Actorul Constantin Tănase – celebritate
legendară a umorului românesc
„Umorul este agerimea
spiritului,” (Dostoievski)
La prima
vedere, unii consideră umorul și satira ceva facil, doar distractiv și hilar. Un
gen de a lua în batjocură unele defecte ale omului sau anumite tare ale
societății. Scriitorul japonez, Okakura Kakuzo ne spune că „Umorul este
zâmbetul filosofiei.” A filosofiei de viață, pentru că „Umorul este uleiul din
lampa vieții noastre” (proverb olandez), iar Vasile Ghica consideră „Umorul – această mirodenie a vieții”. Noi,
românii suntem binecuvântați pentru că, „Literatura română are un neprețuit
element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi.”
(Tudor Vianu) În concluzie, umorul trebuie luat foarte în serios, este
mecanismul prin care stimulăm eliberarea în organism a hormonului numit
serotonină, responsabil și dătător de fericire și energie.
Anul 2020
are o triplă semnificație pentru viața cultural-artistică a Vasluiului: se
împlinesc 140 de ani de la naștere, 75 de ani de la moartea marelui actor de
revistă, Constantin Tănase și 50 de ani de la prima ediție a Festivalului care,
cu deosebită cinste și onoare îi poartă numele.
În
târgușorul de provincie moldavă, spre sfârșit de secol 19, s-a născut la Vaslui
(5 iulie 1880) celebrul actor într-o casă țărănească, din părinții, Ion (laborant
de farmacie) și Elena (o femeie simplă, care se ocupa cu treburile gospodăriei).
Copil
fiind, alerga ziulica întreagă pe uliţe şi pe toate maidanele împreună cu prietenii.
Mai la vale de biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, ctitorie
a domnitorului Ștefan cel Mare, traversează ulița principală o albie îngustă
prin care curge molcom un șuvoi de apă limpede dezmierdat, Vasluieţ. Aici se
răcorea vara şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar pentru iarnă își
confecționase o patină pentru a se da pe gheaţă. De pe atunci era poreclit
„Năsăilă“, aluzie la nasul său lung.
A urmat
cursurile primare și gimnaziale la Vaslui, iar în anul 1896, deşi şi-a dorit să
facă teatru, dă examen la liceul militar din Iași, însă este respins la examenul medical. Se înscrie la Liceul
„Nicolae Bălcescu” din Brăila, apoi renunță
din cauza lipsurilor financiare.
În anii
copilăriei a luat contact cu lumea teatrului, fiind foarte prezent la spectacolele
de teatru popular de la Grădina „Pîrjoala”, unde a avut ocazia să admire
prestaţia unor actori precum Zaharia Burienescu şi I.D. Ionescu. Atras de de
muzică, este nelipsit de la concertele fanfarei militare, desfăşurate în
grădina publică din Vaslui. Acestea l-au inspirat în crearea unui grup de
teatru de amatori împreună cu prietenii, cu care juca scene din piesele „Meșterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” sau „Constantin Brâncoveanu”. Prima lor
scenă fiind beciul casei, apoi reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în
cotineață. La scurt timp are loc şi prima sa apariție în teatrul
profesionist, fiind cooptat în trupa de teatru de limbă idiș din Vaslui,
condusă de Mordechai Segalescu.
La
vârsta de 18 ani funcționează ca învățător la diferite școli din preajma Vasluiului;
la început în Cursești, Rahova, însă, după un conflict cu directorul și unii
dintre profesori se mută la şcoala din Hârșoveni, Poenești. Tănase devine în scurt timp un dascăl îndrăgit de elevi,
părinţi şi săteni, construindu-şi un stil de predare aparte, în care se
regăseau mai vechile sale pasiuni din şcoală, muzica și sportul. Metode
admirabile și eficiente de predare erau şi excursiile cu aplicabilitate
practică, astfel elevii învățau istoria și geografia. Aprecierea de care s-a
bucurat a atras însă antipatia notarului şi a altor figuri locale cu demnități
vremelnice, talentatul dascăl fiind nevoit să renunțe la şcoală.
În octombrie
1899, se înrolează voluntar în cadrul Regimentului 1 Geniu București, unde, în
ciuda vieţii grele de ostaş, îşi începe adevărata carieră artistică, organizând
primul teatru ostăşesc. Timp de trei ani, în sala de mese a regimentului, Tănase
pune în scenă câteva spectacole. În aceeaşi perioadă a început să cânte la
corul de la Biserica Popa Tatu şi a frecventat reprezentaţiile de la Teatrul
Naţional, în speranța că va veni și momentul în care el va deveni un mare
actor, iar spectacolele sale vor fi răsplătite prin aplauzele publicului.
După
satisfacerea serviciului militar, în anul 1902, se întoarce în orașul natal și
organizează o reprezentație cu „Jianu-căpitan de haiduci”, spectacol care s-a
bucurat de un real succes. Se înscrie la cursurile Conservatorului de Muzică și
Artă Dramatică din București, unde, în faţa comisiei formate din C.I. Nottara,
Ştefan Sihleanu, Aristizza Romanescu, Alexandru Davila şi Eduard Wachmann,
prezintă cu succes fabula „Naiul, cobza şi vioara“, fiind remarcat de marele
actor Constantin Notarra și este
declarat admis.
Mai
târziu, cel care urma să devină un mare actor, mărturisea despre perioada
studenţiei: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva!
Eram admis la Conservator. Foarte bine. Dar ce mâncăm?“ Pentru a se întreţine,
cât de cât, a fost comisionar, vânzând unsoare pentru copitele cailor, a cântat
în corul bisericii, însă banii pe care îi câștiga erau o sumă insuficientă
pentru a-i asigura traiul. Rememora mai
târziu: „Aveam grijă în fiecare seară să-mi pun în ghete nişte cartoane,
care-mi ţineau în loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa, în fiecare zi, aveam
pingele noi“.
După
absolvirea Conservatorului (1905) se căsătorește cu actrița Iosefina Reitman. A
început să lucreze în teatru, primind roluri nesemnificative la Teatrul
Naţional, apoi a jucat în diferite trupe particulare care purtau numele celor
care le înființase: Nicu Poenaru, Compania Grigoriu, Compania română de comedii
a lui Petre Liciu, N. Niculescu Buzău – oscilând între operetă şi comedie. Va
cunoaşte o oarecare faimă, după prestaţiile din trupa lui Alexandru Bărcănescu,
la „Asociaţia lirică“, înfiinţată în anul 1912.
În
timpurile grele ale primului război mondial, C. Tănase întrerupe stagiunea, se
prezintă la regiment și organizează spectacole în spitale alături de
presonalităţi precum George Enescu pentru a ridica moralul soldaţilor români
răniţi în luptă.
După
război, divorţează de soţie și se recăsătoreşte cu Virginia Niculescu. La
aproape 40 de ani, în 1919, chiar în inima oraşului București pune piatra de
temelie a teatrului de revistă „Cărăbuș”, care timp de peste două decenii va
reprezenta genul revuistic în România. Aici se remarcă prin interpretarea
strălucită a cupletelor la adresa nedreptăților sociale, a politicianismului, a
imposturii și demagogiei, printre care amintim: „Până când”, „Este? Este?”, Ai,
n-ai, dai”, „Cu ce”, Nu mai pot!” Această „academie de umor” promova un
prototip de personaj apreciat de public – „cetățeanul simplu, umilit și
necăjit, mai mereu nedreptăţit de autorităţile statului, îmbrăcat în costum cu
pătrățele, obligatoriu cu o crizantemă la butonieră și cu baston”, actorul
devenind purtător de cuvânt al unor categorii sociale defavorizate. Spectatorii
erau fascinaţi de reprezentațiile pline de fast ale actorilor, dansatorilor și orchestrei.
Principalul animator și sufletul teatrului era C. Tănase, cel care a pus bazele
teatrului de revistă și punea în scenă spectacole în genul celor de cabaret
franţuzesc, însă deosebit de inspirat, pe muzică suprapune monologul, cupletul
satiric, cupletul muzical şi alte mijloace moderne de realizare a unui
spectacol de gen. Confirmă astfel că „Umorul este umbrela înțelepților.” (Erich
Kastner)
Știind că satira avea priză la public, teatrul lui
Tănase era adesea politic și avangardist, iar
actorul era cunoscut pentru curajul său de a satiriza regimul din epoca sa și
slujitorii acestuia, indiferent de culoare politică. Iată câteva versuri
reprezentative: „În țara asta, țara pâinii/
Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de
mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră
tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ Și când înjuri pe șleau de mamă/
Ei, cică, eu fac pe nebunul.”
Stare mai actuală azi, ca niciodată. Subiectele pline de substrat ale
spectacolelor trupei au atras atenţia cenzurii care „îşi iţeşte colţii” tot
mai agresiv în ultimii ani ai vieții strălucitului actor, care considera „Umorul
e un fel comic de a fi serios” (Peter Ustinov)
În film
aduce propriul său personaj în dialog cu imaginea scenică: „Peripețiile
călătoriei lui Rigadin de la Paris la București” (1924), „Visul lui Tănase”
(1932), „Răbdare, Tănase!” (1943).
A
înregistrat succese atât în țară cât și în străinătate: Turcia, Franța, Egipt,
Liban etc. Pentru meritele sale artistice incontestabile, Constantin Tănase a
fost decorat, la 28 ianuarie 1942, cu Ordinul „Coroana României” în gradul de
Comandor, convins fiind că „Umorul este lumina solară a minții” (Edward Bulwer-Lytton) unui popor.
Tănase a
murit în București, pe 29 august 1945. În ceea ce
privește moartea actorului se cunosc două variante. Oficial se știe că moartea
i-ar fi survenit în urma unui blocaj renal după un tratament cu 20 de
aspirine/zi, aplicat pentru o infecție a faringelui căpătată după consumul unei
halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. A refuzat tratamentul cu
penicilină și ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor; teatrul
românesc pierde prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate
timpurile. Alții spun că actorul ar fi fost victima armatei sovietice
invadatoare, din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să
„rechiziționeze” bunuri personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care
le cereau spunând, „Davai ceas”. Bine cunoscut este cupletul lui Tănase:
„Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru
pân' la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai casă și moșie/ Harașo, tovărășie!”
După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a
ordonat să nu mai joace piesa, dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La
următorul spectacol, actorul a apărut pe scenă în chip de „mim” și nu a scos
niciun cuvânt. Îmbrăcat într-un pardesiu larg, cu mâinile blindate cu ceasuri, și-a
deschis pardesiul, scoțând la iveală un ceas gigant cu pendulă. Arătând spre
acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Spectatorii
l-au aplaudat frenetic minute în șir. Două zile mai târziu marele actor a
murit.
Pentru talentul,
dragostea și dăruirea totală scenei românești, actorul Constantin Tănase a rămas
legat prin toate fibrele ființei sale de inima românului iubitor de umor de calitate,
în mod special de orașul natal, Vaslui. Acest lucru, deoarece vasluienii știu
și cred că: „Râsul și veselia sunt piperul și sarea vieții și, în același timp,
singurele lucruri omenești”. (Calistrat Hogaș) Casa de Cultură din centrul
civic al municipiului Vaslui îi poartă numele. La intrarea în clădirea
acesteia, cu fața spre statuia domnitorului Ștefan cel Mare stă mândru bustul
lui Constantin Tănase. Cu sprijinul Virginiei Tănase (soția actorului) și a lui
Radu Tănase (fiul acestora), Muzeul județean a organizat o secție a actorului
Constantin Tănase, unde se află arhivele personale și multe dintre obiectele
care i-au aparținut.
La
inițiativa teatrologului, scriitorului și dramaturgului cu rădăcini vasluiene,
Valentin Silvestru, la Vaslui se desfășoară bienal, începând cu anul 1970 și
continuă până astăzi, Festivalul Internațional de Umor „Constantin Tănase”. Satira și umorul sunt la ele acasă și în
anul 2020, în perioada 18-20 septembrie. Să-i urăm mult succes și viață lungă!
În
organizarea și desfășurarea festivalului colaborează instituțiile
administrative locale și județene și instituțiile de cultură ale municipiului.
Vor avea loc mai multe spectacole de teatru, Biblioteca Județeană organizează
concursul de literaratură satirico-umoristică (cu două secțiune - carte și
epigramă) și o expoziție de carte satirico-umoristică. Muzeul Județean organizează
expoziția de caricatură.
Ilustrul
Păstorel (Alexandru O. Teodoreanu) spunea despre celebrul său contemporan:
„Expresia lui Tănase denunță o bunătate fără de margini. E vesel și bun. E
vesel pentru că e bun”. Și adăugăm noi, și pentru acest lucru, Constantin
Tănase va rămâne în veci o celebritate ancestrală și o figură legendară a
umorului și teatrului de revistă românesc.
Vasilica
Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu