IRINA LUCIA MIHALCA - O lume a noastră

O lume a noastră

~*~

Când îmi citești un poem,

glasul tău trece

prin faţa ochilor mei,

te aud și te văd

cum urci și cobori,

ajungi

departe,

tot mai departe,

când treci

prin

fiecare

semn de punctuaţie,

chiar și atunci

când respiri adânc

punctul final

din ultimul vers.

O linie subţire desparte

acest spaţiu,

ca într-un vis lucid,

am fuzionat

în fiecare cuvânt,

în fiecare vers,

în poezia toată,

acum mă auzi

în vocea ta,

chiar dacă tu taci

în tăcerea mea absorbită.

15 ianuarie 2018

O nouă cale

Anotimpul acesta ți-a înflorit inima până în sanctuarul rozariului,

totul vine și pleacă, totul se accelerează,

totul ar fi putut să fie acum un veac sau la fel de bine ieri,

pentru a învăța ai creat un labirint,

în timp te-ai complicat - aglomerări de gânduri, de stări,

de situații efemere au venit ca să plece,

crezi că lucrurile s-au blocat

în continente înghețate,

ca, în roua clipei,

să se deschidă mult mai larg,

crezi că totul e împlinit,

dar, imediat, aluneci pe-o pantă abruptă,

într-o spirală nemărginită călătorim prin viață,

din căușul palmelor, cu mătasea luminii

se descântă eternitatea,

cu zâmbet, cu lacrimă, cu naștere și moarte,

mister de bucurie, mister de durere, mister de slavă.

Din liturghia orelor respiri intens psalmii întristării,

în solitudine, aprinzi boabele de tămâie, deschizi ușa și îngerul intră,

din vitraliul unui vis coboară o fată îmbrăcată în soare,

îți zâmbește, te privește adânc,

îți sărută lacrima caldă și-ți mângâie delicat obrajii,

poveste regăsită, prin ochii și inima ei, o nouă cale faci,

cu ochii deschiși separarea se dizolvă,

în toate e femeia și bărbatul,

brațele voastre cuprind cerul și pământul,

înfășurat în aripi de dor

trăiești intens universul iubirii

și fericirea,

în octava transparenței

te aliniezi simplu și ușor

în culorile noi care se conturează.

Din hrisovul trecerii după-amiezii tale,

sângele cuvintelor palpită până la marginea vieții

în poezia unei noi dimineți,

este ceva ce nu poți

și nu vrei, încă, să definești,

simțire siderală, magnifică,

ca și universul

prin care ne preumblăm,

da, o iubești și atât, numai atât,

pururea și fără tăgadă, da, o iubești!

Simți ca veacurile se vor petrece,

dar iubirea voastră

va rămâne veșnică, din veac în veac.

Misterul de lumină era veriga lipsă,

picătura s-a întâlnit cu oceanul.

20 iulie 2018

Sub semnul întrebării

Într-un spațiu gol trăiești mișcarea la înălțimea

revelației lăuntrice,

o călătorie a timpului

pe care vrei s-o duci până la capăt.

Înglobat în poveste, într-un decor minimal

în permanentă curgere,

te-nvălui în aburii gândurilor,

o sabie cu două tăișuri,

totul are sens pentru că îți dorești.

În jocul acesta ondulatoriu a realității grunjoase,

supuse privirilor,

ca-ntr-o sală de așteptare,

personajele stau cuminți să le vină rândul.

Mâinile li se zbat în matca destinului,

asemeni aripilor

de pescăruș rănit, abandonat.

Într-o retorică a răsturnărilor,

planurile însingurării

se suprapun

pe pânzele din fundal,

într-o continuă provocare,

tot ce contează e să-ți vezi de drum.

Ascunsă de văzul lumii, o mișcare abia perceptibilă,

cortina, întrebări care ne macină.

În spatele scenei e o scară,

pe un perete,

subtil redat privirii, un cerc de lumină.

20 iunie 2018

Tentația respirației

Pe-aceeași alee a timpului, orele zboară libere,

precum un fluture,

într-un dans de lumină.

