Ninsoare de frunze şi-o floare mare
sângerie
~*~
Grăbită, păşea frumos, duios,
ca timpul trecea prin aer,
un vaier nedesluşit în urma ei se
auzea,
poate era Ea, iubirea ta,
indiferent de realităţile apărute,
iar tu, necunoscutul care
o citeşti ca pe-o nouă pagină.
Scriem spre aduceri aminte,
în urma lăsăm toate astea,
scrisul nu pleacă şi nici nu rămâne,
frunzele nu pleacă niciunde,
nici noi nu avem altă destinaţie,
doar suntem, aşa cum ţi-am spus.
Durerea poate să nască atâta frumuseţe
sau nu e vorba de ea, ci de noi aici?
– Cum poţi fi aşa, iubito?
Trăieşti în lumi pe care doar îngerii
le cunosc, tu, înger sublim!
Cu adierea prezenţei tale
mă uimeşti mereu.
Ai ceva din frumuseţea cerului
ce sclipeşte doar în inima ta,
iubesc toate părţile din tine,
eu sunt aşa cum sunt, însă la tine
izvoarele sunt vii şi tot mai curate.
……………………………………………….
Mă-ntrebi ce caut, nu ştiu de caut
ceva anume,
tot ceea ce caut este în mine, în
locul acela fără timp.
Cântecul tău risipeşte flori în formă
de stea,
o respiraţie, o privire, un cuvânt te
pot răni.
Încăpăţânat ca o pală de vânt
ai plâns atunci când nu-nţelegeai,
dar, mai ales, ai plâns
atunci când
cel drag nu a mai fost lângă tine.
Plutea în suferinţele tale
din temeri, îndoieli, răni, intense
emoţii,
roua izvorâtă din noi,
apa care ne spală reflexia cerului
– ce este sus este şi jos -. De multe
ori ai plâns.
Tăinuind pacea universului mă
aştepţi,
binecuvântând lumina unei noi zilei
ce trece prin ramurile copacilor
asemeni unui cântec şoptit.
Liniile din palma ta mă urmăresc,
credinţa e-un drum pe ape sau prin
furtună.
Eliberează-te şi lasă să curgă
toate lacrimile în mâinile divine!
În tine văd copilul – joie de vivre
–,
lumină, zâmbet, frumuseţe.
Clipe fugare scaldă ţărmul
amintirilor,
de la un capăt la altul suntem tot
noi,
tu şi cel care te conduce.
Până la urmă ce alegem, este ceva de
ales?
E doar trăire pură, nimic altceva!
Strat după strat se strânge,
se extinde armonic
şi-apoi revine pliată-n acelaşi
punct.
Eşti fericit mereu şi mereu,
eşti trist mereu şi mereu,
şi tot tu eşti mereu şi mereu,
un om după chipul
şi asemănarea celui veşnic
prin izvorul ce curge din tine.
Limitele nu sunt făcute
pentru a te descrie,
ziua şi noaptea sunt ale tale,
la fel şi dimineţile, şi serile,
sclipirea ta e mai vie ca ziua la
amiază.
Cu cine voi putea
să te compar
când din tine se desfac lumile?
Până la suflet şi dincolo de el
~*~
– Regăsirea este fantastică,
dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,
până la suflet şi dincolo de el!
Prin geometria luminii – un dar al
vieţii –
ceremonia inocenţei codificată
alchimic!
– Sufocaţi de durere, de plăcere,
amestec de doi, năucitoare contopire.
Închid ochii şi-mi este bine,
o nebunie, atingi perfecţiunea!
Să te zidesc în mine vreau,
nemărginită-mi e dorinţa!
Un vis înflorit, aici, pe tărâmul
iubirii!
– O emoţie îmi este trupul,
atingerea cu tine, o vindecare.
Un fulg eşti, cu cerul în priviri,
pierdută eşti în mâinile mele!
Simt să-ţi spun că te iubesc adânc,
dincolo de sufletul tău,
dincolo de punctele lui cardinale.
Prin lumina privirii, omul
străbate eteruri – întoarcerea-n noi!
– E-atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te
caut,
lasă-mă să te înving, fortăreaţo,
am nevoie de tine!
Adânc intră în mine cântecul tău
– izvor şi însetare!
– Cu fluxul şi refluxul te voi
aştepta,
până la stele te voi ridica,
la ţărm te voi întâmpina,
la pieptul meu vreau să te pierzi,
să te iubesc adânc,
dincolo de tine, până la topire.
În focul inimii ne vom topi,
activându-ne!
– Promit să te navighez prin toate
strâmtorile,
până la suflet şi nu numai…
Dincolo de timp rezonează
chintesenţa matricei, unică şi totuşi
diferită,
cu prima respiraţie, cu prima bătaie
a inimii,
un jurământ sacru, o punte spre viaţă
ne este dată!
Un cântec a trecut prin
zidul de piatră
~*~
Singur, aşteptând toamna,
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu
întârzii! – îţi spune.
Printre potecile luminate de lună,
Neîntrupându-se, frunzele zboară spre
alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără
să ştii.
Spune-mi, e mult prea târziu în
timpul nostru?
Mereu lumină şi umbră, mereu noi,
plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi
caută ţărmul.
Iată, vezi copacii ce te-au
îmbrăţișat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi
sfioşi cum ţi-era zâmbetul?
Vei înţelege mai târziu, poate, mult
mai târziu…
Închide ochii, deschide palma să-ţi
înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul, şi
izvoarele!
Un nor cu petale plouă peste ei cu
flori,
Purtate de vânt, un curcubeu, arc
peste timp şi loc.
Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de
piatră, baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui
de toamnă,
Mergi pe cursul râului. Apa se
întoarce la vasul ei.
Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi.
Spune-mi, e mult prea târziu în
timpul nostru?
Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina
ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în
liniile destinului,
Din aşteptarea nopţii sunt multe
capcane, iluzii, rătăciri.
Apele spală cuvintele, râul îmi
şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se
tulbură timpul, adânc îi răsună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele
la-ntâlnirea cu luna.
Ascultă, ascultă ecoul din templul
necuprinsului timp!
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte –
spune-mi?
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine
caută – spune-mi?
Ascultă, ascultă şi vino la marginea
apelor timpului!
El este cel care cheamă, el este cel
care plânge – ascultă!
Te iubesc, te iubesc! – îţi spune. Să
nu întârzii! – doar atât îţi mai spune.
~*~
Irina Lucia MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu