Ben Todică -
DE VORBĂ CU ÎNGERII
- Atunci, trăiam normal!
Și acum
putem trăi la fel, dacă nu lăsăm demonul fricii să ne pătrundă prin porțile
simțurilor. Normalitatea vine, totuși, ca toate celelalte... din interior!
Lucrurile care se întâmplă în exterior au valoarea pe care noi le-o dăm: o
funie poate fi luată drept șarpe, un virus drept exterminatorul omenirii etc. Bau-bau
există doar dacă noi îi dăm puterea de a exista, altfel este o biată formă de
gând...
- Atunci ce îl face pe un homosexual
homosexual? E un act actoricesc?
-
Când te apropii sufletește de un asemenea om damnat și începi să-i
cunoști prima copilărie, îi dai dreptate lui Freud, înțelegi ce victimă a
celorlalți este și de câtă compasiune are nevoie. Monștrii și demonii sunt
aceia care îi încurajează pe acești oameni bolnavi să se considere „normali” și
să ceară drepturi... Locul lor ar fi în cabinetele psihiatrilor, unde să fie
tratați corespunzător și să ducă o viață cât mai discretă, nu să se expună
deșănțat în public! Cândva, în societatea românească, homosexualitatea era
considerată infracțiune și era pedepsită prin lege, tocmai pentru a nu se
încuraja extinderea anormalității în societate - acum, este încurajată,
susținută, asmuțită contra oamenilor normali. Cel mai grav este când demonii cu
chip de om le spun copiilor de grădiniță că genul nu e totuna cu sexul și că,
indiferent de sexul din naștere, copiii își pot alege genul!!!
- Ești pe sufletul meu, dragă soră Alex!
În Germania se spune că au fost înfiați orfani de către perechi de același gen.
Științific, dacă iei o celulă ADN și îl multiplici, el nu va fi homosexual
pentru că în fiecare oscior e gravat genul masculin. Atunci înseamnă că suntem
conduși în unele instituții ale societății multilateral dezvoltate,
democrat-mafiote de niște oameni psihic bolnavi care conduc pe principiul
cocoșului care aleargă după găină și, dacă n-o prinde se răzbună pe coleg și
viața merge înainte. Deci nu pot pretinde că șarpele e doar o funie. Românii au
niște adevăruri groaznice în zicătorile lor: „Țara arde și baba se piaptănă”,
adică pericolul este iminent, însă noi zicem că e bine și ne concentrăm pe
lucruri neinteresante. Știi, mă gândesc la marii scriitori care au luptat
împotriva terorii comuniste (eu nu am cunoscut-o, că am fost prea mic și un
tânăr prea naiv și protejat de destin, fiind material prost în fața lor sau
mereu corigent și deci ignorat de spălători) și aceștia au trăit arestați la
domiciliu sau prin pușcării, mă gândesc de ce nu continuă să rămână eroi și să
lupte în continuare pentru libertățile sufletului uman? Să cred că ei au fost
interesați doar de turta lor? Ori își dau seama că acești noi, sub acoperire
comuniști sunt prea sofisticați ca să fie înfruntați? Și asta nu ar fi nimic,
că îi înțeleg, dar oare atunci de ce nu îi lasă pe alții tineri care vor să-i
înfrunte pe acești „noi” și altoiți mincinoși hoți opresori? Se năpustesc
asupra noilor eroi și îi demolează, îi înăbușă, îi asfixiază, îi extermină
protejând noua orânduire mondială? Că de aici unde să mai fugi/emigrezi? Decât
ca Bradley Manning în transvestire/schimbare de sex. Privind istoria, constat
că orânduirile se schimbă, însă robia rămâne. Dragostea pentru aproapele e
mereu ignorată de la o orânduire la alta și băgată sub preș.
- Înrobiți prin limba pe care o înnoadă
toată ziua prin instituții – pur și simplu în sensul cel mai categoric –
proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și a
tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce sunt. Au năvălit
parcă nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii
sunt șefi acum, preiau locurile de conducere, nu-ți vine să mori?
- Astăzi am bătut la „poarta veșniciei”,
stabilind unde să depunem haina trupului de acum, când va decide Bunul Dumnezeu
să o dezbrăcăm. Am un sentiment de împăcare, am un sentiment de liniște, pentru
că am făcut ce se cuvenea. Eu sunt pentru purificarea hainei trupului prin foc,
dar soțul meu își dorește înhumare. Te va mira că îți spun aceste lucruri care
țin de intimitatea noastră spirituală, dar pe puntea care leagă sufletele
noastre eterne comunicarea este guvernată de alte legi decât convențiile
sociale. Pe fundalul acestei liniști de apă nemișcată am simțit legătura
profundă cuprinsă în zicala sângele apă nu se face: suntem de-un neam, de-o
limbă, iar noi trebuie sa păstrăm nealterată zestrea genetică a neamului.
- Amândouă sunt căi rapide de încarnare.
Când eram prin clasa a șaptea și învățam despre evoluție, eram cu doamna Manda,
doamne ce profesoară, și mă gândeam că cenușa celor arși se transformă în
îngrășământ pentru iarba pe care o mănâncă animalele casei și apoi noi și prin
ele pătrunde sămânța sufletului decedat de se naște noul prunc. Cu înhumații se
petrece la fel doar că o să dureze puțin mai mult pentru că ei sunt mai adânc
în pâmânt și o să treacă timp până sămânța găsește un mijloc de transport la
suprafață și decide să devină râmă sau fir de iarbă. Cei care au murit înaintea
Covidului, Anca și Bencei nu vor ști niciodată de ce au scăpat. Când ne vom
întâlni cu ei n-or să ne creadă. Suntem obosiți? Periculoși sau sinucigași/
distructivi?
- Limitat cum este instrumentul uman
(Omul), noi presupunem, dar nu putem avea certitudinea că așa este Realitatea.
Probabil că ne apropiem de Adevăr doar atât cât ne permit gama percepției și
rațiunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Știam (din lecturi, prelegeri) că atâta
timp cât încă mai există pe Pământ un fragment material care ne-a aparținut
(resturile de os), suntem legați de sfera Pământului. Pe de altă parte,
incinerarea distruge ADN-ul și cred că de aceea religia noastră nu o acceptă,
pentru că ni se pierde codul identitar pentru Înviere.
Am
convingerea absolută că Universurile (multiple, infinite) au o organizare
extrem de riguroasă, iar incinerarea ne scoate cumva dintr-o ordine (înainte de
vreme?) și ne duce în alta. Pe de altă parte, indiferent de ce ne planificăm
noi, se întâmplă DOAR Voia Divină.
- Ideea învierii m-a pus pe gânduri că
plănuiam să mă incinerez. Am avut un sistem de educație al minții și
intelectului genial în vremea comunismului, dragă Ionuț, care nu a existat și
nu e la modă în capitalism azi... etc.?
- Nu am o idee clară în ce măsură ai fost
atent la aspectele învățământului în comunism. Eu în schimb, am fost
îndrăgostit de carte, mereu printre primii 2-3, și aș fi fost chiar mai sus,
dar în clasa mea erau minți hiperstrălucite, deveniți apoi miniștri,
ambasadori, academicieni. Deci am învățat serios, din convingere. Și fapt este
că imediat după liceu am reușit la facultate, printre primii... DAR, nu
înseamnă deloc că noi pe atunci aveam un învățământ minunat, ci dimpotrivă! Statul
comunist vroia să ne știe prin școli ca să ne aibă sub control, și nu oricum,
ci anume ca să ne îndoctrineze cu falsa ideologie comunistă. Iar pe cei mari
dorea să-i aibă în câmpul muncii, din același motiv - iar retribuția era
batjocură. Și stăteam 5-6 ore la coadă, în spatele magazinului, ca să ne alegem
cu picioare de porc, cu carcase de pasăre, cu...) Iată, în amănunt. Materii
principale în liceul de 10 clase erau: Bazele darwinismului, Socialism
științific; la istorie am făcut în loc de Istoria României, Istoria PCBUS; la
geografie am făcut geografia URSS. Așa încât pentru intrarea la facultate, ca
să mă pregătesc la geografie am împrumutat maculatoarele unui licean cu 2 ani
mai mare. Ai înțeles? Manuale nu existau. Chiar și la facultate, scriam după
dictare, neexistând manuale. Noroc cu acei profesori de liceu extraordinari,
foști studenți ai lui Iorga, Lovinescu, Murgoci etc...
- Cu un singur lucru nu pot fi de acord,
anume că în guvernarea comunistă am fost ținuți în școli pentru a fi
îndoctrinați. Este profund falsă această afirmație. Noi am fost ținuți în școli
gratis, pentru profesionalizare, dar am avut și multe cursuri facultative
pentru care am optat, cu folos. La limba italiană, limba spaniolă și limba
greacă (elină și neogreacă) nu mi s-a făcut îndoctrinare, iar la repartizare
s-a avut în vedere principiul meritocratic, adică incomparabil mai bine ca
astăzi. Să nu exagerăm, că îl supărăm de Bunul Dumnezeu. Se învăța la cel mai
înalt nivel atunci în comparație cu cel de azi și de cel din vest atunci!?
- Oare?!
Nu se auzise în liceu de Blaga, de Arghezi, de Maiorescu. Despre
Minulescu, s-a vorbit începând de prin 1956. Iar despre Eugen Ionescu, nici
atât! Lui Blaga i-a apărut prima carte de poezii după 15 ani, în 1962, bietul
de el murise în 1961, fără drept de semnătură!!! Dat afară de la Universitatea
clujeană, de la Academie, ajuns un amărât de bibliotecar...
- Aveți foarte mare dreptate! Toți avem
unitățile noastre de măsură și aș fi fost de aceeași părere dacă aș fi rămas
lângă dumneata în țară. Cum iarba e mai verde la vecin, am trăit și studiat în
vest, am vizitat peste 18 țări și am crescut copii și nepoți aici, printre care
și pe fiul meu, adus din România la vârsta de 12 ani și după 40 de ani am putut
vedea că iarba nu e chiar verde acasă acum. Chiar și el a fost parte din test
exclamând: „în clasa a șaptea, în țară învățam ce învățau aștia în Australia,
în clasa a XI-a.” Instituțiile și universitățile lumii sunt pline de
absolvenții școlilor noastre din comunism. Eu privesc întreaga planetă, nu
izolez. Vă înțeleg poziția și elanul. Nu am niciun interes la vârsta mea să fiu
părtinitor, însă situația și starea lumii de acum demonstrează cât de mare este
efectul destabilizării produs de dispariția războiului rece. Acum se încearcă
la disperare să se creeze un altul. Este doar mărturia filozofilor și a
trăirilor mele. Nu le impun, dar nici nu le schimb pentru că ar însemna să mă
mint. Fiecare suntem martorul vieții noastre. E viziunea mea! Noile generații
își vor hotărî soarta după cum vor dori. E mult mai tragic decât vă imaginați.
E greu de negociat între amintirile unui român din 1979 și ale celui din 2020.
Nu se vor înțelege niciodată. De aceea îmi amintesc cu drag de școlile
absolvite, de profesorii care erau modele de profesionalism, de ținută morală
și socială, care s-au impus conștiinței noastre în perioada de formare. Cred că
printr-o capacitate înnăscută de separare a grâului de neghină, cu toții am
păstrat în sufletul nostru aceste modele și nu pe turnătorul sau securistul ori
cenzorul care răspundeau de școală, uzină, redacție etc. Aceștia au fost
măcinați și dați la gunoi de moara istoriei așa cum sunt tocate hârtiile
neimportante în tocătorul de hârtii. Știm că unii s-au refăcut ca șopârlele și
sunt acum la butoane - dar în conștiința noastră n-au avut și nu vor avea loc
niciodată. Deci, da, se făcea îndoctrinare, la orele de învățământ politic
ș.a., dar Școala în sine a format specialiști de valoare în toate domeniile.
Puterile occidentale au dorit (și s-au străduit în acest sens!) ca noi să vedem
în negru toată acea perioadă dinainte de `89, să ne mențină și accentueze
complexul inferiorității, ca să ne transforme ușor, fără împotrivire, în
colonie. La examenele de admitere, prin care am trecut cu succes, la o
concurență mare, nu ideologia alegea, ci valoarea intelectuală, buna pregătire.
La fel, repartiția guvernamentală se făcea în ordinea mediilor generale, pe
criteriul meritului. Calitatea de membru de partid a unor absolvenți de
învățământ superior conta la o departajare în caz de medii egale, dar se
întâmpla foarte rar. Eu mă bucur că vă place unde a ajuns România azi.
- Scuzați, nu am făcut niciodată această
afirmație. Sau una vorbim și bașca
ne-nțelegem? Ca individ responsabil, caut să-mi păstrez luciditatea, singura
care ne poate ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă, nouă, tuturor locuitorilor
planetei, în situația creată după dispariția celor două blocuri
ideologice/politice/militare. Căci nu mai e vorba că acum e rău în România, ci
e vorba că acum e rău în toată lumea, fără excepție. Războiul rece nu e o
explicație care numai ea să justifice de ce în vest o duceau bine (dacă nu
vorbim de Sud-America, de Africa). O duceau bine pentru că exista un real
progres tehnic, pe baza concurențială. Exista forță de muncă, materii prime,
piață largă de desfacere a producției. (Nu se lucra pe stoc, ca la noi!!) Pe
când în marea lume a lagărului socialist, nu exista decât ideologie,
baricadarea să nu trecem dincolo, productivitate minimă, comedia întrecerilor
socialiste - ha, ha! -, și din plin: sărăcie, minciună, duplicitate - una
spuneai la serviciu, alta spuneai acasă. Ne havka, era porunca tatei, când pleca
de acasă: Nicio vorbuliță despre...
- Dar, atunci de ce e rău azi? Ce s-a
schimbat căci suntem același vest, cu același ritm de educație și forță de
muncă?
- Deci, nicidecum nu susțin eu aberația că
la noi e bine. Cum ar putea fi?!? Cu comuniștii din linia doua ieșiți în față,
ca mari revoluționari?!, cu aceeași securitate dar de 7 ori mai puternică, mai
bine plătită/dotată, care acum nu mai lucrează sub acoperire ci se desfășoară
la lumina zilei, chiar face demonstrații de forță, spre intimidarea maselor; cu
companiile care au cumpărat tot, pe nimic și imediat au falimentat tot, ca să
ne fericească cu produsele lor contrafăcute, etc. etc. Oare cum îți poți
închipui că un om ca mine ar fi cu capul în traistă, când acestea sunt
realități îndeobște cunoscute, etalate în media, discutate de toată lumea,
inclusiv de analfabeți, azi din ce în ce mai numeroși.... Ar fi din plin motive
să plecăm toți, care-încotro, dar Nu putem pleca toți din România, fiecare din
motivele personale, dar până la urmă și din drag de aceste meleaguri, „de
limbă, de străbuni și obiceiuri”, vorba Eminescului; poate și din resemnare,
văzând și auzind ce ne spun rudele despre viața lor de exilați în alte
țări, - acesta e înțelesul patetic al
sufletului meu.
- Fiecare om de pe Terra este un unicat!
Nu mai avem scriitori curajoși azi!?
- Sunt foarte de acord. Scriitorul nu ia
lumea pe tavă, el încearcă să facă oarecare ordine în dezordinea lumii,
departajând binele de rău, durabilul de efemeride, sinceritatea, atașamentul,
iubirea, durerea, minciuna, trădarea, toate sunt individualizate, puse pe seama
unuia sau a altuia dintre personajele romanului, povestirii, scenariului.
Întâlniri, discuții, controverse, interese divergente, toate astea fac intriga
unui roman.
- Și
am ajuns la multele noastre asemănări. Mai întâi, esențialul, suntem două firi
de artiști - și mai puțin contează în ce domeniu ne-am manifestat. Deci
artiști, oameni sensibili, impresionabili când ni se prezintă aspecte din drama
umană. Încercând să decelăm particularul dar și ce anume este general-uman în
traiul semenilor noștri. Alte asemănări?
- Avem aceleași opțiuni privind valoarea
etern umană. Dreptatea, frumosul, adevărul, iubirea de neam, de patrie,
familie. Suntem credincioși, fără fățărnicie - nu mai contează când ne-am
atașat pe față credinței, căci aspirația spre divinitate/ etern, valoare umană
ne-au fost mereu treze. Spun: nu contează că dumneata ți-ai intuit vocația de
la 6-7 ani și te-ai direcționat spre desen, sculptură, artă cinematografică,
actorie etc., etc., pe când eu am ajuns târziu, cu mari și penibile ocoluri, la
convingerea în propriul talent, în vocația scrisului. Încă în copilărie am
bănuit că aș fi diferit de ceilalți; dar modestia și teama grozavă de eșec, de
penibil, m-a împiedicat să le iau fața celor de vârsta mea. Au trecut 2 decenii
până m-am consolidat în mine ca persoană, astfel încât să nu mi se pară că sunt
un impostor. La 22 de ani am trimis prima poezie la Poșta redacției. La 24 am debutat în reviste, abia la 30 m-au
editat cu prima carte de proză.
- Ce-i drept, în arta scrisului, poeții se
reped să ia fața, dar se cam pierd după 2-3 volume bune; prozatorul se edifică
mai anevoie, bâjbâie până își găsește vocea proprie, stilul care să-l
reprezinte ca individualitate artistică.
- Nu insist. Ne mai asemănăm în
preocuparea pentru imagine, pentru arta fotografică până una-alta - și iată că
eu însumi am avut expoziții foto, am scos un album de artă fotografică, apoi
încă unul.
- Dar ne-a interesat și filmul ca atare?
- Eu am fost un împătimit al artei
cinematografice. Am luat premiul național pentru subiecte de film în 1970.
Dar... Nu eram pe linie... Îl aveau pe Titus Popovici, pe Eugen Barbu, pe Fănuș
Neagu, Ion Băieșu și alții Mircea Sântimbreanu, ca șef al cinematografiei, mi-a
aruncat din mers: Găsește-ți un regizor! Îl aveam, dar intrase în conflict cu
stăpânirea, după Sezonul pescărușilor, film interzis de însuși Ceașcă...
- Și mai avem în comun marea îndemânare
pentru tot ce poate face un om cu mâinile și cu ingeniozitatea și perseverența/
și modestia lui. Căci și de modestie e vorba, nu doar de înzestrarea de la
mama.
- Alte personalități, chiar excepționale,
nu au astfel de îndemânări. Țuțea, pe care îl citez, avea o vorbă: Pot întocmi
planul economic al unei țări, dar nu mă
puneți să fac ceva cu mâinile mele...
- Și câte n-ar mai fi de comentat. De
exemplu, spui: am vizitat un număr de 18 țări. În ideea că astfel ți-ai putut
face o imagine de ansamblu. Sunt deci două laturi ale lumii românismului, două
aripi, ca să fac o trimitere la sugestia din frumosul titlu al cărții lui Ben
Todică -, sunt aspectele realităților din țară și pe de altă parte cele ale
românilor din diaspora. Nu m-ar fi putut interesa ca mari noutăți nici
susținerile privind țara, aspecte prea îndeaproape și îndelung cunoscute mie,
cum nu m-ar lua prin surprindere nici atitudinile unor români de dincolo,
probleme identitare către care am avut ciulită o ureche specială; ci m-a
emoționat cu adevărat tocmai modalitatea în care ai trecut prin filtrul
personal și prin ardenta simțire de român dezrădăcinat toate aceste idei și
simțăminte - într-o vreme când lumea a devenit cu dinadins autistă, căci
excedată de avalanșa știrilor mondiale, nediferențiate, confuze, deconcertante,
lansate înadins ca să-l năucească pe bietul contribuabil, cât să devină numai
bun de manipulat, pe cât se crede el destupat la minte, informat, chiar
echidistant, iar nicidecum găgăuță, nu?
- Și, în aceste schimburi de păreri cu cei
mai diferiți adresanți, sigur nu putea să lipsească necesarul patetism
patriotic, nici senzația că asta e ultima noastră șansă!?
- Asta se tot întâmplă... Nu există
sentimente/trăiri mai curate, mai profunde/mai general umane decât dragostea de
sine și de aproapele, dragostea de părinți, de familie, de neam, de limbă, de
istoria frământată și mereu nedreaptă a românilor. Se întâmplă însă că aceste
lucruri, care ne sunt dragi și sfinte (dacă nu cumva ne-am delabrat deja,
iremediabil), se întâmplă că aceste sentimente minunate, strict omenești, însă
mereu resuscitate, etalate etc, au sfârșit prin a se parazita cu rumegușul și
șpanul vieții, într-o societate care pare să-și fi ieșit din matcă... Aici și
peste tot în lumea mileniului III. În ce mă privește, anume din marea prețuire
a acestor trăiri supreme, am pudoarea să nu fac mai niciodată caz de dânsele,
ci le cultiv în mine, ca pe odoare, mă adăp din apa lor vie, renăscătoare, mă
sprijin pe trainicii lor piloni nevăzuți și astfel izbutesc să merg mai
departe, în demnitate. Și să-mi văd de truda mea scripturală.
- Acum, anume despre iubirea de neam și de
țară și de limbă ați vorbit, tocmai pentru că le prețuiți fără limită. Puteți
să vă referiți doar la calitățile de scriitor ale lui Ben Todică din Ciudnovița
- Sudul Banatului?
- Se întâmplă un lucru minunat, nu
neapărat de bănuit la un artist polidotat: cineast, realizator radio și TV,
recitator, cântăreț etc. etc; se întîmplă că, adresându-se diferiților prieteni
de prin toată lumea, Ben Todică, anume pentru a fi mai convingător, simte
nevoia să vină cu aminitiri din copilărie și adolescență, să evoce locuri,
oameni, scene, întâmplări, dialoguri, păstrate
în subteranele memoriei sale prodigioase. Și avem, chiar dacă autorul nu
a avut cu dinadins în vedere acest lucru, avem o foarte frumoasă, incitantă,
emoționantă poveste de viață, o rememorare delicată și de neasemuită pregnanță
a unei vieți și a unei lumi miraculoase, căci unică.
- E trist că suntem muritori și nu avem
șansa să trecem prin toate trăirile lumii. Dar pe cei pe care destinul îi oferă
cadou minților noastre îi onorăm și cântăm în fața Domnului ca mulțtumire.
- Dragă Benule, Legătura noastră frățească
nu este biologică, ci spirituală, de aceea este mult mai trainică, mai
profundă, cu rădăcini dincolo de această viață. De fiecare dată când se
întâmplă evenimente bulversante - de anvergură individuală sau colectivă - eu
mă întreb de ce a îngăduit Dumnezeu, ce vrea El de la noi. În conjunctura
prezentă, simt tot mai mult că El vrea regenerarea în structura celei mai mici
celule a societății, adică revenirea Omului la esența sa divină. Prăbușit în
animalitate, omul trebuie să se trezească, să se purifice, să se regenereze, să
se înalțe. Lupta se dă la nivel individual, în fiecare om, iar acolo noi avem
puterea de a schimba - în afară trebuie să ne supunem legilor! Când fiecare
individ va birui întunericul din el (mai mult sau mai puțin, atâta cât este) și
se va (re)aprinde ca o candelă Iubirii de Dumnezeu, atunci se va produce
schimbarea și la nivelul organismului întreg care este societatea.
Să nu
așteptăm de la alții, să săvârșim lucrarea divină în noi înșine, fiecare!
Cu
solidaritate frățească,
Ingerii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu