DESPRE SEMNUL POETIC,
DE PROF.
DR. ADRIAN BOTEZ
Poet,
romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr.
Adrian Botez ne propune un Mic tratat de
poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul
2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că
poezia lansează o punte între cer şi pământ.
Tratatul
este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente
de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul
leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată
specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de
simboluri - din zona artelor.
Lucrarea
are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică,
stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă,
istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un
intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii
române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se
racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din
spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.
Acest
demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea
omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt
pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea
scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi
poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.
Adrian
Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în
fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are
în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei
cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele
formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea
actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt
lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând
termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.
Tratatul
pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii
spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem,
punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult
al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea
imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi
litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate,
de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele
vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului,
schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit,
supus durerii, şi sfântul care duce povara.
Enumerările
ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele
la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise
de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei
este un alt aspect care merită accentuat - limita dintre poezie şi cuvântul
inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii
poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare
ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin
rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman,
sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.
Tratatul
lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/
marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele
spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat
un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a
culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu
sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia
sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare,
prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor.
Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.
Adrian
Botez notează, referindu-se la semnul
poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu
folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se
falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei
mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca
modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa
recuperării în zona lui Unu-represiv,
cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei”
(p. 89).
Referindu-se
la conceptele de Logos-ul specific şi
Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la
întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei
se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe
ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în
domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin
marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi
lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el
alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.
Mai reţinem, din introducerea la tratat,
că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce
fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate,
compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (...). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul,
de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p.
11-19).
Elaborând
tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la
limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în
vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de
acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a
pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase
trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie
firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că
va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de
tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este
evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a
limbajului specific.
Autorul
consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează
viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.
El
scrie: „Noi considerăm, deci, că nu
există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ” (p. 5).
Prin
acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de
azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în
operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.
Constantin Stancu
Aprilie
2019
*Adrian
Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul
poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a)
„Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava”
– Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din
Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c)
Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu