O TRAGICĂ POVESTE DE DRAGOSTE

O TRAGICĂ POVESTE DE DRAGOSTE

S-au cunoscut în anii 50, într-un Bucureşti sovietizat. El, poet la început de drum. Ea, solistă la Operă. El, condamnat la puşcărie politică. Ea l-a scos de acolo. S-au iubit o jumătate de secol. Apoi el a plecat Dincolo. Ea n-a rezistat. I-a cerut iertare Zămislitorului, a luat un pumn de somnifere şi s-a dus după el.

Se găsiseră puţin după finalul marelui război. Bucureştiul era împresurat de sovietism.

El se dăduse jos dintr-un tren de Ardeal, poet minor, simbrie microscopică, gazetar la o revistă culturală. Ea era Everestul. Vedetă. Studiase la Moscova şi Leningrad. Maurer și Bodnăraş, apostolii lui Stalin, îi dădeau târcoale. Se tutuia cu Constantina si Lica Gheorghiu, fiicele lui Dej. El împărţea o masă şi o cameră închiriată cu un balerin. Aşa a cunoscut-o. Iubirea dintre o zeiţă şi un muritor.

În 1957 el uita să-şi pârască la Securitate un coleg de la „Teatru”. Acesta glăsuia că ar fi bine ca revoluţia maghiară să se extindă şi peste graniţă. E arestat. Puşcărie politică. Irinel intervine. Sus, sus de tot. Poetul iubit e eliberat în februarie 1958…

După eliberare, purtând stigmatul de fost deţinut politic, trăieşte, o bună perioadă „ca un parazit” fiind întreţinut de Irinel Liciu, „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort”, mărturisea, într-un interviu, Ştefan Augustin Doinaş. „Pur şi simplu m-a întreţinut, trăiam pe spinarea ei”. Irinel era în vogă. El mergea, ascuns sub pălărie şi palton, să o aştepte la ieşirea de la Opera. Era un proscris. Ea primise titlul de Artist Emerit al Poporului din mâinile lui Gheorghiu-Dej.

Poetul o cere de soție după un an de la ieșirea din închisoare. Balerina își împlinește cel mai frumos vis și devine soţia lui Ştefan Augustin Doinaş. Dar, pe măsură ce viaţa ei de familie părea că se consolidează şi fericirea părea să se stabilească definitiv în viaţa ei, prim solista de la Opera din Bucureşti începea să aibă probleme în carieră iar, în cele din urmă, a fost nevoită să renunțe la dans.Pe 12 februarie 1970 marea balerină dansează pentru ultima oară. Acelaşi rol ca la debut - Lebăda Albă. Cercul este închis. De aici înainte ea își rezervă tot timpul pentru Doinaş… Gloria ei a apus. A poetului, prinde a urcă. Într-o seară, zămisleşte „Mistreţul cu colţi de argint”. I-o citeşte soaţei. E prima care aude probabil una dintre cele mai frumoase poezii din Literatură noastră. 

Dar scriitorul nu e statornic, are drag de alte femei, deşi iubirea partenerei e infinită. Irinel află, e ceva ce o macină. Atâta dragoste, un Univers de dragoste şi el înşală ! Pentru prima dată își face bagajele. Doinaş simte că a înfuriat până şi pe Zeii olimpieni. Se pune la birou şi reușește o altă capodoperă : „Azi ne despărţim” :

„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat”.

Dar dragostea ei arde. Irinel se întoarce. De fapt, unii zic că nici nu a plecat. 1989 îi prinde împreună. Cum au fost şi în 1977 şi în 1968. Scriitorii îl propun pentru Nobel.

Academia Română îl primeşte cu braţele deschise.

Apoi… Apoi vin accidentele vasculare şi tonele de medicamente. Cancer. Nu Zodia Cancerului, ci boala. Mai poate merge greu cu un baston. Are 80 de ani şi el ştie asta.

Vineri spre sâmbătă, 25 mai 2002. Pe masa de operaţie. Infarct. Scurt ! Doctorul Irinel Popescu a chemat-o pe Irinel Liciu l-a spital. Nu i-a spus de ce. A înţeles ea acolo. Se stinsese la 80 de ani şi o lună. Din acest timp, 50 fuseseră împreună. N-a plâns, n-a jeluit, nu s-a dat în spectacol.

S-a întors acasă. S-a aranjat, s-a dat cu fard . Ştia că atunci când barcagiul Charon te trece Styxul, râul mitologic care separă lumea celor vii de lumea morților, trebuie să te arăţi frumoasă şi nerădbătoare pentru întâlnirea cu cei dragi. Cu cel drag…

S-a dus la biroul lui Doinaş. A surâs o secundă. „Aceeaşi dezordine monumentală”…

A luat stiloul lui şi a aşternut pe o coală de hârtie 16 cuvinte. Cele mai frumoase şi mai tragice din Istoria iubirilor noastre. Apoi a strâns pumnul, pentru ultima oară. L-a golit, cu un pahar de apă. Era plin cu somnifere. A găsit-o menajera, a doua zi de dimineaţă.

Patriarhia Română, înmuiată în faţă acestei profunde tragedii din Lumea noastră, le-a dat voie să păşească dimpreună pe tărâmul Veșniciei fiind de acord să aibă slubă religioasă, cu toate că Irinel – fiind sinucigașă, păcat extrem – nu ar fi avut acest drept.

Au fost înmormântaţi dimpreună, cu salve de tun, cu fanfară, pe Aleea Academicienilor, din Bellu, ceea ce spune multe… De fapt, spune totul.

Cele 16 cuvinte scrise de Irinel erau acestea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide !”

posted by livhost@yahoo.com

Sursa: Prof. VALENTINA LUPU