Grădina Maicii Domnului
- Predica de la Petru Vodă
Prof. univ. dr. Ion Coja
15 August 2020
Cuvînt lămuritor
Vineri, 14
august 2009, am ajuns spre seară la Petru Vodă, ca pelerin, însoțit de preotul
Teofil Bradea. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem
favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o
chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară
călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de
prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană
alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am
sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi
mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua
zi!… Nu mi-a venit să cred urechilor, abia când am înţeles că nu este o
confuzie am întrebat:
- Despre ce
să vorbesc?
Mi s-a
răspuns:
- Ce vreţi
dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!
Îl ştiam de
mulţi ani, din citite şi auzite, pe părintele Justin Pârvu, dar am stat de
vorbă o singură dată în primăvara lui 2009, vreo zece minute, nu mai mult, când
i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu
vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest
împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă
dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei! Eh, vorbesc metaforic, în parabole!…
Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea: aşa ceva nu mai văzuse nici
sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce
se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat
Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că
pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti.
Le-am îmbrăcat a doua zi cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.
Nu ştiu cum
au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire, la predica ortodoxă nu se
aplaudă… Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii,
necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus
părintele stareţ Justin Pârvu. Am promis câtorva credincioşi care regretau că
nu au putut s-o înregistreze, că voi publica predica. Las deoparte modestia, ar
fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Petru Vodă, am trăit un moment de
graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal,
ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ
pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez
de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra
subiectului, cum anume să-l dezvolt, ce anume să spun, am dormit liniştit, un
somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai
gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!
15 august 2009. Predica de la Petru
Vodă - „România, Grădina Maicii Domnului”
Prea
cuvioase părinte stareţ,
Cuvioşi
părinţi,
Iubiţi
credincioşi,
Am venit de
departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că
voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Petru Vodă încununată cu
predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui
stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii
mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii
sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi
simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată
este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care
bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se
cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune
despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română…
Multe se mai
pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii
Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să
mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra
căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub
toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să
însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina
Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al
II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat
pământul românesc, explicând că pe acest
pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „Grădina lui Dumnezeu”. Această
proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate
motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.
Procedând metodic, va fi să ne punem câteva
întrebări şi să căutăm cu bunăcredinţă
răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în
mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe
noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară
să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie
divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica
Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?
Vă
împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al
istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu
siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva,
cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare
dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să
mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri
binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem
din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi
de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul
românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de
leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce
să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:
Aşadar, voi
încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi
împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie,
deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră
atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.
Încep cu
Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a
avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a
recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul
că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în
ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat
naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri
apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul
Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia
limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii
decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul!
Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii
române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum
se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării
noastre prin tradiţia vie a graiului străbun, tradiţie de două ori milenară!
Mai veche decât amintirea bădiţei Troian, a împăratului Traian întemeietor de
Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă!
Amintire păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci
prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului
românesc.
Un alt
moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este
martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria
românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum
ar merita să fie în toate zările lumii! Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă
imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin
Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci
feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că
Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va
trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil
spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să
asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la
Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A
convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru
un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa
creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment
de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii,
a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima
credinţei creştine se făcea şi mai limpede.
Ştim cu
toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au
stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat,
nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând
decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor
săi… O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată
istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie… Am
mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea
şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.
Vom înţelege
mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat
dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase
sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci
Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii
sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele
scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti
vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de
influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate.
Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer! Şi răspund la
întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi
însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe
obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al
laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi
ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!
Insist
asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele
voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului,
Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat
pentru cumplită durerea mamei care are de dus la îngropăciune cinci feciori în
floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului
această durere… Care va fi fost atunci a întregului neam românesc. Aceleaşi,
ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi
lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe
mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul
mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba
de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor
vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea
morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte,
perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă!
Comparaţi
comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul
evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul
trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte
locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu
încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine
ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai
cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea
om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel
mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a
sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa
măicuţei, de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut
din această poveste oglinda sufletului lor… Căci să nu uităm că în Maica
Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama
Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.
La aceste
cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător
că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii
închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi
credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în
şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar
pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii
Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii,
poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc
însufleţite de o înaltă trăire creştină.
Cunoaşteţi
în schimb poezia O, mamă, dulce mamă… Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când
spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?,
ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România
nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în
mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una
fără alta nu se poate! Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită
primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi,
Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca
victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o
soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul…
Îngăduiţi-i,
dascălului de limba română care vă vorbeşte, ca în „inventarul marilor
performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul
omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă
asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să
găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni!
Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase
şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o
mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea
zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de
respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa
preacinstită!
S-ar putea
scrie o Istorie a Omeniei Româneşti… Cu numeroase şi variate capitole. Un
astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul
de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar
începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la Al Doilea Război Mondial, când
românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau
anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în
Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât
era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu
mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi
alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de
creştineşte.
În acest
sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi
să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din
păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari
interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu. George
Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să
administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic
ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte.
Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani
etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al
Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de
funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din
dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost
arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori
să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură
nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece
acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul
procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat
localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui
guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi
fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare
neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca
despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!
Contează
atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a
dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum
mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi
seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La
Paris, două românce, au scris o carte intitulată „Cum se moare în Carpaţi”. Una
dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Dumitru Bacu, camarad de
suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost
un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din
moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne,
ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au
murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără
pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. „Cu noi este
Dumnezeu!”, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei
Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de
feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre
copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că
bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale. Precum vedeţi, acestea mai
sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică
prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că
acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român,
încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să
fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc
mai mare nici că se putea!
Trec la a
doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi!
Maica Domnului are de gând să facă din
România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte! Dar de la intenţie
până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de
răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu
cumva există, oferite tot de noi, de români, motive pentru ca Maica Domnului să
sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile
noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit
de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor
isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni
dezgustătoare, cutremurătoare?
Din păcate
avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale
noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar
răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.
Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în
decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit
ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele
nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor.
Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, sufletele celor morţi nu-şi pot afla
odihna pe lumea cealaltă şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău
în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi
de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în
fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber
exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii
minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!…
Ţara asta
românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai
criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit,
regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute
de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un
Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din
familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să
zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte
în România iubirea de Neam şi de Ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime
scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri
post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi
să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul
lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj
din istoria neamului românesc![Nota redacţiei].
Victimele
sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre
ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a
încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre
viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii!
Iubiţi
credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care
trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari!
Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler!
Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în
iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că
legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin
creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement
de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest
detaliu - Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să
reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate
despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea.
Un alt
capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe
care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm
minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că
regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al
Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români,
vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când
structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova.
În timp şi mai ales după 1964, P.C.R. a început să se afirme ca un partid al
românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această
politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale,
pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de
asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă,
criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu,
nu puţine, ce-i drept… Rămasă şi această crimă nepedepsită!
Însă păcatul
cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989
sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat femeile noastre. Ne va fi
tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au
fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.
Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe
care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste
studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie
privea la televizor un program muzical. La un moment dat s-a anunţat că urmează
să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de
trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!”.
Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a
povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu
bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l
frumos şi potrivit, iar câteva zile aşa au ştiut că o va chema pe fata lor,
Daria. Apoi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă
şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod
certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are
o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă
excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie
ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne
amăgim că ar fi vorba de altceva!
Am ajuns şi
la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „Grădina
Maicii Domnului”… Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este
România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim
noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui aici şi atunci când în România va
fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că
în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai
ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care
de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990:
de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii
pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români
care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se
întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa
unui trai în demnitate!…
Scade cifra
demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin
descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor
despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu
dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii
pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu
scopul de a le învăţa pe femeile românce felurite tehnici contraceptive, adică
să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe
care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!
Tot în
zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România
numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste
condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane.
Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această
întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste
un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de
aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase
proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială
sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască
fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea
şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor
străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te
duce cu gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea
acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să
fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi
eliminare a elementului etnic românesc!
Iubiţi
credincioşi,
Am fost
senator între anii 1992 şi 1996. Deseori
am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit
de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament
prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării
pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început,
dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid -
eram senator P.D.A.R. -, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă
majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere
terenuri, proprietăţi imobiliare.
Din păcate,
primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în
discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat
înstrăinarea pâmântului românesc!
Oameni buni,
când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin,
scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel
pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl
condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează
tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei
care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor!
Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi…
O altă ţintă
agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi
acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi
guvernanţii noştri ar fi gata să accepte desfiinţarea statului român. Deja
statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale
independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că
acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni buni, în lume trăiesc câteva
sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un
stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii
omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine
stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul
român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă
cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe
degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica!
Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi
Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult
în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei
Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca
între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a
anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de
primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!
Iubiţi
credincioşi,
Vă spuneam
că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o
mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam
impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că
mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici,
vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la
măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc, canonul
mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt
convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am
simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie
şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea,
preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu… Nu, nu cu Ileana
Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului… Avea mama socotelile ei!
Am şi eu o
mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici
monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită
din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate. De aceea vă
mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul
Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor
care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă
mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut
răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun
şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.
Doamne,
ajută!
Mânăstirea
Petru Vodă, 15 august 2009
Nota autorului - Consider utilă publicarea acestui
text. Într-o Românie normală, într-o Românie a românilor, românească, în
România viitoare, vom avea probabil două zile de sărbătoare națională: 1
Decembrie, ca zi națională din calendarul faptelor istorice memorabile,
aniversând isprava cea mai de preț pe plan politic, și 15 august, ca zi
națională din calendarul creștin cu semnificații specifice și atât de
înălțătoare pentru sufletul românesc. Cu gândul la cele petrecute în urmă cu
trei ani, mă plec încă o dată dinaintea Sfinției Sale Părintele Justin Pârvu și
a celor care îl slujesc pe Domnul cu atâta râvnă la Sfîntă Mânăstirea Petru
Vodă, mulțumindu-le și rugându-i să ierte neputinței mele de a merge până la
capătul drumului început atunci, la 15 august 2009, sub cele mai faste
auspicii. Să ierte nevredniciei mele.
Nota redacţiei (Ion Măldărescu). Din respect pentru adevăr şi pentru
că „cine se aseamănă, se adună”, fac câteva precizări (fie-mi cu iertare) tot din „Grădina Maicii Domnului”:
- La 1 iunie
1946, după o mascaradă procesuală grotescă, Mareşalul Ion Antonescu, fost
conducător al Statului, a fost asasinat la Jilava la ordinul străinilor. Nu are
mormânt.
- Rămășițele
lui Carol al II-lea şi ale Elenei Lupescu au fost aduse în România la 13
februarie 2003. Ale lui Carol al II-lea au fost depuse mai întâi, cu mare
tam-tam, în cripta special amenajată a paraclisului mănăstirii de la Curtea de
Argeş, iar la 8 martie 2019, mutate în cripta din necropola noii Catedrale
Arhiepiscopale şi Regale de la Curtea de Argeş. Rămăşiţele Elenei Lupescu au
fost înmormântate în alt loc.
- La 13
august 2016 Principesa Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite de
Bourbon-Parma, gratulată neadevărat şi nemeritat - fiindcă nu a fost niciodată
regină - cu apelativul „Regina Anna”, a fost înmormântată tot în necropola noii
Catedrale Arhiepiscopale şi Regale de la Curtea de Argeş.
- La 16
decembrie 2017, tot în necropola noii Catedrale Arhiepiscopale şi Regale de la
Curtea de Argeş au fost depuse şi resturile lumeşti (ţinute la păstrare -
probabil, congelate - până la finalizarea lucrărilor de la mânăstire) ale
regelui de decor Mihai I, după ce, i s-a făcut o paradă funerară grandioasă dar
grotescă prin neadevărul semnificaţiei sale. Costurile ceremoniei le-a suportat
acelaşi popor pe care Mihai l-a trădat la 23 august 1944, nu O.N.G.-ul „Casa
regală”.
- La 25
decembrie 1989, după o mascaradă procesuală grotescă, primul Preşedinte al
României a fost asasinat la ordinul străinilor. Măcar el are mormânt…
https://www.art-emis.ro/eveniment/gradina-maicii-domnului-predica-de-la-petru-voda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu