de ziarişti „şi alte personalităţi” .care, în sfârşit, îşi dădeau arama pe faţa: „Domnul Pathe,” scriau ei, „nu a fost judecat pentru a fi transmis sovieticilor documente confidenţiale, ci pentru conţinutul scrierilor lui, care ar fi făcut din el un agent de influenta şi dezinformare! Care ziarist, care scriitor, atunci când îşi prezintă publicului analizele sau cugetările, nu este, de bună-voie sau involuntar, un agent de influenţă?” Sic, sic, sic. Sofismul e amuzant, dar şi revelator. Cei şaizeci şi nouă de gazetari „şi alte personalităţi” se simt cu musca pe căciulă, se tem să nu fie luaţi drept „agenţi de influenţă”. Dar de ce? îşi însemnau ei cumva în agende cruciuliţe misterioase şi se duceau să-şi avanseze regulat proiectele de articole agenţilor de legătură din K.G.B., prin fundul micilor cafenele din Aron-dismentul XX sau din Courbevoie? Sau simţeau într-un mod confuz că, repetând te miri ce, mereu în acelaşi sens, deveniseră realmente agenţi de influenţă... „de bună-voie sau involuntar”? Un al doilea efect s-a manifestat puţin mai târziu. La data de 4 iulie 1981, Le Figaro anunţa graţierea unui agent de influenţă, în acelaşi timp cu eliberarea unui militant corsican deţinut pentru un atentat cu exploziv şi aceea a unui militant gua-dalupean suspectat că participase la mai multe atentate şi la sechestrarea unei ziariste. Mi-e uşor să mi-i imaginez pe ofiţerii din Departamentul A izbucnind într-un râs feroce, în birourile lor din Casa Albastră. 

Superioritatea sovietică în materie de dezinformare 

După cum vom vedea în capitolul următor, alte ţări au încercat şi ele operaţiuni de dezinformare dar, în perioada clasică, situată între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi destrămarea Uniunii Sovietice, suprefnaţia rusă în acest domeniu a rămas incontestabilă. Aceasta se justifică, pe de o parte, prin avantajele pe care le avusese din pornire U.R.S.S., iar pe de altă parte, prin handicapurile Occidentului democratic. În plan istoric, după cum am văzut, partidul comunist avea atât experienţa clandestinităţii, cât şi pe aceea a manipulării opiniei. Pe plan filosofic, oportunismul comunist permitea ca adevărul să fie adaptat cu mare uşurinţă după gusturile de moment Să insistăm asupra acestui punct. Lenin avea o viziune aristocratică asupra societăţii. Jos era poporul; mai sus partidul. Dar partidul însuşi era descompus în subalterni, făcuţi pentru a crede şi a se supune, putând fi sacrificaţi după bunul plac, şi superiori, croiţi pentru a comanda, deci pentru a spune adevărul absolut al momentului. De unde şi posibilitatea de a lansa teme de dezinformare perfect concertate, pe care nimeni n-ar fi venit să le conteste. Comunismul dispunea de un criteriu fundamental care îl împiedica să se dezinformeze pe el însuşi: ceea ce-i folosea comunismului era bun, frumos şi adevărat; ceea ce-l prejudicia, era rău, urât şi fals. Comunismul nu avea decât un singur obiectiv, vizibil clar pentru oricine nu încerca să se orbească singur: dictatura proletariatului în lumea întreagă. În aceasta se găseau două avantaje considerabile: - unul se baza pe unitatea şi pe concertarea tuturor acţiunilor întreprinse în slujba unui singur plan; - celălalt, pe însăşi lipsa lui de măsură: nu se pot „dezinforma” câteva persoane: nu se dezinformează decât masele. Cu cât e mai extins câmpul dezinformării, cu atât focul se aprinde mai uşor. Cu cât e mai generalizată psihoza obţinută, cu atât e mai profundă. Cu cât e mai lungă pârghia, cu atât este mai puternică. Să mai adăugăm că, în dezinformare, continuitatea intenţiei reprezintă nu numai un avantaj determinant, ci aproape o condiţie sine qua non pentru că o dezinformare bine concepută nu se poate exercita decât pe o durată relativ lungă. Or, direcţia partidului comunist a putut adesea să tragă linie şi chiar să facă stânga-mprejur în repetate rânduri, fără a deranja cu nimic continuitatea de intenţie, pentru că planul de bază nu constatase niciodată în altceva decât în triumful mondial al comunismului, care se putea împlini, după cum nu vom obosi niciodată s-o repetăm, atât prin alianţa cu Hitier, cât şi prin războiul contra lui Hitier, atât prin colectivizarea pământurilor cât şi printr-un simulacru de economie liberală, atât prin revoluţia într-o singură ţară, cât şi printr-o răzmeriţă a proletarilor de pe tot globul. Această continuitate subiacentă şi invariabilă a fost servită prin menţinerea aceloraşi şefi la putere, pe parcursul unor perioade prelungite. De la Revoluţia din octombrie 1917 până la prăbuşirea sistemului comunist în 1991, Uniunea Sovietică a fost condusă de Lenin, Stalin, Malenkov, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, opt oameni timp de şaptezeci şi patru de ani, ceea ce revine la aproape zece ani pentru fiecare personaj, opt oameni a căror intenţie principală rămânea aceeaşi, neabătută, în acea perioadă, câţi preşedinţi de Consiliu şi prim-miniştri avusese Franţa? Cincizeci. Sub doi ani de persoană. Câţi preşedinţi avuseseră Statele Unite? Doisprezece. Ceea ce reprezintă, în medie, următorii ani de exerciţiu al puterii: Uniunea Sovietică: 9,21 Statele Unite: 6,25 Franţa: 1,28 Din 1953 şi până în 1991, CIA a avut paisprezece directori, sau directori interimari; din 1954 până îa 1991, K.G.B.-ul a avut opt şi, dacă îi numărăm predecesorii, Ceka, G.P.U., O.G.RU., CU.G.B./N.KV.D., N.KG.B., M.G.B., vedem că din 1917 până în 1991, „organele ruseşti” au fost comandate de şaisprezece oameni. Din 1944, data creării lor, şi până în 1991, serviciile speciale franceze (S.D.E.C.E., apoi D.G.S.E.), au avut treisprezece directori. Ceea ce în medie înseamnă, ca ani de exerciţiu la comandă: Uniunea Sovietică: 4,62 Statele Unite: 2,71 Franţa: 3,61 Să adăugăm la aceasta că toţi secretarii generali ai RC.U.S., deci toţi prim-miniştrii Uniunii Sovietice, erau prin definiţie comunişti şi că, bineînţeles, toţi şefii serviciilor lor speciale şi toţi membrii acestor servicii erau şi ei comunişti. În Statele Unite, pentru perioada avută în vedere, numărăm cinci preşedinţi democraţi şi şapte republicani. Evident, aceştia îi alegeau pe directorii C.I.A conform propriei lor linii politice, câtă vreme agenţii rămâneau liberi să voteze cu Partidul Mare şi Vechi al Elefantului sau cu cel al Măgarului, după cum îi tăia capul. În Franţa, cei aproximativ cincizeci de premieri şi preşedinţi ai Consiliului care s-au succedat aparţineau celor mai diverse partide şi nu le plăcea deloc să-şi încredinţeze serviciile speciale unor oameni cu care nu se puteau înţelege. În ceea ce-i priveşte pe agenţi, printre aceştia au existat dintotdeauna catolici şi francmasoni, regalişti şi socialişti, şi nu ne-am mira să aflăm că s-au infiltrat şi câţiva comunişti. Să zicem deci că, din punct de vedere ofensiv, U.RS.S. era bine plasată pentru a dezinforma lumea într-un mod coerent. Pe plan defensiv, era o citadelă de necucerit, din moment ce statul comunist dispunea de toate mijloacele de informare în masă. Abia dacă erau ascultate câteva posturi de radio, ca Radio Europa Liberă sau Vocea Americii, de către o infimă minoritate a publicului sovietic. Sateliţii, faxurile şi modemurile aveau să schimbe această stare de fapt, dar mult mai târziu. În ceea ce priveşte Occidentul, şi el era cât se poate de prost plasat. Pe plan ofensiv, nu avea nici intenţie, nici metodă, nici mijloace, nici un proiect politic vast; la nivel defensiv, era la fel de vulnerabil, de altfel inconştient de pericolele dezinformării care-l pândeau, pentru că nu cunoştea nici termenul, nici fenomenul. 

Un oraş deschis, contra unei citadele invincibile.