Printr-o mușcătură crudă, viața e ca o linie.

Rătăciți printre sensuri, suntem pierduți în propria viață,

mai mult sau mai puțin amabilă.

Oriunde ai fi, spațiul coboară derutant,

ca un pui de pasăre,

se pliază în sine

în cel mai arid deșert.

Am văzut un copil strigând:

- Privește! Privește! Privește cerul cu stelele!

O pasăre pe o ramură, ca o flacără,

a venit de nicăieri, neanunțată.

Sunetele ascuțite

alternează cu tăceri serafice.

Într-un arhipeleag al ploilor,

mângâiate de valuri,

cuvintele se întind,

se înalță-n spirale,

se împletesc și despletesc

printr-o respirație ușoară a buzelor,

precum un cântec fredonat acum o mie de ani.

Tentația este să fii fericit.

Sunetul ritmic al mării măsoară ritmul vieții și-al morții.

Ți-e greu să crezi în furtună.

Când apele se mișcă, universul-ți răspunde

prin culoarea surâsului.

Privești umbrele întinse ale copacilor.

Asculți liniștea cu sunetele ei și te-ntorci înăuntru.

Așteptarea înflorește-n speranță.

Uneori miracolul ești chiar tu.

Sub razele de soare

păpădii mari înfloresc, chiar și iarna.

Bați la poarta cerului și-i asculți sunetul ce te-nvăluie.

Încerci să te strecori înăuntru.

Un semn ți-a scăpat.

Când întunericul va crește,

torța unei nopți de dragoste,

peste o mie de ani va pulsa în inimile noastre.

20 ianuarie 2019

Un semn înflorit

Clipele se desprind tainic din orbita acestei primăveri.

Pe treptele luminii, prin ochiul magic,

fără început şi fără sfârşit,

cerul se deschide.

Sub icoanele anotimpurilor,

moirele torc

timpul discului solar.

Mai departe de orice barieră, mai aproape de soare,

în răsucirea tăcerii o strigi.

Distanţa dintre voi prin tine respiră

- timpul iubirii, unicul timp

prin care toate pătrund,

zâmbetul ei

pluteşte în privirea ta.

Te-a învăţat să treci peste tot,

ca un ram legănat de o briză.

Cu dorinţă străbaţi lumile.

Oglindit în spatele îngerilor,

gândul coboară în sacrul inimii,

în urmă, totul se risipeşte.

Cu mâinile o atingi uşor.

Lângă o apă curgătoare,

cu ea alături,

ai păşit într-o altă viaţă...

Prin porii tăi, miracol al vieţii,

ceva din inima ei a răsărit în a ta.

26 mai 2016

Un scaun gol

Privești rătăcit, pierdut, în lumina suspendată a amurgului.

Toți ne prăbușim, uneori, în întuneric,

rostogolindu-ne

în flăcările gândurilor.

Alegerea de a ne ridica, doar, ne diferențiază.

În dansul vieții privești cupola cerului?

În curcubeu te transformi, apoi în umbra dizolvată

și-n curbura lucrurilor ce trece peste iarbă

atunci când  se îngână

ziua cu noaptea.

Cu inima ne încălzim.

Să nu renunți la vise,

să nu-ți lași gândurile în frig!

În corolarul acestei senzații conștiente,

cuvintele se topesc în tăcere.

Simți bucuria de a trăi - o singură respirație,

simți realitatea

tot mai profund, tot mai larg.

În spate lași niște urme de ardere,

de durere, de oameni,

de întâmplări

și lucruri dispărute.

Viața este aici, acum.

Auzi strigătul ei?

Realitatea este o inimă.

Deschide-o!

Un univers nou vei crea.

Prin vânt, prin copaci, prin păsări,

prin sunete și senzații,

prin oameni

Dumnezeu îți vorbește.

O rază de lumină îți traversează chipul,

centimetru de centimetru,

camera ta devine

din ce în ce

mai strălucitoare.

3 aprilie 2019

~*~

IRINA LUCIA MIHALCA