Ioan
Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!
Gând:
” Întotdeauna biblioteca a fost și va
rămâne un izvor de lumină, prin cărțile devenite flori ale spiritului, al
înobilării ființei omenești cu cele mai frumoase sentimente și înțelegeri despre
viață.
Gândul bun de a vorbi iar despre valoarea
imensă a cărții, a altoirii ei ființei umane prin grai și literă, prin îndemn
spre o morală umană sănătoasă, spre educație și echilibru spiritual mereu în
orientare, mă recheamă iar, citind scrierile celebre: ale hermeneutului
autodidact Ben Todica: ”De vorbă cu îngerii”, versurile recente ale eminentului
poet critic și sociolog Adrian Botez, citind scrierile de credință creștină a
Preotului Al. Stănciulescu Bârda, scrierile poetei creștine Mariana Gurza,
studiile crteștine ale doamnei Alexandra Dogaru, cât și despre iubirea neamului și a limbii române
la Al.Florin Țene, etc.
Câteva aprecieri cu referire la eseul dlui.
Ben Todica, scrise și trimise de mine autorului, doresc a le reda și cu această
ocazie:
Frace Benule,
Lucrarea frăției tale ”De vorbă cu
îngerii” este o scriere de care omenirea de azi are mare nevoie, căci este o
analiză/eseu de care avem nevoie. Am citit-o de mai multe ori, am citit-o
primită fiind și de la doamna Melania Rusu Caragioiu, și încă mă minunez cât
adevăr adună și ni se transmite. Curățenia umanității de nenorocirile
abuzurilor de tot felul este la punctul când trebuie oprit, mai ales acea
distrugere a moralei vieții. Sodomismul și depravarea nu mai pot fi tolerate, încursiuni
necivilizate în naturala creație a ființei umane prin dragostea dintre Om și
Femeia lui (Familia), nu pot fi murdărite și scoase din intimitatea lor naturală.
Frumusețea tainei legii creatore trebuie
să fie și să rămână intimă, căci și animalele respectă frumusețea înmulțirii
lor, fără a se apropia de genul opus, sau de un animal tânăr nematurizat.
La acest capitol al scrierii frăției tale nu
am decât notă maximă și la superlativ. Este trist, da, căci puțini se sesizează
și azi de nevoia ridicării calității vieții; prin educație, prin cultură, prin
școli, căci nu prea e eficace pedeapsa cu amenzi sau închisori, când deja
bipedul devine matur și îmbolnăvit mintal în halucinațiile sale sexuale. Și
nimeni nu poartă mai mare responsabilitate decât părinții și sistemele sociale
cu responsabilități de educație a copiilor. Ai realizat o scriere/eseu de cea
mai utilă necesitate, care și face cinste unui scriitor, și ar fi bine dacă și
alții ar da curs sesizărilor frăției tale!
Cu
drag și multă prețuire.
Ioan
”...Întotdeauna Biblioteca a fost și
va rămâne un izvor de lumină, iar cărțile flori ale spiritului uman, prin
acestea se întregește ființa omenească, căci fără carte rupem acel fir al
liantului psihic, creator de idei proprii la copii, specifice chemărilor
interioare a acestora, desigur cu o conduită înspre adevăr și iubire față de
cel de lângă tine. Și începând cu respectul față de familie, fiindcă fără o educație sănătoasă din familie, cu
destrămări și divorțuri, copiii devin speriați și rătăciți și ei viața lor..
Dar să mai găsească stări în care vedem azi, de căsătorii între sexe de același
gen!! Păi, mai vede copilul rostul vieții sale, va mai pricepe taina, acea mare
taină a căsătoriei cu o fată iubită, și al naturalel legi sexuale de a procreea
urmași, copii frumosi, iubiți, și acea mândrie a bunicilor lor, întotdeauna
izvor de fericire la bătrâneții lor?
Vorbeam la început de valoarea bibliotecii
și a cărții.Am iubit cartea din copilărie, școală mi-a fost viața. Școală mi-au
fost părinții, fiindcă le-am văzut sărăcia, dar le-am văzut înfinita dragoste
cu care m-au crecut. Copil fiind, mă bucuram de jocurile copilăriei între
copiii satului meu natal, nu aveam grija dar nici știința evenimentelor și
vremilor sărăciei sub care trăiau părinții mei. Și azi iubesc vremea copilăriei
mele, dar până la adolescență numai, când m-am trezit al nimănui. Soarta omului
iubitor de viață bună, dar la care nu putea ajunge. Cartea m-a făcut om, dar cu
un spirit blajin cu semne de atracție spre arta poetică, căci tânjeam in dorul
meu de libertate, de adevăr, mă scârbea orice minciună. De politică nici vorbă,
ni se spunea de acel mare viitor al tineretului comunist(utc), eram atras ca orice
tânăr al acelor vremi, dar nu eram spiritul aventurierilor după glorii, a mă
angaja minciunii și supunerii oarbe îndoctrinării ideologiilor comuniste, devenisem
un ratat, marginalizat dar bun meseriaș, la făcutul geamurilor și ușilor
mărețelor blocuri ceaușiste, apoi la fabricarea mobilei pentru export, care a
adus mândrie îndustriei românești. Tractoarele Brașovului, Vagoanele Aradului,
Agricultura noastră bine mecanizată, din istorie fiind noi Românii grânarii
Europei. Unde sunt toate acestea? Își asumă cineva vreo răspundere?
M-am ridicat prin efort de autodidact, am
pus niște cărți în vitrină considerând că am o bibliotecă a familiei mele aici
în noua țară unde mă aflam!
Bunăvoința multor români cu suflet, oameni cu
caracter întradevăr uman și înțelegători ai sorții românilor din lume, mi-au
dăruit cărți pe care le-am adunat ca pe
niște odoare!
Le-am prezentat cititorilor români
australieni. Mare bucurie, dar și satisfacție pentru mine și pentru familie,
care m-a ajutat cu toată tragerea de inimă.
Mulți au apreciat efortul familiei mele, contribuția
financiară benevolă. Știind că sun român care vin din România, dovedindu-mi mie
însumi, că sunt greșiți unii ce mă subapreciază, astfel prindeam mai mult curaj în munca mea, și cea
scriitoricească, versuri, etc. Îmi găsisem calea și chemarea mea înterioară,
văzând în arte înobilarea propriei mele ființe.
Azi, cu acestă pandemie a ”Corona
virusului” greu mai vin cititori să împrunute o carte românească. Dar, vreau să
fiu sincer, într-o vreme veneau foarte multi cititori, dar din cei mai
vârstnici, care acum mulți sunt plecați la Ceruri, iar locul cărții fiind luat
tot mai mult de compiutere și telefoane mobile, devin tot mai atractive pentru
generația tânără de azi.
Însă această Bibliotecă de familie, numită
din respect pentru Poetul geniu ”Mihai Eminescu”, va rămâne ca o oază de lumină
aici în lume, o oază de lumină românească, capabilă a dăinui sub vremuri, cât
mai ales spre cinstirea și neuitarea acelor Oameni de Seamă, dăruitori de carte
românească și al căror autografe puse pe fila cărții dăruite, rămân mândria
vieții și muncii mele aici în Australia.
*
”SFAT
ȘI SFĂTUITOR”
Sf. Isaac Sirul
– ”Cuvinte despre sfintele nevoințe”
”Să
nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar
dacă ar fi foarte înțelept. Încredințează mai degrabă gândul tău unui om
neânvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)?
Cercarea stă în a primi cineva privirea unor lucruri, fără să fi luat
cunoștința lor în sine însuși, ci în a simți în chip limpede prin cercare
folosul și paguba lor, pentru faptul că a petrecut în ele timp îndelungat. De
multe ori un lucru pare păgubitor, dar înăuntrul lui are o lucrare plină de
folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă.
Adică, de multeori un lucru pare să fie de folos,
dar înăuntru e plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în
lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia
adevărată a cunoștinței. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să
probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală(un discernământ).
De
aceea nu oricine e vrednic de crezământ când dă un sfat, ci numai acela care
mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și
de clevetiri”.
(Gând de Seară – dela Pr.Alexandru
Stănciulescu-Bârda)
*
Aprecieri:
Ioan Miclău
Își
folosește toate resursele materiale și spirituale pentru a încredința hârtiei
gândurile și trăirile sale, fie că scrie proză, fie poezie sau teatru. Cu toate
acestea, simțindu-se cetățean cu Drepturi depline în Imperiul Limbii Române, iese adesea în arena Cetății
și, cu competență și curaj, își exprimă părerile față de cele mai acute
probleme ale neamului, propune soluții, critică realități.
Atunci
face publicistică! Ioan Miclău este un român de bună credință, care militează
cu tot ce poate și cum poate pentru binele neamului său. Și n-o face rău!
Pr.Prof.Dr. Al.Stănciulescu-Bârda
(Scriere pe coperta IV, a cărții ”Bună ziua, bade Ioane”.-2008).
*
Noua
carte a domnului Ioan Miclău se constituie într-o paletă policromă a ideilor
abordate și prin multitudinea de mijloace de exprimare scriitoricească.
Autorul, cunoscând cugetarea lui Constantin Tsatsos, care spune că fiecare
artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai și amar dacă exprimă numai
epoca respectivă.
Adevărata artă
exprimă toate epocile, pentru că îl cuprinde pe om, se ferește să atace
problemele frontal, ci le analizează la modul general, pentru a fi valabile,
indiferent de epocă și spațiu geografic, chiar dacă folosește o limbă
arhaică, specifică mediului rural și exemplificând cu elemente din istoria
neamului românesc jaloane comune și altor popoare, dar la date istorice
diferite.
În interviul Bună ziua, bade Ioane autorul realizează un Interesant Interviu
cu mine însumi, unde sinele se regăsește în oglinda eului. Sufletul
autorului este plin de o mulțime de răni, datorită faptului că poartă în sine
crucea Țării sale, din ele picură sângele care hotărnicește calea străbătută.
Iar Ioan Miclău trăiește de ani de zile, urmărind aceste picături, pentru a
afla dacă sunt dintr-o rană veche sau dintr-una nouă. Aceste picături le
descoperim noi aici, în această carte și în interviul dintre un ”reporter” de
la Revolta universitară și badea Ioan. De fapt, două persoane într-unul singur.
Punându-și întrebări, autorul abordează
problema folclorului Românesc, a Doinei, specie literară, pe care o găsim numai
la români, Folclor pe cale de dispariție, datorită înfiltărilor elementelor
alogene.
Însă,
autorul știe că diferența dintre perfecțiunea Doinei românești și Imperfecțiunea
manelelor este aproape infimă. Dar de această Infimitate depinde veșnicia
Doinei noastre străbune.
Ion Luca Caragiale este adus în
actualitate prin aluzia la ”Revolta socială”, Ion Creangă este amintit în
legătură cu învățământul și educația noastră, iar Mihail Kogălniceanu prin
legea dezrobirii țiganilor. Plonjarea în istoria noastră prin jalonarea unor
repere se construiesc astfel pilonii Pantheonului spiritualității românești.
Limba folosită în interviu este arhaică și
păstrează suculența expresiilor țăranilor noștrii. Ea este compusă nu din
simple cuvinte, ci din sensurile depozitate în acestea. Limitele cuvintelor sunt limitele sensurilor lor, iar
expresiile exprimă ce poate exprima limba română și ea este tot atât de exactă,
pe cât de exacte îi sunt cuvintele.
Sufletul lui Ioan Miclău din
această carte este ca pământul Țării sale, România. Rodnic și dătător de
speranțe. Dar, care acoperă și morții noștri, bunii și străbunii. Naște și hrănește.
Peste el calcă mulți, Se află între granițele Limbii Române, a României Mari.
Pătrunde
până în adâncimi nebănuite și nu se termină la nici un orizont istoric.
Sufletul lui Ioan este ca pământul românesc.
Al.Florin Țene- prezentare la cartea ”Bună ziua, bade Ioane”
Editată la ”Cuget Românesc-Bârda și
tipărită la SITECH-Craiova
2008)..
LIMBA
ROMÂNEASCĂ – PREȚIOASĂ DĂRUIRE DIVINĂ!
Limba Românească este prețioasa dăruire,
roditoarea veșnicei reânvieri de Neam dăruită de Dumnezeu!
Este o Limbă cu
rădăcini străvechi, așa cum spun Istoriile, rădăcini din care încă au crescut
multe alte si frumoase limbi de popoare! Sfânt este acest Neam românesc,
roditor Eden îi este pământul așezat între râurile cu izvoarele lor carpato-dunărene.
Însăși această tainică Românie, după cum
o definea cărturarul Artur Silvestri, este taina sufletului neamului nostru,
care se adeverește prin graiul limbii pe care o vorbim!
Orală sau scrisă, sculptată sau pictată,
cântată sau scrisă în revistele literare, Limba românească este viul prin care
inspirăm credința noatră creștină ortodoxă, căci împreună acestea ne identifică
în timp și spațiu, și ne va identifica întotdeauna. Precum o piatră de hotar am
avut întotdeauna o intelectualitate românească prin care se purta de grijă acestei limbi naționale, o îngrijea
prin legile ei gramaticale, o înfrumuseța cu simțirile cele mai gingașe și
creștine în dulcile ei exprimări, curate și nestricate.
Mihai Eminescu a fost florarul îngrijitor
al grădinei noastre lingvistice, a curățat și șlefuit o limbă ca un cântec, ca
un fagure de miere, a înălțat-o între celelaltele limbi create de Dumnezeu, căci o iubea!
Așa
să facem și noi azi! Am 80 de ani, timp în care de Eimnescu nu m-am depărtat.
Poezia este floarea unei Limbi, iar Eminescu este și va fi floarea Limbii
Românești, prin poezia și simțămintele căruia creștem noi și generațiile
viitoare.
Dumnezeu va ridica cu siguranță mai
multe pietre de hotar ale românismului, chiar dacă momentan bântuie furtuni de
tot felul, fiindcă nu este acest neam lipsit de rădăcini sănătoase; vedem zilnic răsărind mlădițe viguroase, care
nu vor lăsa nescrise zilele de azi cu toate cele ce le trăim!
Dar Limba, Limba Românească nu iese decât
odată cu sufletul, si voi fi sigur că mor fericit pentru iubirea Limbei mele Românești, dăruită
de Dumnezeul Neamurilor respectând în același timp Limbile acestora!
IOAN MICLĂU-GEPIANU
8/29/2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu