Georgeta PETRE – „Simple Adorații…”
– un crescendo confesiv
Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este
promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu
transparent şi explicit „Simple
Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații,
împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare
eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime,
gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice ale acestor nobile sentimente.
Descoperim
treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe
biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste
„adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o
măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de
spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor,
ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi,
rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul
restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează
şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu, în fapte de eroism sau de martiraj.
În artă şi
literatură se cunosc creaţii antologice,
ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.
Autoarea
acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii.
Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă
personală, de om obişnuit asupra acestor
subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o
incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu.
Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul
familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea
acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă
al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri
de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul
MAMEI, aproape o icoană, un prototip al
mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în
Dumnezeu, înţelepte, blânde, ocrotitoare
şi îndrumătoare în viaţă.
Paralel cu
chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice
ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu
muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase
atât de așteptate.
Satul are
legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al
comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite
cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în
relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a
tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului
creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal,
de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de
deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul
sătean spre şcoli înalte.
Sunt pagini
pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează
profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară
în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările
sărbătorilor tradiţionale.
Meritul
autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de
împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare, devenire şi de drum în viaţă. După opinia
mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie
morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.
Dacă primele
7 capitole pot fi considerate „călătoria” în trecut, în copilărie, tinereţe şi
maturitate, din care autoarea a selectat momentele faste, binecuvântate ale
trecerii ei prin viaţă, cu afirmarea explicită a „darurilor” morale primite de
la oameni dragi şi de la Bunul Dumnezeu, partea a 2-a a volumului constituie un
jurnal de călătorie, al „călătoriei” în spaţiul românesc, într-un trecut
apropiat şi în prezent. Dar nu un simplu jurnal, cu impresii fugare de turist,
ci o formă elaborată şi programată de jurnal-ghid, întrucât autoarea are
formaţie de bibliograf, de cercetător, care transpare din bogăţia de date
documentare, de detalii istorice, de încadrare semnificativă în spaţiul
cultural românesc a locurilor vizitate.
Locuri
pitoreşti din diverse colţuri ale ţării devin memorabile graţie calităţilor
autoarei de fin şi sensibil observator al naturii, de individualizare printr-o
legendă, întâmplare definitorie. Sunt multe exemple, aş aminti numai remarcabila descriere a
„Cascadei cailor”.
Mărturiile
de adoraţie pentru NEAM şi CREDINȚĂ continuă şi sporesc şi în aceste ultime
capitole prin setea de cunoaştere a locurilor încărcate de istorie şi de
sfinţenie (este impresionantă lista
obiectivelor turistice și mai ales a mănăstirilor din toate regiunile
vizitate), prin truda detectării datelor
mai greu accesibile călătorului sau pelerinului obişnuit, prin generozitatea
dăruirii lor cititorului, care, răsfoind
această carte se îmbogăţeşte spiritual şi care, uneori, chiar pornește la drum
pe aceste „poteci de suflet”.
Aflăm fapte
şi evenimente din istoria seculară a
acestor ctitorii de credinţă care întăresc convingerea că forţa trecerii
neamului românesc peste vremuri grele s-a aflat în credinţa şi spiritul de
jertfă al unor slujitori de ţară şi de biserică.
Aş remarca,
bineînteles, subiectiv, paginile despre mănăstirile Şinca Veche (cu biserica rupestră, monument
de patrimoniu naţional), Sâmbata de Sus, Tismana, Arnota („Ultimul pas spre
Dumnezeu”), Frăsinei (Athosul românesc), din sudul României, Catedrala
Metropolitană din Iaşi (Ierusalimul Moldovei sau Maica Bisericilor moldave) cu mulţimea mănăstirilor
din Bucovina şi Moldova, mai cunoscute în general de pelerini, câteva din
Ardeal: Bârsana, Rohia, Nicula, Prislop, sau unele dintre Dunăre și mare:
Mănăstirea Dervent, Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei („Bethleemul creștinismului
românesc”). Sunt evocate cu veneraţie figuri de ctitori şi slujitori intraţi în
istorie: Sfântul Calinic de la Frăsinei, Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul
Grigorie Decapolitul de la Bistrița, Sfântul Ghelasie de la Râmeț, „Sfântul
Ardealului”- Arsenie Boca şi alte figuri ilustre.
Aceste
pagini sunt încărcate cu atâta credinţă şi veneraţie, încât citindu-le, ai
senzaţia că te purifici de rele şi te
înalţi.
În contrast
cu unele tendinţe moderne care agrează un limbaj agresiv şi şocant, autoarea
cultivă o exprimare îngrijită, frumoasă, uşor
patriarhală, în consens cu evocarea timpurilor trecute, fără stridenţe
neologice. Din punct de vedere artistic, scrierea e o proză lirică, o
confesiune fluentă, cu elemente lirice. Dar filonul liric în volumul prezent este potenţat
prin inserarea în derularea confesiunilor a haiku-urilor şi a
tristihurilor, abstracte, esenţe poetice specifice poeziei nipone, care
sublimează sensul lucrurilor, emoţia şi nostalgia trăirilor.
Este o
intenţie temerară de a experimenta în spaţiul literar românesc o formă nouă,
inovativă de proză, anume proza haibun, paralel cu scrierea în stilul riguros
al formelor poetice nipone. Autoarea are
deja un istoric bogat în exerciţiul poeziei nipone, validat prin multe premii
la concursurile de gen. Remarcăm talentul, inspiraţia și puterea de
abstractizare şi de sugestie a autoarei în aceste forme de poezie: „peste mai
mulţi ani –/ într-o traistă din pod/ păpuşi din pănuşi”, „candelă vie –/ un
licurici prin rouă/ sub crucea mamei”, „pană de curent –/ o ploaie de licurici/
luminându-ne”.
Volumul de
faţă, pe lângă frumuseţea scriiturii şi a crezului de viaţă model, pe lângă
bogăţia de impresii şi de date riguros selectate despre valorile spirituale,
lăcaşurile istorice şi de credinţă ale neamului românesc, împărtăşite cu
generozitate, prin concluzia firească a faptului că „adoraţiile” autoarei
nefiind nicidecum „simple” conferă nobleţe spirituală oricărei biografii, poate constitui şi o provocare la
introspecţie şi interogaţie, la
cercetarea evoluţiei propriei personalităţi, cu răspunsuri mai mult sau mai
puţin mulţumitoare, cu efecte, desigur benefice şi uneori reparatoare.
Georgeta Petre
Constanța
https://gradinaculecturi.wordpress.com/2020/08/18/georgeta-petre-simple-adoratii-un-crescendo-confesiv/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu