Banii: războaie,
revoluţii, epidemii
Petru Romoşan
23 August 2020
Averile mari
se fac în spatele războiaelor, revoluţiilor şi epidemiilor. În spatele marilor
nenorociri şi dezastre, cu alte cuvinte. Primul dintre moderni care a înţeles
genial lecţia a fost Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fiul cel mare al
fondatorului dinastiei Rothschild, instalat la Londra atunci când l-a finanţat
pe ducele de Wellington împotriva împăratului Napoleon I pentru bătălia
pierdută de francezi la Waterloo. Averea lui Nathan şi a familiei sale a
crescut exponenţial, iar el a devenit omul inconturnabil al Londrei[1].
Războaie mondiale, cum au fost primul şi al doilea, nu se mai pot face din
pricina nenorocitei de bombe atomice, pe care azi o au mai mulţi. Şi deci o pot
şi folosi necontrolat şi sinucigaş pentru toţi. Dar revoluţii se pot face şi
s-au făcut destule. Mai recent am avut revoluţiile colorate din Africa de Nord,
maidanul de la Kiev, iar acum 30 de ani, revoluţiile anticomuniste, printre
care şi cea din România lui Ceauşescu. O revoluţie în curs, care vizează în
primul rând Rusia, e cea din Belarus. Cine finanţează revoluţiile preia discret
controlul şi poate începe „extracţia”. Uneori până la sânge. Nici războaie
locale sau lovituri de stat nu au lipsit în ultimul deceniu - în Siria, Libia,
Mali, Ucraina, Yemen, Venezuela, Bolivia... Pe toate le finanţează cineva. De
20 de ani încoace s-au înmulţit şi epidemiile (SARS, MERS, Ebola, pesta
porcina, boala vacii nebune, gripa aviară...), care n-au fost totuşi duse până
la rangul de pandemie. Diferenţa dintre epidemie şi pandemie este aceea dintre
un război local sau regional, circumscris, şi un război mondial.
Pandemia
decretată de un O.M.S. foarte controversat, foarte controlat tot prin finanţare
poate însă avea amploarea unui război mondial ultramodern, cu mai multe
obiective, pe termene scurte, medii şi lungi, aproape toate realizabile. În
avantajul finanţatorilor, bineînţeles. Obiectivele multiple nu sunt cunoscute
decât de marii scamatori care plătesc şi gestionează întreaga operaţiune.
Pandemia SARS-Cov-2, desigur, nu este un război mondial clasic, dar îi seamănă
ca două picături de apă.
Pandemia în
curs are, printre alte scopuri mai greu descifrabile, cel puţin două care sar
în ochi. Primul obiectiv : acoperă criza economică mondială declanşată deja din
2019 ca o continuare a celei din 2008, crize datorate greşelilor şi lăcomiei
infinite ale superbogaţilor acestei lumi. Astfel, actuala criză economică de
proporţii dificil de estimat este şi va fi pusă în cârca micuţului coronavirus,
iar adevăraţii responsabili se vor putea spăla pe mâini (cu sau fără gel
hidroalcoolic, cu sau fără mască). Al doilea obiectiv major: pandemia acoperă
de minune războiul asimetric în curs dintre S.U.A. şi China, un conflict de
interes maxim pentru superclasa mondială. Pentru că aceste două superputeri, state-naţiune
încă, sunt cel mai greu de supus intereselor globale neoliberale, corporatiste
ale elitei transnaţionale.
Războiul
comercial în desfăşurare declanşat de preşedintele american Donald Trump
împotriva Chinei preşedintelui Xi Jinping pare să intre în acelaşi
suprascenariu. Iar Donald Trump nu a putut câştiga preşedinţia S.U.A. în dauna
lui Hillary Clinton, cel mai slab candidat pe care şi-l puteau alege democraţii
în 2016, fără sprijinul discret şi eficient al superclasei globale. De ce l-au
preferat superbogaţii pe Donald Trump ? Foarte probabil, pentru că el le putea
face jobul cel mai bine, lăsând în acelaşi timp impresia că lucrează numai
pentru poporul american. La fel ca în cazul alegerii şi realegerii
preşedintelui român Klaus Iohannis, scenariul din 2016 pare să se repete în
2020 în S.U.A. Altfel, de ce ar fi fost ales Joe Biden, cu grave probleme de
vârstă, să-i reprezinte pe democraţi? Bernie Sanders, singurul candidat
autentic al democraţilor, a fost din nou sacrificat pentru scopuri superioare
inavuabile.
Cum se fac
lucrurile? Cum s-au făcut şi altădată - ne spune pe scurt F. William Engdahl,
expert în geopolitică de la Princeton: „În numele forţelor aflate în prezenţă
(powers that be - n.a.), cel de-Al Doilea Război Mondial a fost orchestrat de
sferele de influenţă ale City-ului londonez şi ale Wall Street-ului pentru a-i
manevra pe cei doi mari adversari - Rusia şi Germania – ca să se angajeze
într-o luptă sângeroasă între cele două ţări, în aşa fel încât cele două mari
puteri anglo-saxone să poată reorganiza eşichierul geopolitic mondial în
favoarea lor. Au reuşit cu brio, doar că, după 1945, Wall Street-ul şi fraţii
Rockefeller au hotărât ca Anglia să joace rolul de prim partener al
Washington-ului (adică mâna a doua - n.n.). Regatul Unit şi Statele Unite au
devenit figurile hegemoniei mondiale, intrând astfel în epoca numită a «
războiului rece ». Acest parteneriat anglo-american a luat sfârşit oficial în
1989, odată cu căderea zidului Berlinului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice în
1991” [2] .
Scenariul
pare să se repete, cu ajustări importante, impuse de contextul actual,
printr-un război asimetric între S.U.A. şi China. China nu s-ar mai fi supus
scenariului globalist, în opinia lui William Engdahl, şi, începând din 2015,
încearcă să-şi impună propriul proiect de „Drum al Mătăsii”, în dauna
proiectului globalist „China 2030”, conceput sub direcţia lui Robert Zoellick
de la Banca Mondială. Până în 2012, anul venirii la putere a lui Xi Jinping,
China acceptase „jocul de echipă” globalist şi beneficiase de cea mai mare
creştere industrială din istorie (comparabilă cu dezvoltarea Germaniei între
1871 şi 1914, şi cu cea a S.U.A. după 1866), datorată în bună măsură deciziilor
globaliste.
William
Engdahl citează şi analizează în articolul său cartea „Unrestricted Warfare”
(Război fără restricţii) din 1999, semnată de doi colonei ai armatei populare
chineze, Qiao Liang şi Wang Xiangsui, sugerând, în lumina ei, interpretări
posibile ale unor evenimente actuale: „Forma pe care ar putea-o lua un război
între China şi Statele Unite. L-am putea califica drept război asimetric sau
război fără restricţii, în care nimic din ceea ce îl poate perturba pe inamic
nu este interzis. După Qiao, « prima regulă a războiului fără restricţii este
aceea că nu există reguli, nimic nu este interzis ». Nu există convenţii de la
Geneva. Cei doi autori din Beijing adaugă că acest război clandestin ar putea
cuprinde atacuri la adresa securităţii politice, securităţii economice,
securităţii culturale şi securităţii informaţiei naţionale. Dependenţa
economiei americane de lanţurile de aprovizionare chineze pentru toate cele, de
la antibioticele de bază la minererurile de pământuri rare vitale pentru
armată, nu este decât un domeniu de vulnerabilitate printre altele.
La rândul
său, China este vulnerabilă la sancţiuni comerciale, la perturbări financiare,
la atacuri bioteroriste şi la embargouri petroliere, ca să numim doar câteva
domenii. Unii au sugerat că recenta invazie de greieri călători şi pesta
porcină devastatoare pentru rezervele alimentare de bază ale Chinei n-au fost
numai dezastre naturale. Deci probabil că suntem deja într-o formă de război
nedeclarat fără restricţii între Statele Unite şi China. S-ar putea oare ca
recentele inundaţii extreme de-a lungul fluviului Yangtze care ameninţă să rupă
barajul celor Trei Defileuri, inundaţii care au afectat deja Wuhanul şi alte
mari oraşe din China şi au devastat imense suprafeţe agricole cheie, să nu fi
fost cu totul manifestări sezoniere obişnuite ?”[3].
Cămătarii preferă
să fie numiţi filantropi, iar războaiele, revoluţiile, epidemiile/pandemiile
sunt pentru ei cele mai mari sărbători. Pentru că îşi înmulţesc nemăsurat banii
prin monetizarea suferinţelor celor mulţi. Desigur, „cămătar” e un cuvânt urât.
De aceea, superbogaţii şi-au însuşit alte titulaturi mult mai plăcute :
proprietari, acţionari, constructori, fondatori, „patriarhi”, binefăcători,
filantropi, sponsori, investitori, bancheri... Unde sunt azi banii care ne
stăpânesc neoliberal ? Cine deţine banii mulţi şi puterea globală ? Unii
experţi economici şi comentatori politici i-au identificat simplu şi succint pe
deţinători : „Neoliberalismul, ca proiect de clasă, este o reuşită strălucită.
Opt familii posedă astăzi tot atât cât 50 % din populaţia mondială. Cei 500 de
oameni cei mai bogaţi din lume în 2019 şi-au crescut averile cu 12 000 de
miliarde de dolari, în timp ce aproape jumătate dintre americani nu aveau deloc
economii, iar aproape 70 % dintre ei n-ar fi găsit 1 000 de dolari necesari în
caz de urgenţă fără să se împrumute. David Harvey (autorul unei celebre istorii
recente a neoliberalismului - n.n.) numeşte asta „acumularea prin
deposedare”[4].
--------------------------------
[1] vezi Amos Elon - Founder, Harper
Collins, Londra, 1996.
[2] Vers une guerre entre les
États-Unis et la Chine ? La création d’un système totalitaire mondial, un «
„gouvernement mondial unique” »? - https://www.mondialisation.ca/ - 17 august
2020.
[3] William Engdahl, Unrestricted
Warfare,1999.
[4] Chris Hedges, The Disaster of
utopian engineering, https://www.truthdig.com/ - 28.01.2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu