Melania Rusu Caragioiu - ,,Mitologiile... surse istorice...” autor Ioan Miclău,...

Mult Iubite și Stimate Maestre Ioan Miclău,

Vă mulțumesc pentru cartea ,,Mitologiile... surse istorice...”  autor Ioan Miclău, carte pe care am primit-o on line și din care  am citit.

Încerc în câteva fraze să descriu ceeace m-a impresionat la citirea și răsfoirea cu atenție a acestei cărți.

Precum mulți români sunt și eu pasionată de mitologie, considerând-o adevăr, fabulație, istorie și într-o anumită măsură  reflectarea în tradiție a  celor sfinte  printr-o intuiție divină ivită în conștiința oamenilor din vechime.

Se poate observa o paralelă între facerea lumii,   comportamentul unor anumiți zei, asemănător cu a fețelor sfinte creștine, din păcate deformate de capacitatea de înțelegere precară a povestitorilor,  în cele mai vechi timpuri, când doar se intuia despre o doctrină dreaptă, înșiși primii învățăcei ai lui Moise și înainte de el, căutându-se, un răspuns asupra trecutului omenirii și a legăturii cu divinitatea- cea care ne-a ceeat.

Acest aspect mi se pare existent în această carte. Precizez, specific mitologiilor, zeii cei buni acționând după legile bune. Zeus, zeul cel mare, fiind uneori îndurător, alteori supărat și multe aspecte oarecum asemănătoare viitoarei religii cunoscute creștine. Mitologia fiind un cumul de legende despre presupuse ființe divine și oameni  sau fenomene înzestrate cu forțe divine.

În continuare punctez altă idee. Dacă istoria și arheologia dovedesc existența pe arii întinse a traco-geto-dacilor, atunci conglomeratul acestei cărți susține prin creațiile sale originale exact aceeași arie de legende mitologice în care strămoșii strămoșilor noștri daco-geți împleteau o mitologie proprie națiunii proprii,   adăugând elemente autohtone.

Această bogăție a cărții care adună elemente de mitologie străveche a noastră printr-o muncă deosebit de grea, dar foarte utilă, formează quintezența cărții de o mare valoare documentară.  Autorul îmbracă acele descoperiri științifice în haina versurilor proprii meștelugite și foarte  grăitoare , de un estetic desăvârșit.

Această carte mai prezintă și valoare istorică inșiruind centrele vechi ale culturii europene și a lumii cunoscute în vechime, atribuind cu multă artă versificată specificul fiecărei localități sau zone  amintite în poezia respectivă.

Cartea prezintă drept punct culminant nunta lui Sarmi ze cu Getusa și , deci întemeierea templului regal- sfântului lăcaș încoronat de ocârmuire a Daciei.

Elementele tradiționale care mai târziu s-au răspândit pe cale orală, sub formă de legende, tradiții, filoane de cultură în viața străbunilor noștri daci , fiind preluate în folklor, în basme ale românilor, care târziu de tot au  primit  slova scrisă cunoscută până în zilele noastre prin Petre Ispirescu și alți culegători.

Sursa de inspirație este multiplă după cum se scrie și în  prefață, dar autorul a adăugat mult din cele cunoscute de Domnia sa, culese și mai presus de toate, autorul, scriitor poet, Ioan Miclău  le-a îmbrăcat în harul poeziei  și al imaginației sale prodigioase.

 St, Constant, (Qc) Canada, Augudt 2020,

 Melania Rusu Caragioiu

MITOLOGIILE – Surse de studii istorice

                                                                    

                                                                                            Motto:

                                                                        ”...Peste codri, văi și șesuri  roua-i un covor de-arginturi,

                                                                                                Râu-i spume, valul cântă, lumea pare un sonet,

                                                                                                Scris pe portativul zării de-a Naturii labirinturi,

                                                                                                Unde plin de dor și cuget studiază un poet.

                                                                                                Zarea-n flăcări se aprinde când urzeala-i de negreală,

                                                                                                Retrăgându-și a ei neguri lasă soarele să iasă,

                                                                                                Cu-a lui coame aurite și zâmbire triumfală!

                                                                                                Dimineții dând plăcere, vieții cugetare-aleasă”.

                                                                                                                                       (Dimineața –Versuri-I.M. Gepianul

NOTA AUTORULUI

       Harta României este plaiul Mioriței, raiul românesc, unde părinții părinților noștri au trăit, au muncit, ne-au dat o Limbă și o Vatră. Ne-au făurit o istorie mare, ne-au lăsat înțelepciunea lor, neâmplinirile lor datorate vitregiei vremurilor, dar împăcați până la moarte că lasă urmașilor lor, copiilor lor, o țară frumoasă, vie, bogată! Ei dorm în veșnicie sub această glie! Avem să ne iubim originea și Neamul, să fim mândri de tot ce avem și păstrăm, de tot ceea ce au reușit, prin trude, suferințe și lupte, să ne dăruiască străbunii noștrii.

      Cultura și literatura daco-română are rădăcini străvechi. Sigur, nu suntem și nu am fost singuri pe această Planetă/Stea, dar, câte alte popoare au trecut prin Dacia daco-geților-români, au găsit cultură și civilizație, economie, bunăstare, arte. Artele au înflorit civilizația daco-getă. Artele și scrierile vremilor respective erau de o factură religioasă. Totuși germenii civilizației vechi din acest fond religios s-au născut. Că le numim azi păgânisme, cu zeități  fantastice, supranaturale, mă rog, e ceeace știau ei atunci în credințele lor, era o istorie a vremilor lor, și mai este și ceeace reușim noi azi să descifrăm în multiple feluri. Dar, încă in aceste începuturi observăm că se satiriza lăcomia pântecului, desfrânarea, mânia, trândăvia și slava deșartă. Dezvelindu-se totodată valorile iubirii între oameni, ceea ce ducea sigur înspre emanciparea umanității.  Iar dacă locul geografic în care aceste emancipări se dovedesc azi tot mai intens, ducând acul busolei cercetătorilor istoriei, arheologilor, academicilor  înspre pământurile Daciei, trebuie să fim mândrii. Să fim recunoscători înaintașilor noștrii care au dovedit cu curaj prin scrierile lor de etnoistorie, trecutul nostru strălucit așa cum a facut-o Nicolae Densușeanu. Să fim mândrii și de prezența acelor Titani și Zeități ce străbăteau drumurile Terrei și cele Celestiale, reale sau imaginare, deseori imaginate prin ficțiunea basmelor; de sesizat este că aveau comportamente omenești, aveau și puteri miraculoase, dar mai aveau și o ”țară a zeilor”, ce se identifică a fi împrejurimile Carpaților noștri est-europeni, adică în ținuturile Daciei preistorice. Și astea nu sunt lucruri ușor de trecut cu vederea, ci dimpotrivă sunt de mare valoare în studierea  istoriei românești și universale.

    Deși cartea aceasta adună versuri și proză, unele mai recente, altele mai vechi sau revăzute, recunosc folosirea unei large bibliografii atunci când au fost scrise, asezând deci tema aleasă într-o formă estetic literară, însă luminată de adevăr, de credința că avem a fi mândri de Neam, de Limba noastră daco-getă, ce se dovedește a fi matricea multor altor Limbi vorbite. Să ne iubim Vatra noastră sfântă, recunoscută a fi o adevărată Grădină a Maicii Domnului!

Să ne cunoaștem Istoria din începuturi, fără a ne tot răsuci în felurite direcții, după idei preconcepute, de înterese, ce nu folosesc deloc valorii și prestigiului Istoriei Românești! Să ne iubim acea Românie tainică, zicea Artur Silvestri, să ridicăm studiile dacologice la nivel de școli și universități afirmă azi cu mult curaj eruditul istoric și eminent epistemolog dr.Napoleon Săvescu. Să păstrăm sănătoasă morala tineretului nostru ne îndeamnă profesorul de Limba Română dr. Adrian Botez. Să ne păstrăm și îngrijim credința noastră creștină ne îndeamnă Preotul Prof.dr. Al.Stănciulescu-Bârda. Să ne cinstim morții  și eroii cazuți în războaiele de apărare a Țării, ne îndeamnă Preotul Gheorghe Nemeș.

În filme și cărți să imortalizăm Istoria și Crucile părinților din cimitire, nunțile celor tineri ce-și întemeiază noi familii, viața de zi cu zi, așa cum ne dă exemple proprii cineastul Ben Todica din Melbourne!

  Ca să revin la tema cărții mele ”Mitologiile-surse de studii istorice” amintesc o vorbă de duh a lui N.Iorga, care afirmă: ”Cel mai desăvârșit cavaler este acela care luptă și împotriva nedreptății, pe care s-a întâmplat a o săvârși el”. Și mai zicea in antichitate Seneca:”Poartă-te cu oamenii ca și cum te-ar vedea zeii; vorbește zeilor ca și cum te-ar auzi oamenii”. Și, ceea ce doresc eu acum cărții mele, este să aducă îndemn celor ce o citesc, la iubirea adevărurilor istorice și a Neamului în care s-au născut! Păstrarea și cunoașterea legendelor noastre și ale lumii, ca surse de cunoaștere a emancipării și evoluției umane, mai ales că istoria  nu stă pe loc, aceasta  fiind  într-o continuă desfășurare universală!

          Ioan Miclău-Gepianul

TITANII ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC!

     Această scriere, după cum ne spune înăși titlul, are o temă din mitologiile și legendele regăsite în folclorul nostru românesc, în cărțile specialiștilor, care au avut dragul și previziunea valorilor acestora! Nu mai puțin interesați în culegerea și repovestirea acestora s-au dovedit a fi scriitorii și poeții, artiștii lucrărilor plastice, care  prin talentul lor intuitiv și pătrunzător, încercau a reda acea formă de gândire, înțelegere și expresie despre viață a oamenilor antichității, din acele vremi arhaice și imemorabile!

    Impulsionat de o curiozitate firească m-am intrebat și mă întreb și azi, cum au ajuns aceste mitologii și legende universale ale creațiunii lumii în folclorul nostru românesc? Ce fir tainic duce și aduce în memoria omenească știrile unor fapte din vremile primare? Cum s-au suprapus apoi denumirile zeităților, care, deși aceleași fiind în cultura universală, port nume diferite, specifice  la alte popoare! Cum se face că mai în toate cazurile zeitățile nemuritoare aveau și o țară pământeană pe lângă cea virtuală-universală, adică o Țară a Zeilor sau un Olimp, de unde  suprvegheau  astfel  omenirea cea pământeană!

    Știu, cercetătorul istoric academic a și găsit explicația corespunzătoare, potrivită, dar nu întotdeauna aceasta duce la limpezirea unei realități specifice unui popor, când găsim dispersate aceste mitologii despre zeități la toate grupurile de popoare! Un loc geografic în care să se fi născut si folosit aceste credințe găsite în legendele universale trebuie să fi fost cu siguranță, care apoi să se răspândească odată cu acele transhumanțe specifice crescătorilor de animale in general, precum și stabilirea acestora în noi zone geografice, mai apropiate sau mai depărtate! Totuși, cum se face că în folclorul nostru, mai ales în vorbirea orală populară, găsim povestiri ce vin de departe, pe când cultura modernă păstrează totul la un nivel foarte general, până la urmă nuanțe de închipuiri omenești! Cred și eu întradevăr închipuiri omenești, dar probabil despre niște personalităti ce au existat și în jurul cărora, prin virtuțile lor, s-au creat toate aceste legende ale lumii! Cine știe dacă peste încă alte milenii ce-i ce vor veni, studiind vremile noastre, cum ne vor face legendari după virtuțile noastre, virtuți cu care ducem lumea, așa cum o ducem!

    Mi-am ales eu aci, în primul rând, un aspect specific istoriei și culturii române, și anume perioada întroducerii  alfabetului și scrisului chirilic(slavon) în spatiul românesc(sec.9). Astfel filosofia și religia formară prin această scriere o anume stare social-culturală, favorizând pe cei ce știau scrierea chirilică, pe când majoritatea populației, în speță țăranii de la sate au rămas în continuare legați de firul tradițiilor lor cunoscute din tată în fiu. Așadar  era  drept Lucian Blaga afirmând că ” la sat s-a născut veșnicia”. De aici ni se mai trage și acea stare de a avea o limbă populară și alta literară până în ziua de azi! La alte popoare nu se observă această diferență lingvistică! Mai ar fi de amintit și apreciat efortul dacologiștilor noștri de azi, care dovedesc cum latina veche(vulgară) era de fapt limba vorbită curent de neamurile geto-dacice-române, cu mult înaintea romanilor!

     Dar să ne apropiem de subiectul acestui articol și să amintesc de versurile eminesciene din poezia ”Misterele nopții”, în care Eminescu amintește de acel ”nebunatec Eros”, zeul iubirii! Ei, bine din acest moment m-am pus pe cale, spre a ști mai multe despre acest zeu al mitologiilor antice. Aveam la îndemână și cartea necesară, intitulată ”A World of Myths and Legends”, o repovestire a autorului american Steven Zorn, astfel că repede am dat de urmele lui Eros. Întâi am rămas pe deplin mirat și convins totodată de larga cunoaștere a lui Eminescu în lumea mitologiilor, atât prin scoaterea la lumină a lui Eros, cât și potrivirea excepțională a acestuia cu titlul poeziei ”Misterele nopții”. Chiar recomand cititorului meu să recitească această poezie a poetului nostru!

     Se spune că Eros a ieșit din ”chaos”, ca primul zeu al mitologiilor, fiind zeul Iubirii! Dar înainte de a se naște el, era un chaos de ape peste tot, din care a apărut prima dată pământul, pe care grecii l-au numit Gaia! Nu la mult timp, fără a se ști cum și de unde, din chaos sau chiar din Gaia a apărut Eros, ca zeu al Iubirii. Dar el a apărut cu mult timp înaintea celorlalti zei, căci prin Eros, zeul iubirii, au să se facă toate cele ce s-au făcut ulterior. Eros o îndeamnă pe Gaia să-l creeze pe Uranus, iar din această unire dintre Gaia(Pământul) și Uranus (Universul) s-a născut prima rasă de oameni, numiți Titani! Apoi Gaia a mai născut și alți monștri, cum au fost Ciclopii cei cu un ochi mare în frunte, apoi pe Hecatonci (cu zece capete și o sută de mâini) pe care însă Uranus ia sfârtecat, mâncat sau azvârliți înapoi în burta lui Gaia, în Tartar, de unde nu au mai ieșit niciodată la lumina zilei. Bineînțeles că aceștia au creat multe tulburări interne, fapt pentru care Gaia hotărăște să se răzbune pe Uranus.

Pentru aceasta îi cere fiului ei cel mai tânăr, titanului Cronos, căruia îi dă o seceră mare, ca să-l răpună! Din sângele lui Uranus s-au născut Furiile, iar zeul se retrage în singurătate! Cronos devine liderul Titanilor uriași. Uriașii sau Titanii erau oameni înalți, giganți, dar erau și plăcuți, spun legendele, binevoitori! Cronos se căsătorește cu sora lui, Rhea, aceasta naște cinci copii: Hestia, Hera, Demeter,Hades și Poseidon. Dar Cronos(Timpul), la rândul lui, își devoră fii din gelozie, că îi vor lua locul de zeitate supremă! Rhea tocmai fiind însărcinată iar, de teamă că Cronos va înghiți și pe noul născut, se retrage pe Insula Creta, unde îl naște și îi dă noului născut numele de Zeus, care avea să locuiască în Olimp!

     Revenim acum la întrebarea de bază, adică despre titanii și urieșii din folclorul românesc! Am în față o carte, care nu ar fi fără folos să fie republicată, o carte intitulată:”Antologie de Cultură Populară Bihoreană” Vol.2-LEGENDE, publicată de ”Asociația Folcloriștilor Bihoreni- ”Miron Pompiliu”.(M.P. fost prieten cu Mihai Eminescu-la Iași), antologie prefațată și îngrijită de folcloristul bihorean Crăciun Parasca. În această carte vom afla minunății de necrezut! Bătrâni din diferite zone și localități povestesc ceea ce și ei au auzit din bătrâni, de la părinți și bunicii lor, deci e vorba despre izvoarele de circulație orală a unor evenimente străvechi! Și, interesant că se dezvăluie știri despre ”urieși” și ”titani”, ba chiar și nume toponimice provenite de la aceștia.

Astfel se spune în antologie despre o legendă, ”Legenda Dealului Măgura”, în care se spune despre o fată de uriaș, pe care o chema Măgura. Aceasta avea obiceiul să omoare oamenii mici, dar a murit și ea într-o zi, iar corpul ei a fost atât de mare, încât din el s-a format un deal, ce și azi poartă numele ”Dealul Măgura”.  Această legendă a fost culeasă în anul 1980, de la Augustin Venter din satul Borod, informează autorul antologiei. Ni se spune în altă legendă despre  ”Cât de puternici erau uriașii”. Cum după mulți ani ”urieșii” se împuținară, câțiva uriași trecură pe lângă un ogor, unde un om mic și o fată arau cu plugul tras de boi. Atunci uriașii i-au luat în poala hainei pe toți, oameni, plug și boi, de i-au dus la uriașul cel bătrân! Dar unul din uriasi i-a zis omului mic, că atunci când va da mâna cu uriașul cel bătrân, să aibă în mână cioroslanul de la plug și pe acesta să-l prezinte. Uriașul cel bătrân trebui să-și descopere ochii de

sprâncele mari, ca să-l poată privi. Vazându-l așa mic, a vrut să știe cât e de tare acest neam de oameni mici și i-a întins mâna, iar omul cel mic cioroslanul de la plug. De îndată uriașul a ”ciuntit cioroslanul”, la deformat. Așa și-a dat seama omul nostru ce putere aveau uriașii. (Auzită de la Lal Sabina, 1980, Borod)

     La pagina 65 a antologiei, avem o istorioară, ”Horoieșii”, povestită de Chereji Florian, 82 de ani, din Voievozi(Popești), 1980. Acesta spune că atunci când era el prunc, ”o fost la arat cu tatăl său la ”Viile Pustii”, așa era numit locul acela, deoarece cândva, ”cu sute sau mii de ani în urmă”, aici erau vii ce s-au pustiit cu timpul. La un moment dat, plugul s-a agățat în ceva tare. Au oprit boii, s-au uitat mai bine și au observat un os. Au săpat în jur și au scos ”un căpoc” de om, cap mare, cât ar fi trei de ale noastre. Atunci l-am întrebat pe tata, că ”ce fel de om o putut fi cu un cap așa de mare?” Tata mi-o zâs: ”spuneau bătrânii după cum au auzit și ei de la alți bătrâni, că pe aici au trăit mai demult, înainte de rândul aista de oameni, niște oameni mari dă tăt, la care le ziceau horoieși, așa Că numai cap de horoieș poate fi”.

      Ca să ne dăm  seama cât de mari erau acești oameni, povestea bătrânul Chereji Florian: ”horoieșul, când vedea că oala cu ciorbă fierbe și trebuie sărată, făcea câțiva pași după sare, cam 30-40 de kilometri, și își săra liniștit ciorba”.

       Se mai povestea că odată, cu mulți ani în urmă, o fată de uriaș, când se întorcea acasă din treburile ei, a văzut ceva curios, ființe ce zgârâiau pământul, Și, ca să le arate și părinților ei ce aflase, i-a luat în zadie, zicând apoi părinților ei: ”Uite, tată, ce vermișori zgârâie pământul nost!” După ce s-a uitat la ei horoieșul zise: ”Du-te fătu meu napoi de unde i-ai luat, dar cu grijă, să nu-i vatămi, că ăștia ne-or moșteni pă noi”.

     Deci, la limba românească populară se refer toți cercetătorii folcloriști  dar și lingviști români și străini, atunci când, în cercetările lor de specialitate acordă valoare vechimii, deasemenea acordă valoare vechimii graiului românesc, izvorât din limba traco- geto-dacică, păstrată până în ziua de azi în satele românești!

Așa cum se știe, întroducerea chirilismului slavon în scrisul, religia și filosofia  predate în scolile vremii, minimalizau valoarea graiului popular, considerat țărănesc! Nimeni nu contestă continua elevare a limbilor omenești, mai ales funcție de dezvoltările tehnologice, ale științei și culturii mereu finisate și îmbogățite, dar noi vorbim acum de acele origini ale limbii și culturii noastre Românești, de vechimi și origini!

      Deci, să ne reîntoarcem spre satul nostru românesc, să sărbătorim vechimea limbii noastre daco-getă-românească, fie ea și latinească fiindcă tot dacică este la origini! Încep și pietrele să vorbească alături de toți acei cercetători care dezinteresați își respectă munca și studiile! Uneori se afirmă, și nu e rău de loc, despre legende și mitologii a fi valori in care unele adevăruri istorice stau precum aurul în minereul cel negru scos din minele pământului!

      Dar întrebarea pusă în această scriere, rămâne a fi de mare curiozitate, ce așteaptă noi aprecieri: ”De unde și cum, giganții, uriașii, titanii, ciclopii, zeitățile, au ajuns în folclorul si conștiința românilor?  Nu era posibil dacă nu era o tangență, care asemenea unor vectori  face trimitere din toate direcțiile înspre ”Corona Montium” al Daciei preistorice!  Într-un cuvânt, avem o istorie frumoasă și așezată din vechimi, de care avem toate motivele să fim mândrii!”

I.M.Gepianul

  

SARMISE ȘI GETUSA

   (Nunta Soarelui)

”Vremuri mari, zile de aur, regi și crai fără de număr,

Prinți ai neamurilor Trace, adunați umăr la umăr –

Despre care Eliade prezentând creanga cea mare,

Număra vreo două sute – din Apus până la Mare!

La a Hestiei* grădină, azi, Sarmise- rege Soare,

Și-a ales-o pe Getusa, cea a neamului Get floare,

La ”Corona Montium” s-o aducă de mireasă,

Legând astfel daco-geții veșnic de aceeași casă!

Raze dăltuite-n aur pe alei incremenite,

Deschid calea spre Cetatea Daciei pre-a aurite,

Strălucirile în toate uneau Dacia cu Cerul,

Uși, ferestre din arginturi, aurit era și fierul!

Vin și hiperboreenii, panonii cu toții Daci, Arudealul,

Este Centrul unde s-a născut Moșneanul,

Geții cei călări năpraznici, vin la marea sărbătoare,

Dăruind-o pe Getusa mireasă regelui Soare!

Peste ape vin Etruscii ziși Rasena, Tirhenina,

Cu-a lor –cap de leu- însemnul capitalei Castelina,

Iar în fruntea tuturora cu-a lui arme aurite,

Călărea vestitul princip-militar Avile Tite!

Vin cu-ntregile familii, femei magic coafate,

O aduc și pe Minerva, pe Tinia-zeitate,

Care-au dat lege să fie cu a lor bărbați egale,

Din senin veni Voltuma înșirând stele pe cale!

Legi frumoase Belangine lui Zamolxe să închine;

Vin biesii și bistonii, vin bisalti, vin frumoasele bitine,

Căci de-aici li se trag neamul, din Carpați și Euxin,

Deși ei trăiesc prin Asii creanga Tracilor o țin!

Lucumonii* trecând ”Ruma”mai iuți ca fenicienii,

Pun Etruria-n miscare, vin latinii, padovenii,

Vin cu vechile lor rude ce-au colonizat Madera,

Lumea-i toată-n Orăștie, Zeii vin, se schimbă era!

Însăși Hestia din Helis ținând mâna lui Sarmise,

Zâmbind Soarelui Coronei, Zeului Zamolxe-i zise:

  ”Zeu cu vești din veșnicie, eu la tine fac rugare,

De-azi Getuza cea din Hemus, cea a neamului Get floare,

Învoiește-o să dea mâna cu Sarmise rege Soare,

Fii Daciei vin iarăși din pământuri depărtate,

Neamul nostru daco-get, se știe frate cu frate,

După cântec, după limbă, după visele lor bune,

După Zeii ce-i luase salvatori prin larga lume;

  ” Zeu, ascultă tu Moșneanul, pe oierul cel cu fluier de răchite,

Vezi-i haina, vezi-i blidul, cântecele-i învechite,

Că-s din vremea de-nceputuri, vin cu Neamul, cu poporul;

    ”Le-ai dat voie să trăiască unde vor, dar ei Daciei duc dorul,

Iată-i vin la casa veche, Mare Zee, au gând s-o reînoiască;

Azi îngăduie unirea tinerilor geto-daci, nunta s-o pornească”.

      Așa grăi Zeița, iar Zeul ia răspuns:

      ”Rugarea ta cea bună pe Munte a ajuns! Bine-ai venit Getuza!

Cetate nouă dau, scriu vremuri glorioase la Sarmisegetusa!”

”Ca un nor de bucurie urc săgețile spre soare,

Semn al Geților războinici pregătiți de sărbătoare!

Cu cămeșile lor albe slobozite pe ițari, strânse bine la mijloc,

Zburau pietrele-nstelate când porniră ei la joc”

Dacii cei amfitrioni mult pe gânduri nu stătură,

Se repăd la boloboace dându-le începătură,

O armată de paharnici toți cu ulcelele-n mână,

Serveau vinul fără apă, că de-i vin, vin să rămână!

Se-nclinau, serveau, umpleau, având vin pe săturate,

Vin de cel zeesc ca roua așezat din vremi uitate;

La Daci vinu-i cu legende, cu istorii și cu zei,

Care se-ngrijesc de-apururi să dea roadă pentru ei!

Dar la un moment anume, dansul, muzica-ncetează,

Un simbolic gest de rit: mușchii pun de și-i crestează,

Cu-n cuțit încovoiat, dac și get- să se-nfrățească,

Sângele-și unesc pe rane și-n virtutea lor zeească!

S-au oprit din respirații principesele etrusce,

Domnițele rutulene, heme, frige, au privirile năuce,

Numai dacele codane deși tremur, se țin tare,

Mărețindu-se că ele nu-s la prima prezentare!

Se porniră și la trânte, strâng opince, strâng ițari,

Doar de-aici porni Olimpul, luptătorii cei mai tari:

Apoi alergăi cu cai, unde Geții prind cununa,

Etruscii civilizați aruncau doar flori cu mâna!

Din nou liniște adâncă! Vin ținându-se de mâini,

Mirele și cu Mireasa, noii Daciei stăpâni!

Au încremenit și munții, păsările stau mirate,

Doar izvoarele își murmur doina-n undele curate!

La un semn vin fluierașii îmbrăcați în flori de aur,

În acele mândre haine ce-s al Dacilor tezaur,

Lin din fluiere se-nalță și pe inimi se așterne,

Ritmul muzicii străbune, melodiile eterne,

Ce-s de veacuri cunoscute și de veacuri repetate,

Țara-ntreagă se adună pe aleile-nstelate,

La Altarul cel de piatră unde Preotul se-nchină,

Chemând Soarele s-aducă înfrățire și lumină!

Urcă mirii de-ngenunche între Zeu și între Steag,

A lor frunte o ridică, ochii scântee de drag;

Dorul Daciei străbune azi renaște cu uimire,

Căci și Cerul vrea prin tineri să aducă fericire!

Azi Sarmise și Getuza dau străvechiului popor,

Noua Sarmisegetuza- simbol, geniu, viitor –

Dau fundației Cetății, dragoste, unire, dor!

Steaua Dacă ce în Ceruri poartă scris numele lor!

Astfel Traco-daco-geții, Moși ai neamului Român,

Din istorii ne deșteaptă: ”Tu, Române ești stăpân!

Simplitatea ta-i divină – de Părinte ce privește,

Cum copii în generații rădăcina ta o crește!

Limbă, cântec, dans și haine le primirăm moștenire,

Ni-s în sânge, ni-s în port, le-mplinim fără oprire,

Chiar de uneori prin vremuri rătăcim a ține minte,

Astea-s tainice de-apururi, de străbuni ne-aduc aminte!

Oare, Decebal gândit-a să încline a lui frunte,

Rob Romanilor să zacă și-n rușine pe-a lui munte?

”Nu, mai bine-n piatra vetrei și cu inima în cer,

Căci viața-n lanț de slugă e ca iarna cea cu ger!

E tristețea ce preface ziua albă-n noapte neagră;

Oare, Decebal dorit-a să-și dea viața lui întreagă,

Pe averi și pe trădare ce lungite an de an,

Să-și târască a lui frunte la piciorul lui Traian?

O! Tu Dacie frumoasă, bea tu sângele meu tare,

Brazi, izvoare cristaline, munte de-aur și de sare,

Înveliți-mă degrabă în veșmântul vostru sacru,

Să nu văd năvălitorul cu gând rău, cu suflet acru!”

I.M.G.

Date:

Sarmise – dacul  rege Soare, supranumit ”slujitorul Soarelui.

Getuza – fata getă din M-ții Hemus (Dobrogea)

Helis – Cetatea veche a Daciei, unde domnea Sarmise (în nordul Dunării)

Hestia (Vesta)- Zeița, stăpâna vetrei pe care se afla cetatea Helis

Zamolxe – Zeul Suprem al Dacilor

Moșneanul – dac liber

Corona Montium – Transilvania

Arudealul – Ardeal

”ruma”- râu, fluviu

”rutulene”- femei din neamul Rutulilor

”heme” – femei din M-ții Hemus

”bitine” – femei din neamul Bitinilor Principesele etrusce – egale cu soții lor, semn al civilizației antice!

Tinia – zeul suprem al Etruscilor (vorbea prin tunet și cobora prin fulger) ”lucumon” – stăpânul  absolut al puterii civile, și militare in timp de război, la Etrusci.

Avile Tite – lucumonul suprem Minerva – zeița latinilor, și chiar este foarte probabil(G.Dennis) ca numele ei să derive direct din limba etruscă.  Mai era numită și Nortia, ce corespundea zeitei Fortuna a romanilor.

SARMIZEGETUSA

Prin arcada înverzită din cununi și flori de ruguri,

Și de vițe ce-și dezvele a lor boabe dulci de struguri,

Calci pe-aleea cea umbroasă a grădinii milenare

Unde sub lumini albastre ceru-i dete-ntinsa zare!

Chiar din pragul stâncei albe cărări dese duc spre munte,

Așternând privirii noastre tot ce umbrele ascunde,

Veacuri de istorii aspre rânduite ca-n muzee,

Temple dăltuite-n piatră, unde regii Daci să stee!

Vezi prin scena unduioasă aurind Cetatea pusă,

SARMIZEGETUSA-n codrii, ca o stea din cer adusă,

Ea de-apururi nou renaște din etern nemărginit,

Căci în timp și spațiu veșnic a ei loc e definit!

Și adeseori când norii cad cu trăznete pe creste,

Se aude-n văi adânce un ecou de bună veste:

-Ah! Sunt Dacii cei cu barbe, ce răsar ca apa-n val,

De izbesc crăpând și stânca, doar de-i cheamă Decebal!

Atunci Dunărea se-nalță de revarsă peste maluri,

Nalte spume și fioruri port gemândele ei valuri,

Neguri grele-ntunecoase îmbrac codrii de stejari,

Se aud chemări prin aer, se-mpreun munții cei tari!

În asemenea momente nu e bine să te-ncumeți,

A visa vreo vânătoare ori să-ți faci pașii drumeți,

Căci e defilarea morții ce-și serbează an de an,

Amintirea grozăviei de pe vremea lui Traian!

Ies din rădăcini de munte limbi de foc scânteietor,

Mișc Carpații, Apusenii, Râurile poartă dor,

Căci Zamolxe este iarăși Zeu la Sarmizegetusa,

El din Orăștii alese Domn ce în Cetate pus-a!

Atunci muntele din crștet, scuturându-și norii suri,

Slobozi raza lumini peste văi și-nfundături,

De-s cu aur și arginturi a lor muchii poleite,

Se-mblânzesc străbunii Dacii mișcând bărbile albite!

Nu-i ușor să duci pe umeri moștenirea cea străbună,

Dar nici greu nu-i de ai cuget în gândirea cea mai bună,

Cel venit la pragul casei si-umilit ceva îți cere,

Mângâe și-i dă și pâine și o lingură cu miere!

Nu pleca urechea bârfei! Dar de zvârle piatra-n geam,

O ridică precum David stând la turmă sub un ram,

Si o pune-n prăstioară pentru Goliatul mare,

Căci el singur își alese a lui proprie surpare!

DE-UN MILION DE ANI

LA FELIX FLOAREA ”DREȚE”

Perlă floristică,

Relict terțiar,

Istoric însemn,

Din Cuaternar!

Nufărul termal Lothus- Nymphaea,

E semnul de-nceput al ginților umane,

Trezirea Europei din somnuri diafane!

Un semn al încălzirii apelor de Nord

Și-al nordicelor ghețuri porniri să se dezghețe,

De-atunci prinsa viață la Felix-Floarea ”Drețe”,

Iar Nympha se-nsoți,

Cu-al vremii călător

Melcul Melanopsis,

Ce poartă al Dreței dor!

Și veșnic împreună țin dulcea lor poveste,

Căci ei trăiau și-n vremea când omul se năștea,

Iar Pleistocenu-n aburi o ”Peța” făurea,

Drept o cerească zestre ce trebuie s-o iubim!

Azi, când omul preistoric a ajuns celebritate,

Are-o-ndatorire sfântă pentru Nufăr, al să frate!

  (”Băile Felix” din Oradea au o specie de lotus,

    unică în Europa, numită popular ”Drețe”)

(Peța-un râuleț cu apă caldă ce vine dinspre Băile Felix și trece pe la marginea

de nord a Oradiei – cândva era mult mai mare).

  

CRONOS ÎL ÎNLĂTURĂ PE URANUS

   După ce Cronos îl înlătură pe Uranus și devine el liderul Titanilor uriași, acesta își ia de nevastă pe sora lui, Rhea, care va naște cinci copii: Hestia, Hera, Demeter, Hades, Poseidon.

   Rhea este din nou însărcinată, dar, din cauza lui Cronos, care, asemenea lui Uranus, își devora fii din gelozie pentru a nu-și pierde întâietatea lui la supremație, aceasta se retrage pe Insula Creta, pentru a-l naște pe următorul ei fiu, Zeus. Ca zeitate supremă, Cronos era, desigur, peste tot, deci fără îndoială că Rhea nu avea cum se ascunde de bărbatul ei!

Ce este interesant, însă, ca să observăm, ar fi acele deosebiri de nume date zeităților! S-au făcut deseori multe confuzii, așa se face că și pe acest zeu Cronos, să mai fie găsit sub numele de Cronus. M-a lămurit cartea lui D.J.Conway, ”Magical,Mistical Creatures” unde îl găsim pe Cronus cu nevasta lui, frumoasa nymfă de Mare, Philyra, din care s-a născut încă o grupă de Centauri, printre care Centaurul Nessus era cel mai vestit și pârdalnic iubitor de femei. Acesta a răpit-o chiar pe Deianira, nevasta lui Hercule, la trecerea unui râu cu val volburos, numai că acest act i-a fost de sfârșit zeului. Hercule cu o săgeată otrăvită, îl omoară! Uneori Cronos este numit și Saturn. La alte popoare poartă alt nume, desigur, după specificul limbilor vorbite de acestea. Hercule și el mai este numit în alte legende Heracle!

    A doua zeitate, într-adevăr interesantă, este însăși Rhea, cea care îl naște pe Zeus, care va locui în Olimp. O mai găsim pe Rhea zeitate dar și preoteasă la Mânăstirea Vestei, din muntele Ares, despre care Cassius Dio în cartea sa ”Istoria Romană-I”, o numește fiica regelui Numitor și mama lui Romulus și Remus. Se mai spune despre Rhea că îi purta drag chiar Marte zeul războiului, dar și Ares era zeul războiului, fapt ce probabil ne aduce la vremea când se apropiau și se contopeau culturile străvechi greco-romane! Oricum, faptul dovedește că încă sunt multe de descoperit în mitologiile lumii!

      Și acum să revenim la o nouă notare făcută tot de Casius Dio, fost Consul și istoric roman, chiar trimis al Senatului Roman în Panonia Daciei, la Turnu Severin, și în alte părți ale lumii. El descrie cu această ocazie și din istoricul Podului lui Traian, ridicat de romani, dar tot de romani fiind distrusă partea de sus a podului (de Hadrian), din frica de a nu năvăli acum  dacii peste romani, știută fiind iscusința lui Decebal în războaie!

     Dar iată ce ne mai spune în ”Istoria Romană-I” la pagina 36, frag.B6, tot Cassio Dio: ”un oarecare erou Ianus, din timpurile de demult, ca preț pentru felul cum l-a primit și ospețit pe Cronos, a primit darul de a cunoaște viitorul și trecutul. Iată pentru ce romanii îl plăsmuiesc cu două chipuri. După acest erou, ei au numit luna Ianuarie, și socot că anul începe cu această lună”.

   Adică, zeul Ianus are două chipuri, fețe opuse, cu una privește înspre trecut și cu cealaltă înspre viitor. El mai este și zeul porților, ușilor, al arcadelor. Astfel, Romanii deschideau și închideau porțile cetății, avândul pe Ianus sculptat la intrări. Când erau vremuri de război, romanii deschideau porțile, iar în vreme de pace erau închise. Zeul era numit și  ”Ianus Pater”, iar Romanii îl asociază cu zeitatea etruscă, Ani. Se afirmă despre acest  Ianus (după Macrobius și Cicero) a fi zeul cel mai important al Pantheonului arhaic roman. Era întotdeauna alături de Jupiter. Auzim tot de la aceste surse despre Ianus și Jana (Diana), ca fiind o pereche divină, care se închină la Soare și la Lună! (deci atenție la Sarmise regele Soare, la Daci). Diana era zeitate romană, purta întotdeauna un arc de vânătoare. Ea era soră cu Apollo al Troiei. În mitologia Greacă Diana era numită Artemis. Ianus era zeul cu cele mai multe nume și asocieri! Aceste tradiții străvechi, cu închisul și deschisul porților, constituiau principalele momente ale multor festivități și sărbători. Despre  Porțile Împărătești, despre Porțile Raiului vorbesc și până în ziua de azi credințele, și au vorbit mitologiile lumii! Uimitor de observat, că în România, până în ziua de azi, auzim de ”sărbătoarea porților deschise”. Originea obiceiului poate veni din vremi îndepărtate dacă privim arhitectura rotundă a Cetății Sarmizegetusei! (n.n.) Reține și mitologia greacă un erou, ”pe Iason”, cel legat de legenda argonauților plecați în căutarea”lânii de aur”, dar, desigur, fiind unul diferit de ”eroul Ianus”, amintit de  Dio Cassius.

         Dar să revenim la Cronos, Titanul cel tânăr, conducătorul Titanilor-Uriași, în ce imprejurări a fost el ”ospețit” de Ianus al Romanilor! Și unde, în ce locuri?

Deci, cercetătorii ce au drag, acei harnici hermeneuți , au încă teren destul pentru a fi desțelenit în lumea mitologiilor antice. Ba îți vine cu mirare observând chiar și acel ”Program Comenius” conceput în zilele de azi de UE(Uniunea Europeană), din care se desprinde și o idee de refacere ecologică,  folosind ca titlu de proiect numirea de ”Ecogaia”. Proiectul îl vedem prezentat și în curtea Liceului de Arte din Oradea. Pe virtualul ziarului românesc ”Crișana.ro” din 2 noiembrie, 2010, se poate citi un ”Reportaj” semnat de Mariana Gavrilă, despre Peșterile din cătunul Runcu(com.Roșia), care, ”adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de 40.000 de ani, bijuterii din aur și bronz ale unor conducători de acum 5-6000 de ani(...). Acești oameni spun cercetătorii în continuare, erau înalți, depășind 2 metri înălțime”.

Curiozități desigur nu fără importanță, ci dimpotrivă, de cea mai mare importanță! De notat despre pasărea Phoenix, care exista încă din vremea creării universului. Cloșca cu puii de aur!

       Având la îndemână publicația ”Berlitz-Travel Guides” ediția 1988/1989, care tocmai  ”Insulei Creta” face reclamă turistică, vorbește despre munții Dikti, și Idi, ambii legați de istoria lui Zeus. Într-o peșteră din muntele Dikti(Dikteon cave) a fost locul de naștere a zeului. Cât se poate de clar, se spune cum ”marele zeu Cronos, fiind avertizat că va fi înlăturat de un fiu al său” începe să-i devore.

Din cauza aceasta, nevasta lui, Rhea, vine în Creta, spre ași naște fiul!”

Aici civilizația Minoana era înfloritoare, munții, dealurile și șesurile Cretei erau surse de mari bogății. Orașele Cnosos, Iraklion (Heraclea), Sitia, și altele aveau legături comerciale cu cele două continente între care se afla așezată. Palatele Minoane erau și ele adevărate frumuseți arhitectonice, cum era palatul Phaitos și Cnosos. Mitologia minotaurului în Creta începe chiar din legenda regelui Minos și al reginei sale Pasiphaie, care a născut acel monstru, jumate om, jumate bou! Minos îl pune pe arhitectul său Daedalus să-i construiască acel labirint, în care să țină această creatură. Se organizau lupte cu minotaurul, dar pe care nu-l putea învinge nimeni. Atunci veni Theseu, fiul regelui Atenei, de care se îndrăgosti Adriane, fiica lui Minos. Adriane îi dădu lui Theseu câteva sfaturi, astfel că acesta reușește să ucidă minotaurul și să iasă teafăr din acel labirint. Mitologiile sunt asemenea unui lanț legat  din inel în inel, formând un lung șir de evenimente de care ne minunăm, și ne vom minuna întotdeauna!

  

LÂNGĂ LIRA-I SFĂRÂMATĂ

Lângă lira-i sfărâmată, rătăcit Orfeu privește,

Înspre cerurile albe, înspre marea ce vuiește,

   Neștiind în ce abisuri așchiile-i adunate,

Să le-arunce cu durere vremurilor tulburate!

El privea adâncul Mării cu-negritele ei valuri,

    Cerul unde zeii lumii în lucindele palate,

Croiau legi eternității, ne-odihnitelor popoare;

O căta pe-Eurydice, a lui dragoste și floare!

Ea era precum o floare, izvor cântecelor sale,

Cum fugea de ispitire șarpele-i ieși în cale,

Cu a dintelui otravă și a limbii rele spume,

El mușcând-o, o trimise în a Persefonei lume!

Acol-dorm în veșnicie toți de-avalma, robi și regi,

    E imperiul răcelii și-al întunecimii legi!

Doar când Hades îi trezește de-i așează-n adunare,

Le-amintește din cea lume, ce făcut-au fiecare!

Sisif, Ixion, Tantalus, toți purtau a lor pedepse,

Primul la împinsul pietrei, celălalt în flăcări dese

Biciuit pentru adulter, Tantalus de sete frânt,

Deși pân-la gât în apă, n-ajungea să bea nicicând!

Cerberus pus la intrare paznic lumii din adâncuri,

   Oprea tainica simțire chiar și tainicele gânduri,

Celei lumi miraculoase de sub scoarța pământească,

Unde geniul Morții șterge via limbă omenească!

Dar Orfeu luându-și lira și pornind din nou să cânte,

    Reînvie lumea moartă, se mișc pietrele din munte,

Pomii ramurile freamăt, Marea valul și-l îmbună,

Cerul argintează zarea cu-a lui răsărit de Lună!

Pe-a lui tron de din adâncuri Hades capăta blândeață,

     Persefona amintirea vremii când era în viață,

Cerberus căzu în vise și în somnuri prelungite,

Cei de sub pedepse, liberi deveneau pe nesimțite!

La a lui Orfeu cântare, Hades îi promite-ndată,

    Să-i dea lui Euridice șansa cât mai are-n față,

De-a trăi în lumea vie, însă cum s-o sfârși timpul,

Înapoi să se întoarcă! Nu-i salvare-n tot Olimpul!

Persefona însă are o năstrușnică idee,

    A nu se privi-mpreună ori îmbrățișați să stee,

Pân ce vor ieși în lumea viilor și în lumină,

Acceptând Orfeu pornește, urmat de Eurydicea lui sublimă!

Cum ajunge la lumină cu mult dor vru s-o privească!

      Vai, doar câțiva pași rămase, cățiva pași să se ivească,

Și ea-n lumea cu lumină! Ca o umbră căzu iarăși în adâncuri,

 Orfeu fărâmându-și lira, ratacindu-și a lui gânduri,

                  Lângă Lira-i sfârâmată,

                  Auzi spre el cum vine,

               Vocea ei: ”Rămâi cu bine!”

  

   DIONYSOS

Uneori când prins de gânduri încerci lumea să pricepi,

Și privind în vremi trecute vrei să vezi unde ești azi,

Cât frumos, izvoare de comori ce le tot prazi,

Trec pe dinaintea ta, și călcându-le, repeți,

Nici gândești câtă valoare și iubire ai să pierzi!

Și atunci deplângem raiul, vatra Traciei străbune,

Unde zeul Dionysos serba vatra-i, Țara Zeilor din lume!

    Dionysos, spun elenii, e din țara cea bogată,

Unde strugurii dau vinul cel mai bun și de valoare,

Unde dealuri mari cu vie dinspe orizont se-arată,

Struguri ce se prefac aur sub tiranul foc de soare,

Cu  renașteri ce de-apururi se repet cu ardoare!

Dionysos, acel vesel zeu al marilor serbări,

Zeul trac ce-aduse-n lume veselia la cântări,

Cel ce între pământeni dintre toți mai răsfățat,

Zeu al vinului ce-n lume-i deopotrivă adorat,

Este semnul primăverii, fecundității terestre,

Continuitatea vieții, ritmul cântului etern;

El nu vrea să lase lumea decăzută în infern,

Ci-n entuziasm îndeamnă a ieși din întuneric,

Prin serbările cu vinuri călca gândul cel himeric,

Călca iarna-ntunecată, muguri primăverii dând!

      Iubind lumea pământeană, pe Apollo îndemnând,

Să mărească focul verii înspre Marea cea Egee,

Unde grecii-n noi pământuri cu-a lui Homer epopee,

Încerc seva tinereții, sădesc mulți  măslini și pruni,

Vii ce-s la mare cinstire, o sfințire cu credințe și minuni!

Festivaluri vin să-ncânte lumea zeului cel vesel,

Care anual renaște, astfel după iarna rece vin și florile cu el!

L-au luat în brațe lumea, serbând Mari Dionisii,

Prinseră atenienii cale nouă în gândiri, umane filosofii,

Libertatea o găsiră mai presus decât Olimpul,

Unde Hesiod dezvele cearta între zei tot timpul!

Viitorii poeți tragici deopotrivă îl ador,

Euripide, Sofocle, Eschil cel ce vitejește luptase la Maraton!

Roma veche îl iubește, îl cunoaște, dar cu numele de Bachus,

Însă zeii au o țară, Țara Zeilor de-apururi a lui Dionysos Tracus!”

(Dionysos era fiul lui Zeus și a lui Semele, fiica regelui teban)

JUPITER ȘI IO

Prin câmpia Etruscană și-a Latinilor coline,

Unde Tibrul scânteiază cu oglinzile-i sublime,

Unde florile cresc-nalte ca păduri multicolore, 

Se adun nimfele albe cu-a lor murmure sonore!

Și gingașe joc în valuri, ce-nspumate fug spre mare,

Unde cerul se coboară încheind duioasa zare,

Acol-neguri strălucite ascund mândrele palate,

Ce-s de zei și de zeițe din vechi vremuri populate!

Aici Juno și Minerva o plângea pe Afrodita,

Când la Troia, Diomede Tracul îi zdrobi costița,

Și-ngrijind-o cu iubire, ele devenind rebele,

Vrând pe Zeus să îl prindă cu ibovnica Semele!

Prea târziu, căci se născuse veselul Dionysus,

Viitorul zeu de vinuri, zeu din veșnicii adus!

Iar acum zeița Juno, a lui Jupiter nevastă,

Mânioasă stă la pândă de-a opri altă năpastă!

Zbuciumată de tristețe o chemă pe Hygieia,

Zeitate medicinei, ce da-n spațiuri scânteia

Vieții  cea nemuritoare prin a timpilor cărare,

Căci și zeii mor cu timpul de prea multă supărare!

Ea șezând pe prag de nouri sub voaluri sclipitoare,

A ei frunte aurită răzemându-o de soare,

Privea râul cel cu nimfe grațioase dar mortale,

Unde soțul ei spre seară își dura mistera cale!

Încruntă sprânceana-i deasă când IO, fiica lui Inachus,

Apăru pe unda-albastră  cu-a ei grații de nespus,

De-nvelea cu spuma albă boiul ei cel mlădios,

O sculptură părea-n raze unda când scădea înjos!

De pe mal un struț cu pinteni o invită între flori,

Ce-s înalte ca pădurea, o câmpie de miori!

Fiica lui Inachus vine și se lasă îndrăgită,

Biata IO nu înțelese că-i de Zeus* amăgită!

Juno ce-alăpta la sânu-i pe Mercury cel mezin,

Se aruncă din înalturi cu necaz și cu suspin,

Jupiter e iar în culpă și, deci, cum pe loc să stee?

Alergând prin nori răsfiră a ei sân, Calea Lactee!

Dar cu ușurință Zeus în vițea pe IO o schimbă,

De păștea biata copilă iarbă cu-a ei dulce limbă,

Juno se miră și-ndată zeului o cere-n dar,

Astfel IO urmează calea infinitului stelar!

Zeus își pierdu păcatul prin ninsoarea cea stelară,

Între timp îl iartă Juno dup-o lungă zi Lunară!

Dar puterile corupe, iar iubirile-s viclene,

Surâdea Zeus ușor, observând-o pe Alcmene!”

                                  ( *Jupiter la Romani și Zeus al Olimpului

                                       sunt aceeași persoană!)

  

CĂPRIOARELE DIN HEMUS

Pe-ale Hemului prăpăstii,

Neguroase stânci se-nclină,

Gata, zici, se deslipesc,

Pe când nori curgând năvalnic,

Peste neguri viu sclipesc.

Jos la talpa cea montană,

Lacul de argint se-ntinde,

Ca un vas cuprins în umbră,

Ca un ochi sculptat în stâncă,

Sprâncenat de mari păduri.

Dar ce văd spre vârf de munte?

Prin ninsoarea scânteioasă,

Umbre zbor din stâncă-n stâncă,

Se apropiu, vin ca valul,

Ca spumi albe se aruncă.

Înspre lac le cheamă dorul,

Setea de câmpia dulce;

Lângă lac stătea rabinul

Cel pribeag de la Tudela,

Din picior scoțându-și spinul;

El spre munte cum privește,

Se cutremură-n mirare:

”Ah! Valahii, cei ce fac,

Insomnii și multă spaimă,

Împăratului Isac**

     ** Isaac I Commen(1057-1059)

suvern al Imp.Bizantin, a fost obligat

să abdice de către opoziția condusă

de Mihail Pselos(get)”.

  

MEDOPA

Medopa, fata getă,

Privea prin ceața Mării,

Nostalgic lăcrimând!

Ea vede cum corăbii

Se-apropiu rând pe rând,

Și spântecând oglinda

A Mării înegrite,

Răsar ca lungi fantasme,

Din ape răsărite!

În pieptul ei, Medopa,

Foc greu simțea că arde

Și suspina, căci ea

Nu vrea să se departe,

De locul Dobrogean!

Dar, Filip, regele cel mare,

Trimis-a veste că o vrea nevastă;

Cotelas, Getul, se-nvoi

S-o lase-ai fi consoartă!

Dar aprigă cum se știa,

Cu sânge get în vene,

Ea zise: ”Tată, vezi,

El nu mă vrea pe mine,

Ci-i vrea pe Geți,

Ca la război

Să-i câștige cu sine!

Cotelas regele vorbi:

 ”Tu, dintre Geți aleasă,

S-aduci victoria cu noi,

Acceptă a-i fi mireasă!

Căci ce folos să stăm pe loc,

Când lumea-n larg te cheamă,

Câștigi mărire pentru Geți,

Și-un rege de noroc!”

Medopa în corăbii suie,

Pieptiș spre rege merge,

Dorința să și-o spuie:

 ”O, rege Filip, îmi ordonă,

De azi o-i fi aleasa ta,

Dar geto-macedonă!

(Medopa era fiica regelui get, Costelas,

 Căsătorită cu Filip al II-lea. Acesta intrase

În război cu regele Odrișilor, dar voia pe

luptătorii geți să-i aibă de partea sa.)

ZEUS IA DE SOȚIE PE SORA SA, HERA

Zeița Hera și Zeus au avut trei copii! Pe Hephaestus, zeul fierarilor,  pe Ares, zeul războiului, și pe Hebe, zeița Tinereții. Dar și Athena era fiica lui Zeus, însă aceasta s-a născut direct din capul tatălui ei, Zeus. Când Zeii au împărțit Terra între ei, Athena și unchiul ei Poseidon(zeul Mărilor) avură neînțelegeri pentru posesiunea Attica, regiune a Greciei. Atunci Zeus le-a dat cum s-ar zice, o lucrare de examen!

     Poseidon a făcut să țâșnească un izvor de apă din stânca de la Acropolis. Athena a crescut imediat un pom de măslin pe roca sacră. Zeus a judecat câștigătoare pe Athena, iar aceasta și-a dat numele ei și protecția orașului Athena, care s-a ridicat în jurul Acropolisului. Simbolul zeiței era cucuveaua, semnul înțelepciunii.( cf. Roni Jay, The book of Goddess).

Venus era fiica zeului roman Jupiter(Zeus), și se născuse din spuma Mării. In mitologia greacă se numea Aphrodita. Venus umbla înt-o trăsură de scoică trasă de doi delfini. Pentru că era frumoasă, a fost curtată și de Vulcan zeul Focului, dar mai ales de Marte zeul războiului, care a și fost tatăl fiului ei, Cupidon, zeul dragostei. Venus la salvat și pe micul Adonis cel fără mamă, zeu al vegetației, dându-l Prosperinei (Persefona) să-l îngrijească. Persefona era fiica zeiței Demeter cea din Eleusis foarte respectată în toată Grecia.

In primul rând pentru că i se atribuia rolul de zeiță al grâului, și apoi pentru îndurerarea ei de mamă la pierderea fiicei sale Persefona răpită de zeul Hades, care a dus-o la el în lumea subpământeană! În jurul zeiței Demeter s-au format credințe de adevărate minuni, cunoscute sub denumirea de ”minunile eleusine”. Insăși Eschil s-a născut în acest Eleusis, fiind adânc impresionat de acest cult al zeiței. Chiar părinții lui Eschil erau suținători ai cultului!

       Persefona odată ce îl primește în îngrijire pe Adonis, și văzând cât este de frumos, l-a reținut pentru ea. Venus a cerut ajutor zeilor, tatălui ei Jupiter, dar acesta decide ca jumătate din an Adonis să stea la Persefona, sub pământ, Iar cealaltă jumătate de an deasupra lumii cu Venus. Așadar, întotdeauna când Venea iarna, Adonis, zeul vegetației se retrăgea în lumea de dincolo, la Hades și La Prosperina (Persefona)! Doar în primăvară se reântorcea la Venus/Afrodita”.

VENUS ȘI ADONIS

În grădina Siriană unde florile străluce,

Iar zefirul a lor miros către Byblos veșnic duce,

Plânge Myrrha și-ngenunche l-al ei rege rugătoare,

Cu amare lacrimi udă buzele-i sfâșietoare!

Ea din flori născu un înger, după care zeii cată,

Căci în el stă frumusețea astei lumi întruchipată.

Afrodita pe ascunse cu un coș veni să-l fure,

De-l ascunse peste noapte în al Siriei pădure!

Myrrha-l plânge pe Adonis, fiul ei adus din stele,

Și din cântecele Mării, șoapte-al undelor rebele,

Ce în umbra serii leagă visuri dulci de viitor,

Pe când luna albă varsă a ei umbre de amor,

Theias, regele Siriei, se-mpietri, nimic nu zise,

Când Adonis pus în coșul cel țesut doar din narcise,

Fu trimis în lumea unde Persefona e stăpână,

Ea să-l aibă-n îngrijire și să-l țină cu-a ei mână,

Pân-ce dulcea Afrodita băiet mare o să-l ridice,

Doar și zeii aveau pe vremuri slăbiciune și caprice,

Și-n a lor transfigurare își schimbau și a lor nume,

Așa-s zeii de când prins-au cârmuirea-n astă lume!

Afrodita,-și zise Venus, iar Adonis fu Tamuz,

Dar aceeași e iubirea, în palat sau cucuruz,

Babilonia și Cipru, Foenicia cea mare,

Zeii din Olimp de-a valma țin de-apururi sărbătoare!

Din adânc ieși Adonis, iar din ceruri mândra Venus,

Unind cerul cu pământul dorul lor și l-au tot spus,

Nemortalii și mortalii stau îmbrățișați de dor,

Ei aceeași fiind vesnic, cresc ca flori, pe urmă mor!

Jupiter când era Zeus, planuri destructive-și face,

Prea se înrăise lumea, deci, gândi a o desface,

Și pornind războiul Troiei, nimici cetăți frumoase,

Din popoarele luxoase rătăcite triburi scoase!

Și iar vechile popoare își urnesc ale lor care,

Înspre culmea luminată pe-a creștinității zare,

Descifrară rătăcirea spre-adevăr ridicând ochii,

De simțiră cum Divinul le-a salvat din pragul gropii!

IO, PE VALEA NILULUI!

Rar pătrunde muritorul la ce zeii pritocesc, ori au deja pe cântar,

Numai dragostea e legea, e cununa împletită din iubire și amar!

Însăși Aphrodita vine, se coboară într-al omenirii dramă,

Profețindu-i Hypermestrei a fi cea mai bună mamă!

Hesiod poetul antic ce-ntre muze-și trăia timpul,

Află știri de câte certuri se împovăra Olimpul!

Hera cheamă pe Artemis zeitatea  Castității,

Ca să afle vești mai multe despre lumea nedreptății.

   Zeitatea vine-n grabă pe un noure umbros,

Zicând: ”IO, iar îi născu lui Zeus pe Epaphos!

Zeus mult îndrăgostit, pe nori veșnici călători,

Repede ajunse-n valea Nilului umbrit de flori!

Unde IO fugi pătrunsă de speranțe și fiori!

Aici Zeus o găsește, din vițea o face zână,

Iar sub chiparoșii falnici se plimbau mână de mână!

    Hera îi trimite-ndată Dionei* vestea cea mare;

De prea multa-i gelozie negăsindu-și alinare!

Înzadar urnea Olimpul cu a ei noblețe rară,

C-ar fi fiica lui Inachos, colo, neam de sapă-agrară,

Zeitatea mult suspină, se simțea prea umilită,

De bărbatu-i zeu ce are, dintre muritori iubită!

Dar cu cât gonea zeița gândul ei cel mai gelos,

Cu-atât suferea mai aprig fără-a prinde vr-un folos!

Hera zbuciumată strigă:

 ”Tot Olimpul se sfărâmă, zeii se-mbrâncesc în lupte,

Ce lumini aducem oare?

Ce gândiri avem sub frunte?

                          *

Creanga lui Epaphos crește floarea regilor de-Egipet,

Peste veacuri Aigyptos îl înfrânge pe-al său frate Danaos,

Iar acesta cu-a lui fiice căutându-și libertatea în corăbii se reped,

Îngroziți găsind salvarea pe-a Mediteranei cale,

Spre-acel loc al amintirii, vatra vechiului Argos,

Al strămoașei IO cea plânsă, fiica regelui Inachos!

Rugători de ocrotire iar la Zeus cer primire,

Însăși Dionysos vine cu-a lui cântec de iubire,

Iar Apollo zeul Soare venind dinspre Troia veche,

Încordară lire de-aur pentru-al zeului ureche,

Astfel Zeus se îndură și prin legile-i eterne,

Ocrotirea le-o acordă, dreptul libertății ferme!

Aici regele Pelasg îi primește și-i întreabă cu uimire:

”Cine sunt? De unde vin?” În sfârșit aflară taina,

Că-s din rădăcini frățești, risipind de-ndată spaima,

Acea spaimă ce cuprins-a  Danaidele fugite;

Căci mai bine vor să moară decât a fi ispitite,

Și la fiii lui Aigyptos să se lase iar pețite*!

     Dar și dragostea e lege, precum visele și cântul,

”Cerul sacru este dornic a îmbrățișa Pământul”:

Astfel zise Aphrodita lege dând pentru popor;

Atunci fiii lui Aigyptos în corăbii urc cu dor

Să-și găsească-a lor mirese, să ajungă să le ia,

Rugând zeii să aprindă pentru ei din cer o stea!

     Pe-a Mediteranei valuri vin corăbii argintate,

Iar în ele solii nunții veseli se-ncercau s-arate,

Danaidelor din Argos ce-s în drama libertății, neschimbate,

Câtă dragoste aduc, numai ele să accepte a fi grabnic măritate!

    Mare groază, multă jale și-ntristare s-a întins peste Cetate,

Când solia egypteană le cerură de mirese! Groaznic ele plâng și fug!

Se reped Aigyptoșii să le prindă să le-mbarce cum apuc!

Dar atunci ca din senin regele Pelasg apare

Însoțit de luptători, el opri îndată drama, fiicelor dând apărare!

Solia însă răspunde:”Să știi că ai dat semnalul unui război viitor!”

Regele Pelasg dă știre:”Argeenii apăr dreptul celui venit rugător!”

     Zeitățile au însă multe alte gânduri și deznodăminte!

     Nu pătrunde muritorul la ce Zeus pritocește ori au zeii pe cântar!

 Vorba e câ în final danaidele-s convinse să se dăruie mirese, tainic dar!

Dar făcură jurământ, ca în noaptea nunții, fiecare negreșit,

Să-și înjunghie-al ei mire, astfel au s-aducă groazei un sfârșit! 

     Groaznic omor săvârșiră, s-au cutremurat și munții,

Chiar Olimpul cu-a lui zeități ce veșnic aduc lumii îndreptare!

Însă la aceste crime greu le era a aduce vreo iertare sau salvare,

Căci o dragoste forțată, zise-Apollo, nu-i o taină-n căsnicie,

Dar nici grabnica idee de-a ucide, nu-i să fie!”

     Numai Hypermestra însă la iubit pe al ei mire,

Pe Lynkeus Aigyptos, aducând mare uimire,

S-a aprins raza luminii tragediilor elene,

Dezvelind esența vieții o găsiră în Iubire!

       (Legendele spun că Danaos a avut 50 de fiice,

           iar Aigystos 50 de băieți – Danaidele nu vor să se căsătorească,

         și comit uciderea mirilor lor, doar Hypermestra nu-și ucide mirele).

         (Dione era și ea nevasta lui Zeus, uneori identică Aphroditei).

*Invitație de căsătorie

GENIU ROMÂN

După mii de ani de plângeri, Demiurgul se îndură,

Pe Zamolxe îl trimite dându-i strașnică măsură:

   ”După raza de lumină să te ții și-apoi să faci,

De la Pont până-n Apus semn de vatră pentru Daci!

Dar întâi să ridici Marea din din străvechea ei albie,

Să le faci din fund de mare, roditoarea lor câmpie!

Adu Traco-Dacii-Geții, ce-s nemuritori ca mine,

Chiamă-i de prin peșteri arse, să le-arăți Moșia bine,

Muntele să le dea umbră, apărare și iubire,

Iar câmpia cea mănoasă grâne pentru viețuire!

Când s-o rupe-a lumii pânze prinse-n cosmica suflare,

Iar Istoriile serbezi curge-or iar în dezmățare,

Ei să aibă mărturie că a lor vatră nu-i furată,

Ci de Dumnezeu din Ceruri, de El însuși măsurată,

Când în vreme alte neamuri nu găsiră strunga lumii,

De-alergau izbite-n turme prin vârtejele furtunii!

Marea-n Mare când s-o trage, să lase Dunării mal,

Moșului Mare din Munte, neamului lui Decebal!

Au fost vremuri de acelea ce n-am vrea ca să mai fie,

Dar și vremuri fost-au însă, ce-am vrea veșnicii să ție!

Cine dară le disturbă? Cine val și nor alungă,

Răsucind tot Universul, când pe-o față, când pe-o dungă?

Moșul Mare de pe Munte cu-a lui ochi rotiți în zare,

Cercetează când spre-Apusuri, când spre tulburata Mare!

Și, privind el înțelege că-s iar vremi ce-aduc omor,

Însă stând pe talpa-i lată, falnic și fremătător,

Muntele-i vestea viață, veșnicie și iubire:

”Ce-i tristețea, când din Ceruri zilnică-i a ta sfințire!

Răul arde unde șade, cine-l poartă se dărâmă,

Dar tu, geniu Român veșnic, ești un Duh, nu ești țărână!”

LEGENDA PIVNICERULUI DE LA COTNARI!

”Măriți negustori

Și meseiași,

Luminați trăitori

De prin Iași,

E ziua a patra

Din luna lui Cuptor,

Eu, pivnicerul Petre Capra,

De vinuri vestitor,

Semnez, în slovă latinească,

Vânzarea unei vii de la Cotnari!

Din vița asta a gustat,

Ștefan cel Sfânt și Mare,

Boieri și megieși,

Aici s-au adunat,

Țării tocmind sfat!

-Cine-i de-ajuns bogat?

Dau via de vânzare!

De-ndată un tătar,

Cu haine ca de graur,

Se-nfățoșează dar,

Cu multe pungi de aur!

Dar zise Petre Capra:

  Măriți negustori,

Și meseriași,

Luminați trăitori

De prin Iași,

E ziua a patra

Din luna lui Cuptor,

Semnez, eu Petre Capra,

De vinuri vestitor,

In slovă latinească,

”Sunt prim cumpărător!”

AȘA E ARDEALUL

Uriaș cu ochi de stele,

Stând pe munții Transilvani,

Și cu pletele pe dealuri,

De vreo zece mii de ani!

Paznic al moșiei noastre,

Unde râuri curg în soare,

Alergând voioase, sprinten,

Către Dunărea cea mare!

Bravi locuitori și vârstnici,

Ca și piatra de pe munte,

Ca și gheața Europei,

Ce-ntindea duioasă punte,

Triburilor Daco-Gete,

Din Balcani și din Carpați,

Peste Tisa mai departe,

Era grai de-aceiași frați!

Meșteri în turnat de aur,

Zei ai muzicii eterne,

Luptători cu șapte inimi,

Demiurgi de vremi moderne!

Fiul lui Scorilo are,

Mai târziu drept moștenire,

Peste toate-aceste plaiuri,

Sub al ochiului privire!

Să le apere de dușmani,

Veac de veac și deal cu deal,

Îar noi azi urmași în vatră,

Purtăm o iubire sfântă în Ardeal!

Așa e Ardealul nostru,

Ca altarul unui templu,

Și-au venit și alte neamuri,

Ce-n a lui Hristos exemplu,

Au primit masă și pâine,

Și iubire, și respect,

Căci Românul nu își schimbă,

A lui inimă din piept!

Așa e Ardealul nostru,

Ca și stupul de albine,

Ardeleni și Ardelence,

Oameni doritori de bine!

Însă cel viclean aiurea,

Să se țină mult departe,

Și să nu își cerce jocul,

Pe-a strămoșilor mei parte,

Căci Ardealu-i raiul nostru,

In a cărui glie stau,

Sufletele sfinte-al celor,

Ce cinstire îi purtau!

Dorul lor și-amara trudă,

Le-auzim și azi cum plânge,

Iar fierbintea lor dorință,

Urcă în al nostru sânge!

Iar de vremurile cearcă,

A-ncropi calea frăției,

Atunci lumea-ntreagă are,

Tot acceptul României!

LUCEAFĂR  ETERN

Auziți foșnete-n codru, melodiile eterne,

Ale codrului ce-n taină un altar duios așterne?

Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

Da, simți codru cum învie, văile-s de cânturi pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și în zboruri de albine,

Râuri și izvoare picur creând marea simfonie,

Pregătind divina scenă pentru astrul ce învie!

Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde,

Ca o Mare peste codrii el lumina și-o întinde;

De se plec codrii Moldovei, pare umbra lui Ștefan,

Dar e domnul Poeziei, cântând versuri de alean!

O, priviți cum pe o rază se coboară spre izvor,

Roșu și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,

Coamele-i pe umeri scapăr, se desfir să-l învelească,

Pe când geniu-i se coboară în izvor să se privească!

Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourile vești, 

Trezind munții ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești,

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele-ardelean!

Marea valurile-și umflă reflectând oglinzi albasatre,

Zugrăvind blândul Luceafăr, simbol poeziei noastre!

Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument,

Putna-clopotul de-aramă îl vestește-ntr-un moment!

Iar Suceava se trezește l-a ecoului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare,

Luna după brazi și-arată chipu-i drag ca de Fecioară,

Stelele se-nșir aceleași ca-n vremi de odinioară!

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie!

Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,

Îmbrăcat așa în raze pare-al lumii rege falnic!

În sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnică mărire:

 ”Ramuri dragi, izvoare, păsări, intonați cântece dulci,

Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci!”

În unire Codrul prinde versul românesc să-l spuie,

Când Luceafărul pornește al său veșnic drum să-l suie!

MERELE DE AUR!

Lumină, culoare și cânt,

Se-ntruchipară-n  Cuvânt –

Izvor cel aduce pe Om,

Ca să fie:

Făclie vieții,

Gândire,

Iubire,

În final, Poezie!

Porni dar Prâslea Voinicul,

Să caute merele de-aur;

Drum lung călcase cu dor,

Să afle grădina

Esperidelor,

Legendarelor zâne;

Alături veni Ispirescu,

Scriindu-i povestea!

Veniră Titanii, Atlas

Cu globul pe umerii tari,

Hercule, Pontorii,

Bucegi-Apusenii,

Cu toții,

Ca frați,

Deschiseră calea,

Prin tineri Carpați!

Vestitele mere de aur,

Fost-au găsite,

La toți dăruite,

Celor din deal sau din vale,

Căci merele

Astea-s numite,

Și azi: Portocale!

PEȘTIȘORUL LUI MOISE

      Pe vremurile exodului Israeliților din Egipt, când biblicul Moise despărțea apele Mării Roșii, legenda spune că un peștișora fost prins pe linia de tăiere a apelor, și a fost despicat și el în două părți exacte! Părțile au supraviețuit separat în continuare, cași cum nu s-ar fi întâmplat nimic, rămânând doar un peștișor lățit!

Zoologic, face parte din familia Soleidae-Cynoglossidae, dar popular a rămas până în ziua de azi ”peștișorul lui Moise”.

Numai că acest peștișor lățit a primit, probabil drept dar, o putere atât de enigmatică, încât se poate apăra împotriva oricăror pești răpitori mari, inclusiv rechinul, cel mai fioros dintre fiarele oceanice. La ivirea ”peștișorului lui Moise”, rechinul își vede binișor de treaba lui. Această putere a peștișorului constă într-un lichid otrăvitor secretat de glandele acestuia în momentul atacării, de o așa toxicitate, că mor și peștii din jur în acel moment.Acest lichid numit ”pardaxin”, admite un amestec de 5.000 părți apă și o parte secreția peștișorului, fiind încă suficient a ucide peștii și moluștele din jurul său. Oamenii de știință de azi, au luat un exemplar din acest peștișor și l-au pus într-un acvariu mare, unde trăiau doi rechini mari, albi, de fapt cei mai periculoși rechini. Aceștia au pornit rapid să înghită micul peștișor, numai că lucrurile au sfârșit într-un mod foarte ciudat, probabil neașteptat nici de cei doi uriași! Văzându-se atacat, peștișorul secretă câteva picături albicioase de pardaxin  și ambii rechini au rămas cu gurile deschise paralizate, fără a le mai putea închide! Acest lichid secretat, are proprietatea de a slăbi și tensiunea suprafeței de apă, asemenea detergentului de spălat, dar care nu are nici pe departe efectul otrăvitor al secreției peștisorului.

      S-a observat apoi, că rechinii fugeau și de apele ”moi”, de detergenți, si nu pentru că iar deranja, ci de frica a nu intra în contact cu secreția peștișorului.

Peștisorul trăiește în Golful Acaba, situat între Peninsula Sinai și Arabia Saudită. Scafandri folosesc în oceane această frică instinctuală a rechinilor, în sensul că iau cu ei câte o sticluță de simplu detergent, care îndepărtează primejdia rechinilor.

    Dar sunt și pești electrici, și nu oricum ci aproape minicentrale electrice, care au  electrocutat multe fiinte, chiar și oameni. Ba se cunosc cazuri când un călăreț cu calul său călcând pe un asemenea pește elctric, au căzut morți imediat în apă, om și cal! Curiozități descoperite prin cercetări reale, și nu fiind de ale mitologiilor!

”URECHIUȘCA”- UN SEMN DACIC UNIVERSAL

      Denumirea științifică: TECTORUM Popular: URECHIUȘCA

Face parte din familia ”Aloe”, și este o plantă medicinală, dar și mistică, prin calitățile ei medicinale, de a întinerii fețele oamenilor! Este cunoscută din vremi preistorice, și era tradițională a exista pe acoperișul fiecărei case Dacice! Era foarte îngrijită! Prin efectul lichidului existent în frunzele sale, ajunge a fi zeificată, ajunge a fi și odorul faraonilor egipteni, alături de sicomorul lor nativ. Descoperită si folosită de traco-geto-daci, ”urechiușca” ajunge la egipteni  pe căi maritime sau terestre, apoi în același mod, în diferite direcții ale lumii, fiind îndrăgită și folosită pretutindeni!”

Seminția românească nu se putea despărți de această miraculoasă plantă dacică, astfel cine trece sau a trecut pe la Biblioteca ”Mihai Eminescu”-Cringila, N.S.W-Australia, a putut să o întâlnească în grădina noastră! Unii români chiar au dorit-o, și au plantat-o și în grădinile lor! O dăruim cu drag!”

GEORGE DENNIS: LUMEA ETRUSCILOR

    Această știre, care, asemenea unei raze de lumină răzbate din

lumea vechilor civilizații, nu o descopăr eu acum, ci doar mă mulțumesc să observ cu mirare, cum de unii istorici autohtoni, cu diplome țintuite în rame de aur, nu pot, sau nu vor să observe. În schimb, dai peste câte un istoric străin, dar de bună credință pentru profesiunea lui de străduitor hermeneuit, și de la care afli urmele pelasgilor, tracilor, daco-geților, romanilor, adică de realitățile istoriei noastre străvechi.

     Pur și simplu m-a mișcat scrierea istoricului londonez George Dennis, din cartea sa, ”Lumea etruscilor”. Această carte se publica acum 25 de ani, la Editura ”Meridiane”, București, tradusă în românește de Ersilia Moroianu.

     Autorul cărții s-a născut la Londra la anii 1814, a studiat la Colegiul din Charterhouse, iar după terminarea studiilor a vizitat între 1832 și 1839, Anglia, Scoția, Franța, Portugalia, Elveția, Italia, etc. Fire studioasă, Dennis este pasionat în Italia de civilizația veche a Etruscilor, căreia îi și acordă un îndelungat studiu, urmărind tot ceea ce-l putea duce spre convingere și adevăr.

      Etruscii erau o ramură desfăcută din neamul Tracilor, fapt nu fără importanță, după cum vom vedea acea civilizație strălucită la care au ajuns etruscii și orașele-state ale lor! Mi-e mi-au atras atenția două realități din această carte, pe care le consider de mare valoare în cunoașterea și studiul istoriei.

a)    Starea de egalitate între soț și soție; când încă azi mai sunt comunități omenești unde femeia este deprivată de aceste elementare necesități – femeia etruscă se bucură de egalitate cu soțul.

b)   Spre deosebire de lumea veche, din această egalitate se subînțelege că, era vorba de familie, ci nu de bigamie, fapt ce ne mai spune, că nici într-un caz etruscii nu au migrat dinspre Orient.

Dar, să-l ascultăm pe istoricul George Denis, cu câteva mărturisiri din studiile sale, referitoare la felul de viață și civilizație al etruscilor trăitori în pământurile italice.

...Cum trăiau etruscii? Autorii clasici erau de acord în a susține că etruscii erau amatori de o viață comodă și bine organizată, de distracții și petreceri.

Ei trăiau ca acele popoare(antice și moderne), care, odată ajunse la bogăție, ca rod al avantajelor comerțului și al unor industrii prospere, vor să se bucure de buna stare economică dobândită prin muncă. Această țintă, atât de meritată, ia îndreptat pe cetățeni, începând cu secolul al VII î.d.Hr. spre obiceiuri fastuoase, specifice popoarelor bogate, a schimbat chiar în mod radical poziția socială a indivizilor și mai ales pe cea a femeilor. În Grecia antică și la Roma, femeia era ținută într-o stare de inferioritate socială, în comparație cu bărbatul.

In Etruria, primul exemplu din antichitate, soția era egală cu bărbatul. Sărbătorită de către etrusci pentru  eleganța și frumusețea ei, rafinată în alegerea bijuteriilor foarte prețioase, în pieptănătura plină de fantezie, scrupuloasă în privința toaletei personale, în folosirea parfumurilor și cosmeticilor, o observăm la banchete culcată comod pe același pat cu soțul sau așezată la masă, la același nivel cu bărbatul. Ea era marea doamnă a societății din acea vreme, cultivată, pregătită din punct de vedere social, participa împreună cu soțul ei la viața publică și privată, adesea era inițiată în misterele augurale ale divinației.

         Spre deosebire de popoarele orientale(în special de egipteni), unde femeia era înmormântată într-un mormânt alăturat aceluia al soțului, dar mai mic și mai puțin împodobit, ea împărțea cu soțul ei splendoarea mormântului familial, iar bogăția obiectelor funebre, ce-i aparțineau, adesea depășeau ca număr și valori pe acelea ale bărbatului.

        Nu știm siguri din ce cauză au dat etruscii femeilor lor egalitatea în drepturile civile, spre deosebire de toate popoarele din antichitate și nici nu știm dacă o asemenea evoluție a fost revendicată de lupta femeilor împotriva patriarhatului tradițional masculin, sau a fost o pașnică îngăduință a bărbatului etrusc față de femeie. Nu avem documente referitoare la aceasta, în afară de puține citate din autorii antici.

      Știm, de pildă, de la Juvenal, despre existența lui Tanaquil, soția lui Tarquinius Priscus, pricepută în medicină și în științele matematice, de mare ajutor pentru soțul ei în politica guvernării.

      Știm de la Lactantius despre o nimfă, numită Begoe, care a scris despre ARS FULGURITARUM, sau arta interpretării fulgerelor. Acest autor adaugă că Begoe era atât de dotată în arta magiei, încât făcea un taur să se prăbușească mort la Pământ, după ce îî șoptea la ureche numele zeului, care, o proteja (George Dennis, Lumea etruscilor, Ed.Meridiane, București, 1982, pag. 106-107)

       Despre cetatea Sutri(Sutrium), George Dennis afirma:  ”Nu există nici o îndoială că Sutri este de origine etruscă deoarece sunt numeroase dovezile originii sale. Totuși, nu cunoaștem nimic sau aproape nimic din istoria sa din perioada etruscă. Știm că a fost cucerită de romani(...)”.

”Deasupra porții îndreptate spre vest se află următoarea inscripție: SUTRIUM, ETRURIAE CLAUSTRA, URBESSOCIA ROMANIS COLONIA CONJUCTA IULIA (Sutrium, cheia Etruriei, oraș aliat cu romanii, colonia Julia fiind asociată), iar deasupra porții romane altă poartă modernă, este pictată stema orașului, reprezentând un cavaler cu trei spice de grâu în mână. Dedesubt o înscripție spune: -A PELASGIIS SUTRIUM CONDITUR-  (Sutrium a fost construit de pelasgi).(Ibidem, pag.175)

       Aceste inscripții au fost notate cu exactitate de istoricul George Dennis, iar în ce măsură reușește el să-și explice relațiile dintre pelasgi, etrusci și romani e partea sa de gândire. În ce ne privește pe noi, românii, această știre este iar o lumină, extrem de valoroasă, prin chiar această simplă inscripție, în care se recunoaște prezența pelasgilor acolo,  ridicând cetăți etrusce, adică urmașilor lor, vițe din pomul vieții al traco-daco-geților! 

IA-ȚI PE UMERI CRUCEA SFÂNTĂ!

Când privești la vechi istorii, vezi mișcarea unei ape,

Unde generații ritmic vin în albie să sape!

Vezi cum râul harnic poartă pe aceleași vechi cărări,

Volburoase unde-n spume ce se sting în larg de Mări!

La fel gloriile-s spume, faima negură pe brazi,

Când vezi mândra Omenire în ce hal ajunse azi!

Ce-au luptat vitejii lumii și-nțelepții cei străbuni,

Când noi azi, progenitura, greu ajungem a fi buni!

Noi suntem urmași de-Apostoli? Ori ne împlinim Cuvântul,

Când prin inimi și prin creier ca-n pustiuri bate vântul!

De morală și simțire suntem seci, ca boaba seacă,

Iar copii și mame-n lume cu-a lor lacrimi se îneacă!

Încă n-am izbit de grindă fruntea noastră adormită,

Tot lunateci și cu vise batem calea de ispită!

Ca apoi să plângem iarăși învocând asprimea sorții,

Chemând Cerul să ne scape, să ne ia din calea morții?

Și tot alții sunt de vină când poporul cere seamă,

Ști-nvățatul cum servește tulburosul blid de zeamă?

Căru-i zic spiritual filosofice științi,

Ce tot bând-o omul nostru își încurcă a lui minți?

E de-ajuns, lăsați lumina și-adevărul să pătrundă,

Până-n adâncimea voastră, inimi răul să n-ascundă,

Ci să-l zvârle, iar iubirea zorii dragostei să-nchege,

Să avem din nou un suflet și o omenească lege!

De-ai îngenuncheat Române, ia-o iar ușor la deal,

Te ridică și ne-arată al tău cuget triumfal,

Al tău dor de sfântă viață, de unire și iubire,

E de-ajuns cu lacrimi sterpe și cu jilavă jelire!

Ia-ți dar vatra-n stăpânire și o seamănă cu flori,

Căci e scris în Ceruri sfinte, tu, Române n-ai să mori!

Ți-am dat Sabia și Crucea, de ce dormi, de ce visezi?

Ia-ți pe umeri Crucea Sfântă căci e timp să te salvezi!

NOAPTEA-N CODRU

Stânci de vremuri dăltuite,

Întind treptele lor sure,

Ce- de raze lustruite,

Și umbrite-s de pădure,

Iar pe unde umbra-i pururi,

Mușchiul larg covor așterne,

Străveziu cu nestemate,

Înrouate veșnic perne!

Aici visele vrăjite,

Prind suavele speranțe,

Prind arginturi pretutindeni

Când stă luna să se-nalțe!

Aici vin s-aud șoptitul

Legănat în crengi frunzoase,

Să văd unde-n râu cum saltă

Vesele și radioase!

Aici vin să-mi scutur gândul,

De-a vieții urâciune;

Noaptea-n codru se-aud cânturi,

Ce-s din ceruri rugăciune,

La izvor stă căprioara,

Între flori de sânzâiene,

Adunând văpaia lunei,

Printre lungile ei gene!

Mă strecor pe după ruguri,

Și ușor ca un zefir,

Să privesc minunea nopții,

Cântul codrului s-admir;

Cerul e ca spuma mării,

Ochi de stele, valuri pale,

Ce cobor pe-o scară de-aur

Din câmpiile-ancestrale!

O oglindă fermecată

Pare noaptea înstelată,

Reflectând bătrânul codru,

Ca în vremi de altădată,

Vremuri vechi începătoare,

Ce de-a pururea  rămân,

Genial tablou cu plaiul

Drag al Dacului român!

CE MI-E MIE DRAG PE LUME!

Ce mi-e mie drag pe lume,

Prieteni dragi cu vorbe bune

O vâlcea cu lacrimioare,

Răsăritul cel de soare!

Să văd roua peste câmpuri,

Mieii alergând pe dâmburi,

S-aud mierla dumbrăveană,

Cântând doina ei aleană!

Și mi-e drag s-aud cum bate,

Pe la cioturi scorburate

De goruni, o gheonoaie,

Repezită și vioaie!

Și mi-e drag să caut urme,

Ce-s lăsate-n zori de turme,

Turme albe de mioare,

Ca-n cer stele călătoare!

Când cu coama ca de zimbru,

Se ridică de prin cimbru

Vântul, ce ieșind în drum,

Poartă valuri de parfum!

La fântâna cea de piatră,

Coțofana și azi latră,

Stând pe cumpăna cea veche,

Ca-n povești zmeul de veghe!

Când văd fumul de la stână,

Văd câmpia cea română,

Când aveam inima pruncă,

Și purtam căciulă țurcă!

PORTARII EUROPEI

Neamul ăsta dur ca piatra,

Nu-l mișcară nici vulcanii,

Nbici n-o să-i potoapă vatra,

Veacurile și dușmanii.

Știu românii – și prea bine,

Din istoria cea grea,

Ce-nsemna vorba ”vecine”,

Iar nu ești din strada mea!

El, portarul Europei?

Creanga asta românească,

După-nțelepciunea vorbei:

”E născută să trăiască!”

El, stejarul Europei?

Ce din Dunăre și Ron,

Își hrănea tulpina viței,

Și de Dac, dar și de Om!

Astfel dragi europeni,

N-aveți cum a striga-n lume,

Că sunteți cumva mai demni,

Ca străjerul ce își pune,

A lui viață la strâmtoare,

Ca să aibă lumea mare,

Zile lungi de sărbătoare,

Nobilind cu sumeție, pe cutare

                                         sau cutare!

ARTELE  STĂPÂNESC  TIMPUL

În arte descifrăm un drum,

Pe-unde tiranul curgător,

Tot ia pe val ne-ntorcător,

O lume de pripas!

Cum timpu-i vis nesimțitor,

El duce-n cârcă buni și răi,

Și înțelepți și nătărăi,

Și leneș ca și truditor;

În arte însă, stă un sfânt,

Un duh de adevăr,

Ce ia din timp, cum ia un măr,

Copilu-n joc și cânt,

Din mărul cel încrengurat.

Vezi? Artele au spirit pur,

Culeg dreptatea dimprejur,

O scot din timp și-o țin curat!

ÎN LEGENDE ȘI ÎN BASME

În legende și în basme,

Zmei, balauri, feti-frumoși,

Zâne, păsări, zgripțuroi,

Toți de-a valma se prechimbă,

Când sunt babe, când eroi,

Și în muște dacă vrei;

La ospăț când sună cornul

Vre-unui rege spre ai săi...,

Oh, dar ce vorbești bădie,

Năzdrăvani-s, paralei,

Și de-i basmul chipul zilei,

Vai de tipografii mei!

MELANCOLIE COSMICĂ

Arcuit peste câmpie, înfoiat în pânze-albastre,

Norocos de vânt prielnic, ca o pânză de catarg,

Cerul mișcă mari imperii, lumi senine, infinite,

Unde stelele puzderii se aprind, apoi se sparg.

Ochiul încântat surprinde cu fantastică uimire,

Frumuseți pe care gândul strâns în mintea unui om,

Greu discerne-atâta farmec și atâta strălucire;

Unde și-ar avea izvorul, cine cârmele le trag?

Microscopice popoare răsfirate prin unghere,

Formând mândra omenire angajată in războaie,

Își închipuie că-i forța și-a eternului putere,

Până când le șterge urma picătura cea de ploaie.

Dar e cert că în splendoarea ce-ncropește Universul,

Omu-i mădular și parte din același corp și lege,

Și oricât el s-ar distinge șlefuindu-și singur versul,

Alergând în spații albe, tot cu Arca mare merge. 

Astfel în zadar aleargă roiul furnicar să scape,

Înspre partea-naltă a Arcei, ce se pierde-n fund de ape,

Dar, din fericire iată, un cârmaci albit de vremuri,

Să evite catastrofa pentru care plângi și tremuri!

Și atunci vre o furnică, sus pe vârf de mușuroi,

Să aclame la popoare..., că-i din sânge de eroi;

Însă noi vorbind de oameni și de-a lor misteră urmă,

N-am avea motiv să credem că-i un basm și noi o turmă!

Oare, pietrele se-ntreabă cine sunt? Ori apa dulce,

Simte albia-nverzită, când își lasă să se culce

Undele zglobii ce-aleargă înspumate în neștire?

Gândesc munții de-a lor farmec, cerul de-a lui strălucire?

Regnul mineral în fine, cu-a lui formă și esență,

Poate conștient să fie de imensa lui prezență?

Nu, doar numai omul are privilegiul de ființă,

El se-ntreabă cine este, răspunzând după putință!

Dar cum se trecură-n haos lungi milenii ce avură,

Cinstea de-a purta pe umeri lumi de aur de-o măsură

Uimitoare în științe și-n produsul tehnologic,

Stăpânind cu forța minții matematical și logic,

E firească întrebarea: unde sunt cei ce trecură

Prin tunelul vieții scurte, lăsând legi, progenitură?

Sunt firește-n piatra dură, înmulțind nisipul mării,

Și în muntele cel falnic, stâlp susținător al zării!

O melancolie-nchisă, ciclul moarte și viață,

O rotație divină, după noapte, diminață!

Totuși, omul fu în stare cu a lui simțiri se pare,

Să surprindă adevărul, dar... e tot în Arca mare...!

”Și-al ei Comandant, ce are hărțile de navigare,

Nu ne-ntreabă, nici ne spune, planurile ce le are”.

FITĂUL ROȘU DIN CEIȘOARA ȘI ÎMPĂRĂTEASA SHEBEI

        De această dată invit cititorul nostru să se asocieze la urmărirea

unei extrem de mici tradiții, însă, comună mai multor popoare  deși destul de distanțate geografic. Și, după cum și titlul ne arată, fiind vorba de o personalitate biblică, respectiv împărăteasa Shebei, o sursă sigură de informație istorică fiind Biblia, rog cititorul să binevoiască a ceti din Cartea I Împărați, capitolul 10, versetele 1-13 si a doua carte Cronici, capitolul 9, versetele 1-12. Acestea sunt unicele informații păstrate de Sf. Scriptură, referitor La această misterioasă regină a Sudului. Doar Iisus Hristos în învățăturile sale a Mai amintit despre originea ei semită.

    Firul roșu de lână, numit popular ”fităul roșu”, ce se leagă la mâna copiilor mici, este unul din obiceiurile foarte interesante în multe părți ale lumii.

(De notat că acest fitău roșu era și este și azi pus și la urechile mieilor nou născuți de către păstorii români, spre ai recunoaște!)

    Pentru a observa sorgintea acestei tradiții, pornim de la Antologia de cultură Populară bihoreană, lucrare de specialitate a prof. Crăciun Parasca, etnolog și etnofolclorist, ce face o frumoasă analiză de veche tradiție românească a satului Ceișoara, sat și vatră românească tot atât de straveche și frumoasă a Bihorului. In antologia aceasta este cuprins și acest obicei românesc de a lega la mâna noului născut un ”fitău roșu”, care la Ceișoara are darul de a feri fătul de deochi. Bineînțeles că dacă cineva, din prea mult drag, deoache noul născut privindu-l, tot în Ceișoara se afla și ”descântătoarea” ce știe descântecul pentru deochi, iar copilul se vindeca repede.

       Dar, pentru că eu locuiesc în Australia și sunt român, desigur că știu tradiția populară a neamului meu, mi-a fost mare mirare când, într-o sfântă dimineață, soția mea Florica stătea de vorbă în stradă cu vecina noastră Patricea, ce venise ca emigrantă tocmai din Liban. Și vorbeau dumnealor tocmai de acest obicei al firului roșu de lână, ce se leagă la mâna noilor născuți. Observ cum se minunau amândouă de acest amănunt, iar vecina povestea că, de când se știe ea și străbunicii ei legau fir  roșu de lână la mâna noului născut.

Cum am de regulă o neostoită curiozitate la asemenea știri, m-am pus pe cale să dezvălui acest mister, așa, zic, pentru mine. Răsfoiesc biblioteca mea și găsesc ceva despre istoria Libanului, despre cultura și obiceiurile populare libane. De aici, însă, a urmat multă bătaie de cap, căci firul ”fităului roșu” nu se sfârșea chiar atât de lesne. Întrebarea ce mi-o pusesem era, de unde se născuse acest obicei? De unde îl avem noi, ori dacă nu cumva l-am moștenit noi din moși strămoși. De unde îl au libanii? Ce legătură de cultură să avem noi cu Libanul?

Mi-am dat seama că e bine să caut izvoarele străvechi ale scrierilor biblice, în primul rând. Deși sunt scurte și simple, ele sunt de o reală autenticitate. Astfel, Vechiul Testament vorbește de legăturile comerciale ale Israelului, în special cele din vremea împăratului Solomon cu Libanul, de unde aducea lemnul de cedru pentru zidirea Casei Domnului, fapt cert, recunoscut. Religia creștină îmbrățișată de poporul român de la ființa sa, probabil a adus și acest amănunt popular. Dar, oare, să fie o tradiție străveche ebraică, ori Israielul să-l fi asimilat de la Liban prin acei zeci de mii de muncitori trimiși de Solomon în pădurile Libanului, finndcă aceste activități economice deseori implică și relații culturale. Ori, să fi luat obiceiul acesta,” a fităului roșu” legat la mâna noilor născuți de legiunile ropmane în timpul colonizării Africii și apoi l-au adus prin Dacia daco-geților? Oricum răsfoind enciclopedii și cărți de istorie vechi, ajungem să descoperim și la Împărăteasa Shebei din sudul Yemenului. Aceasta îi face o vizită lui Solomon în Ierusalim, pentru a se convinge de înțelepciunea și bogăția acestuia. Așadar, intrăm într-o lume nouă, în căutarea acestei mici tradiții cu firul roșu de lână, și se pare că vom dibui originea acestuia. Prin jurul secolului 10, î.d.Hr. Împărăteasa Shebei pornește din Yemen, din vechiul Marib, capitala împărăției sale, spre Nord, pe malul Mării Roșii pentru a ajunge la Ierusalim. Știm că ea dăruise lui Solomon multe mirodenii, aur și pietre prețioase. Îi dărui și 120 de talanți de aur, și avu și o vedere mesianică referitoare la venirea Mântuitorului. Refuză să calce pe scândura ce o așeză ca pod Solomon, spunând că aceasta este tăiată din pomul cunoașterii binelui și răului, sădit la mormântul lui Adam și pe care va fi crucificat Mântuitorul.

      Solomon a îngropat scândura, dar ulterior a fost dezgropată și sfințită, fiind Socotită Crucea lui Hristos. Intrând în palatul lui Solomon, împărăteasa a fost dusă într-o încăpere, care avea dușumeaua din sticlă, luciul acesteia dădea impresia unei ape, astfel că regina își ridică fustele, dezvelind picioarele sale păroase, lucru ce, probabil,îi plăcu lui Solomon, din moment ce aceasta se reântoarce însărcinată la Marib. Îl naște pe  fiul ei și a lui Solomon, și la botezat Cu numele de Menelik. Dorind să-și trimită fiul ei să-și cunoască tatăl, îi legă la mână un fir roșu de lână, după care să fie recunoscut. Solomon l-a primit, dându-i o educație aleasă, apoi l-a trimis ca prim împărat al Etiopiei. Iar dacă acest obicei împărăteasa biblică îl moștenise din părinți, atunci cine este ea? Din ce neam se trage? Treisprezece secole împărăteasa constituie o misterioasă temă pentru istorici, arheologi, poeți, sculptori, etc. În arhitectura gotică și în special în construcții de catedrale, ea apare în sculpturi ca o adevărată regină.

În arta religioasă a Evului Mediu, artiștii francezi, germani, italieni, englezi o Alegeau subiect de inspirație. Uneori sub forma unei regine-păianjen. Germanii o personifică sub forma unei gâște de aur, pusă pe turnul bisericii. Referitor la această misterioasă și iubăreață regină, informațiile abundă în scrierile lui Diodorus Siculus, Herodot, Strabo, Pliniu cel Bătrân, precum și în analele siriene.

Dar, tot Biblia e cartea veche, ce ne dă originea exactă a împărătesei, succint desigur.  Cartea Facerii(Genesa) spune că locurile (geografice) au fost numite După numele de persoane, astfel împărăția Shebei este locul Shebei. Geneza, Spune că: Shem este socotit părintele seminției semite ebraice(fiul lui Noe biblicul), descendenta sa Sheba avea doisprezece frați, ale căror nume au rămas Denumiri geografice. Astfel Ophir și Havila sunt numele pământurilor pierdute. Apoi, Hazarmoth, vecin cu împărăția Shebei, surora lui !”

       Azi, fiind și parte a Etiopiei, ruinele pot fi văzute, de asemenea și ”damul de la Marib, acel bazin colector de ape pentru irigații, constituit din roci zidite cu o așa precizie, încât nu se observă îmbinările între roci.  Arabii numesc însă locul păgân, dând reginei numele de Bilkins, iar împărăției Haram Bilkins, care, de fapt tot Împărăția Shebei se traduce.

    Așadar, istoria ”fităului roșu de lână” din Yemen, este un străvechi obicei semit, adus odată cu creștinismul la noi. Astfel, satul Ceișoara păstrează o tradiție de la cei mai îndepărtați strămoși ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

ATLANTIS  ȘI  SAHARA

Când era Sahara o grădină,

Și-n râuri răsfrângea a cerului lumină,

Când lacul și izvorul cu fețe cristaline,

Șopteau un basm idilic în tainice suspine,

Atlantis spre adâncuri porni să se încline.

Sahara grațioasă privea cu ochi gingași,

Netulburată încă, de-ai soartei vitregi pași,

Ce apăsau spre moarte Atlantisul voios,

Cum large guri de ape, de sânge însetate,

Sorbeau viața dulce a unui stat frumos.

”O, tu Sahara verde, când lacrimile mele,

Seca-vor la izvor, stingând și-al nopții stele,

Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu suspin,

Din cerurile-nalte un foc dogorâtor,

Va coborî să-ți ardă gingașul chip vergin.

”O, tu Atlantis, zău, de ce mă mai blestemi,

De ce-n al tău păcat vrei azi tu să mă chemi?

Doar tu ziceai că-n viață mă vei iubi mereu;

Și cât e universul ce astăzi ne înghite,

Nu văd de ce-aș putea să fiu de vină eu?

Din neștiute adâncuri, prin gure de vulcani,

Țâșnea magma topită de milioane de-ani,

Și înspre cer zvârlea sinistre limbi de foc,

Cutremure porniră că crape continentul,

Trăgând spre fund de ape geograficul său loc.

Sahara, pârjolită de foc și uscăciune,

Privea spre cerul galben cu multă amărăciune,

Căci ploile musone opriră-ncet încet,

Pân-ce câmpia-i verde cu râuri cristaline,

De vânturi năpădită, devine un deșert!

GREȘELILE NATURII!

Din piscurile-nalte, spălate de ploi reci,

Se sfarmă și se scurge nisipul pietrei seci,

Și-nspre duioase văi, sălbatic vânt îl bate,

Secând izvorul molcom cu undele curate.

Și apele-nspumate alungă peste maluri,

Cu vuiet și mânie prădalnicele valuri,

Ai zice că Natura-și pierdu eterna lege,

Lăsând în urmă foamea și boala galben rege.

Străvechi civilizații în vremi se ruinară,

Deși credeau c-al vieții izvoare le aflară;

În Univers se sparg comete-ncandescente,

”E ordine or haos de lumi interferente?

O fi Natura asta suroră cu minciuna?

Ori adevăru-i umbră ce n-a fost de când lumea?

Ca vulpea lui Esop și lumea se tot plânge,

Că struguri-s tot acri, de nu-i poate ajunge?

O fi Natura asta pornită pe greșeli,

De modru nu-i ca răul din cale să ți-l speli?

Alexandrescu-și cheamă cârdul de lupi și lei,

Dulăii și cățeii, boii și vițeii, e vremea pentru ei!

A dramei rege nobil britonul William,

Când sparse forma veche privind pe-al lumii geam,

El spânzură tot răul în vârful de condei,

Chemând frăția-n nații, cu sincere idei!

Goethe căta-n lume perfectele simțiri,

Punând pe-al nostru creștet cununi de trandafiri;

Veni și un Luceafăr cu graiul românesc,

Numind deșertăciune tot scopul omenesc!

Nici Dante nu se duse în iad să se inspire,

El își văzu ”Infernul” în trista-i vietuire;

”Oh, dulce-nțelepciune, departe ești de noi,

Se-ntinse și minciuna ca râia de la oi!

Și astăzi înțelepții pe loc bat pașii lor,

Din vreme ce omenirea aleargă cu mult dor,

Spre veșnice prăpăstii, cu mintea cugetând,

Cu ochii larg deschiși iar mergem spre mormânt!

IERI CA AZI ȘI AZI CA MÂINE

Cu trei mii de ani în urmă,

Memfisul scăldat în soare,

Rătăcind pe-a undei raze,

Își găsi părinte, șoimul,

Falnic neam de zburătoare.

   Iar noi azi știind mai multe,

Din păduri am prins o moimă*

Și-așezând-o-n frumtea lumii,

Ne-am ales-o drept stăpân,

Limpezind a lumii noimă.

    Bietul om bătut de gânduri,

Și de zgomot în ureche,

Cată urmele-i pierdute,

Pe-unde veșnicia șede

Pe un tron de piatră veche.

Ieri ca azi și azi ca mâine,

Viața curge ca izvorul,

Când mai acră când mai dulce,

Eu mă-mpac, căci pentru mine,

Dumnezeu e Creatorul!

(*moimă-moimiță-maimuță)

EPISCOPUL DE HIPPO

Episcopul de Hippo*,

Sau Sf. Augustin de la Tagaste,

Când descâlci doctrina Maniheismelor,

Și coborând în sieși găsi dualul zel:

”Unul ce-mpinge la păcate,

Și inocent fiind, al doilea din el”.

Ori, altfel zisă vorba,

În Cartagina veche, trăia-ntr-un corp comun,

Atât prințul Luminii cât și al Întunericului,

Iar gândurile lor aveau căi diferite:

”Gând rău spre rău, iubire în gând bun”,

Dar gândul bun era frustat de-al răului ispite!

Așadar când lutul,

Gustă din plăcerile vieții cu necinste,

Omul e iresponsabil de a sale fapte,

Și, deci, fără vreo vină;

Dar Sf.Augustin era păgân,

Pe vremea când Cartage avea acea lumină.

Venind la Roma și Milan,

Primind știința celei mai de sus catedră,

Iar revelatia creștină îi dă un spirit nou,

Și astfel Sf.Augustin de la Tagaste,

Asează pe cântar gândirile lui Platon și Socrate.

Dar fiece cărare

Ducea spre Unul Sfânt în Ceruri, Dumnezeu,

De unde descindea apoi cărarea bună,

Iar Omul e direct răspunzător de fapta săvârșită,

Căci niciodată Unul Sfânt,

Nu-ntinde curse și cale de ispită!

Aflând, deci, adevărul,

Născutul din Tagaste porni spre-al Africii pământuri,

Căci le iubea ca pe o zi senină,

El dăruindu-se credinței cea creștine,

Cu suflet luminat,

E ridicat ”Episcopul de Hippo” c-un spirit nou de bine!

*Oraș-port, în Africa de Nord, aparținând Numidiei, era

Colonie romană.

OVIDIUS

O lume nouă apăsa,

Păgânătatea veche,

Și-un semn creștin se-ntrevedea,

Cum la zenit răsare-o stea,

Drept zorilor pereche.

Se păbușeau toți zeii mari,

Tot Panteonul din Olimp,

Când omul a-nțeles chemarea cea de sus,

De unde Duhul ne-a trimis pe Fiul său Iisus,

Să știm și noi cine suntem,

Și viața de-unde o avem,

Chemați suntem deschis și deopotrivă,

Nu prin fereștri sau cu perdea închisă!

E Duhul viu atotcuprinzător,

Iar omul modelat de sfântul Creator!

Iisus e Orizont,

Secantă între două lumi –

O lume veche ce cădea,

Și una ce abia năștea

Cu zorii ei cei buni!

Uimit, Ovidius luă,

Pe Jupiter de coarne,

Căci prea trăgea zeul la rele,

Când nimfele le preschimba-n vițele,

Iar Juno rătăcea-mprejur,

În brațe-avându-l pe Mercur!

Dar pentru asta poetul, socotit sinistru,

Fu repede trimis în depărtări,

La Tomis, la gurile năvalnicului Istru,

Sprea-și ispăși pedeapsa zeimii ne-ndurări!

ATRACȚIA  ORIGINII

Vezi a zilei liniștire cum ființa ți-o deschide?

Gândul vesel cum alungă toate grijile perfide?

  ”O, dar viața-i lungă cale, însemnată cu măsură,

Mii de generații, genii, mari imperii o bătură!

Și-ncă cine poate spune, unde are să sfârșească,

De nici încă începutul nimeni nu-i să îl găsească;

Dar ce-i drept, a lumii scrieri s-au păstrat și se tot scrie,

Cum că viața-i descifrată clar, ca scrisul pe hârtie!

Două teorii merg astăzi paralel și se tot ceartă:

Evoluția pretinde c-a pătruns a vieții artă,

Iar Creația divină, sculptor sfânt dumnezeesc,

E izvorul vieții noastre de-unde legile pornesc!

Ideal ar fi, studentul, ambelor idei să deie,

Deopotrivă importanță, căci o cosmică scânteie,

Poate mintea să primească, ori Natura să greșească,

Dar, oricum, a prinde firul căci originea-i cerească,

Așadar, vorbind algebric, trei necunoscute fi-vor,

Firul iar o să se-ncurce, alte certuri, furtuni,vifor;

Dar cum zise Eminescu; ”Să-nvârtim spițele roții,

Înapoi câtevea veacuri”, să vedem ce știau morții!

Sistematic, cronologic, pe bucăți să iei trecutul,

Ale lumii mari muzee cercetează cu-amănuntul,

Orice semn din vremuri stinse ia-l și cearc-a lui valoare,

Ia istoria întreagă, că-i stă timpul la picioare;

Nu uita de Cartea sfântă, mult e simplă și-aruncată,

Dar, e veche și-ntre file-i stă istoria curată!

Ea ne-a spus demult că-n aer Dumnezeu fixa Pământul,

Noi am râs, până știința îi adeveri Cuvântul!

Ea ne spune cine suntem, noi râdem ca de-o prostie,

Și ne făloșim în minte: ”Asta n-are cum să fie!”

Bine, mergem spre-nceputuri, Domnul zise-n dulce har:

”Înmulțiți-vă acuma, și-nțeleptiți-vă dar”.

Asta-i însă însăși Legea, cumulând două segmente,

Dumnezeu când ne crease, evoluția ne-o dete.

Dar știa de ce spre-al vieții izvor ne-a închis cărare,

Și se pare că de-atunci și până azi, bâjbâim cu întrebare!”

Însă Dumnezeu ne dete duh, din Duhul său cel veșnic,

Fapt ce nu ne va desparte de izvorul său cucernic.

Omenirea ține ochii și speranța înspre ceruri,

Legătura ne atrage zi de zi, în mii de feluri!

MELODII DIN UNIVERS

Line sunete eterne,

Melodii din Univers,

Vin duios și melancolic,

Iar auzu-mi fin le cerne,

Așezându-le pe vers!

Freamăte, viori de vânt,

Cu suspine-n loc de graiuri,

Par chemările iubirii

Unor depărtate raiuri,

Cu grădini ca pe Pământ.

Lui Ikarus i-am dat gândul,

Și chemat-am pe Orfeu,

Acel Trac, zeul cântării,

Taina s-o dezlege-i cer,

Taina ce o poartă cântul.

Prin stejari înalte lire,

Ce-ntind corzile de ramuri,

Lăsând frrunzele să sune

A naturii idealuri,

Zeul răspundea subțire:

Vrei tu, dar, urmaș nevrednic,

Să vezi ce ochiul nu vede,

Ce urechea nu-nțelege?

Geamăn Codrului te prinde,

Și alegeț-ți-l de sfetnic;

Ce e-n jurul tău e-n toate,

Cu același plin în spațiu,

De vibrări se mișcă piatra,

Crapă-n melodii și-n luciu

A creației dulci șoapte!

Dar în toate stă cel Sfânt

E enigma legii-flutur,

Iar întunecimea-i somnul

Unei nopți orgolioase,

Pe pământul nostru strâmt!

SIMBOL TRIDIMENSIONAL

Covorul câmpiei cu flori,

Frumoasel râuri ce scânteie-n soare,

Și brazii din muntele-nalt până-n nori,

Sunt simbolul Sfintei Fecioare,

Simbolul veșnicei vieți!

  Păcatul ce duce spre moarte,

E tocmai distrugerea codrului verde,

Dând undelor limpezi otrăvuri să poarte,

Iar cerului fumi negri cât ochiul nu vede

Lumina senină și-a soarelui raze.

Eterna grădină din Eden,

A dat-o Divinul, imaginei sale,

Omului, și să credem,

Căci pustiirea grădinii florale,

E calea pe care ne pierdem!”

CHIAR DE OROLOGIU S-A OPRIT!

Sunt cânt pe marginea unei prăpăstii,

Sub care curge fluviu infinit;

Sunt lacrima ce sună în ocean,

Precum secunda-n timpul nesfârșit!

  

Eu nu-s rotița unui ceas anume,

Ce ruginit mișcarea și-a gripat,

Eu sunt un cânt, o lacrimă comună,

Și curg cu înfinitul poporului meu dat!

Cum o secundă este viața mea întreagă,

Cu-a Neamului ființă s-a unit,

Căci9 Timpul-Neamul merge înainte,

Chiar de orologiu-mi gongul și-a oprit!

M-aș simți gol, secundă risipită,

De n-aș avea-n iubire a gândului izvor,

Căci nu-mi este de mine, cruțare să câștig,

Ci vreau ca Neamul Românesc să aibă viitor!

AURUL STRĂLUCEȘTE ȘI ÎN NOROI!

      Am optat pentru acest titlu, pentru a evita pe cel pe care de fapt îl avean în gând, și anume cum adevărurile istorice străvechi s-au scris, dar le găsim doar prin legende, mituri, iar cărțile pe la piețele

de vechituri. Și, mai ales sub titulaturi de ”fiction”, adică ceea ce nu prea mai interesează lumea modernă de azi!

Dar, mă rog, care lume modernă? Asta care nu-și mai cunoaște originile, rădăcinile, ori în fapt năruie și cursul istoriei adevărate, si asta din interese, iar pierderile ce vor urma nu se vor lăsa mult așteptate, și vor lovi tocmai la izvorul identități Neamului! Ce istorie va însufleți inimile și conștiințele generațiilor viitoare?

      Spre a nu lungi vorba, iată că aurul strălucește și în noroi, chiar acoperit, el dăinuie curat și nestricat chiar ajuns printre mormanele de vechituri în adevăratul sens al cuvântului.

     Așa se întâmplă că, într-o Duninică dimineața, m-am dus la o piață de vechituri din orășelul Dapto, vecin cu noi, unde am găsit o bucată de aur, adică o carte de legende, intitulată ”The Mists of Avalon” a scriitoarei americane Marion Bradley și publicată în Marea Britanie. Despre acest fel de cărți amintea și Maria Ciornei în studiile sale despre istoriile străvechi, ce le aflăm dorminde în legende, mituri și mitologii.

Această insulă Avalon, acoperită de cețurile istoriei, așa cum sugerează și titlul (the mists), dar care tot așa de bine poate semnifica cețurile naturale ce o acopăr, este o insulă neindentificată precis (!?). Se bănuiește a fi, in diferite geografii descrise de autoarea cărții. Interesant este că toate descrierile Avalonului induc spre regiunile noastre pontice. Urmează ceva mai precis, insula este legată de perioada Regelui Arthur(King Arthur), care tocmai se afla în organizarea unei defensive împotriva Saxonilor.

La pagina 361, regele Arthur afirma: ”It was good of my father-in-law to send me this great round table”, (but/dar nu este o hală în Caerleon destul de largă pentru aceasta), continuând: ”When the Saxons are driven away for good, I think I must build a hall just to hold it!”  Crede cineva că ar fi o greșeală să apreciem în gândirea lui Brâncuși, care știm că avea acces la marile librării ale Franței, dar și atracția vie înspre istoria străveche a dacilor, să gândească la o asemenea masă rotundă, zisă a Tăcerii? Cred că trebuie să ne mai gândim! Mai Ales că era o epocă a pătrunderii Noului Testament, cu siguranță din directia Bizanțului.

      Dar, Cai, un apropiat al regelui Arthur apostrofează: ”Then will it never be built”; ”is like to sayng – when Jesus shall come again” ori ”when hell freezes” ori ”when raspberries grow on the apple trees of Glastonbury”.

      Însăși amintirea lui Iisus și revenirea acestuia ne limpezește o anumită epocă creștină deja, știind că regele celt Arthur era un adept al Crucii. Deci era un rege creștin deja. Regina sa Gwenhwyfar îl încuraja astfel: ”Our Lord Jesus would safeguard you better than any such wicked enchantments”. Printre alte multe conversații între rege și regină, căreea Arthur i se adresa ”my wife”(nevasta mea), acesta spune: ”There are many folk in this land, the Old People who dwelt here long before Rome came to us...”. Oare despre care ”Old People” vorbea creștinul rege Arthur?

Să ne oprim însă ceva mai mult la această misterioasă insula Avalon, căreia i se mai zicea li ”Insula Sfântă”, ”ascunsă de cețuri și neguri în marele Lac”. In această însulă, spunea autoarea legendei, se afla mormântul regelui Arthur.

Dar curtea regelui se afla la Camelot, de unde Lady of Lake-Goddess își dorea mult și nostalgic reîntoarcerea la Avalon, acel loc fără druizi și britani, liniștit și civilizat, învăluit în cețuri și ape! Chiar pe coperta cărții vedem această reîntoarcere, călărind pe un cal alb, iar alături plutind o lebădă albă prin stufurile unei delte, mergând în aceeași direcție cu călărețul ce ținea în mâna dreaptă o sabie, reprezentând și o cruce în partea de sus la mânerul acesteea.

Sabia și Crucea erau înconjurate de un halou luminos. Direcția călărețului este Clar precizată în legendă, fiind înspre Insula Sfântă Avalon. Dar unde o fi aceasta? În care anume loc geografic, fiindcă apare tot timpul ca un loc misterios, învelit în umbre și cețuri! Legendele multor spații geografice pretind a le apartine această insulă. Chiar și Cretanii din Insula Creta aveau legende legate de zeița de Avalon. Cartea despre care vorbesc, amintesște și de Achile, ceea ce ne duce cu gândul in mod sigur la Insula Leuke, adică Insula Șerpilor de azi, situată în Lac, adică Marea Neagră în vremile străvechi. Zeița din Avalon pretindea a fi mama regelui Arthur al Celților, și, de fapt, în jurul acestui personaj legendar – King Arthur- se desfășoară întreaga scenă a cărții ”The Mists of Avalon”.

Interesant de observat,  și nu fără sens, că personajele pe care autoarea cărții le nota aparținând acestui ”Old People” veneau dinspre Avalon. Ei purtau în ființa lor acel neîncetat dor al reîntoarcerii la acest așezământ, la Insula Sfântă Avalon. Dar mitologiile cu sigurantă poartă adevăruri istorice!

      În acest fel și calul devine un personaj în artele societății omenești, în operele poeților, unde desigur metaforic dorul de libertate îl reprezintă!

    Dar data domesticiri calului, ca și a cămilei, mai trebuiesc încă a fi găsite! Toate ființele au viață, dar omul mai are mult mai multe calități acumulate în lunga lui emancipare, având Divinitatea în însăși ființa sa, prin însăși darul vorbirii și al gândirii!

     

CAII  ÎN  ISTORIE  ȘI  ARTĂ

”...Se spune că însăși Zeus din Olimp își avea harnașamentul cailor săi, pe care însuși el îi înhăma la cariota aurită în care umbla. Coamele cailor erau de asemenea aurite. Țintuite cu ținte de aramă erau înfrumusețate toate cele ce compuneau echiparea. Apoi Zeus luându-și biciușca aurită și aceasta, urca in cariota sa ce arăta ca un foc sub strălucirea razelor de soare, pornind voiajul său de supraveghere a Olimpului și a zeităților vremii.

       Tot o cariotă trasă de caii  zeului războiului, Marte, vine de o salvează pe Afrodita, rănită in luptele de la Troia de Tracul Diomede!

        La fel Achile se retrage din luptă tot  în cariota sa. Aici legenda devine supranaturală, fiindcă unul din caii lui Achile, Xante, căruia zeița Hera i-a dat darul vorbirii, îi zise: ”Noi te-om salva astăzi, puternice Achile, dar ziua morții tale este aproape”.  Apoi să amintim de Geții cei viteji în lupte, căci aceștia călăreau caii lor, folosind aât privirea cât și mâinile doar la mânuirea arcului.

       Dar dacă observăm în folclorul nostru românesc, în toate basmele Feți-Frumoșii aveau cai înzestrați, unii cu mai multe inime, alții cu aripe, alții vorbeau  dând sfat călărețului, s.a.m.d. Până și calul lui Napoleon, Ducibal, era foarte inteligent. Nu mai vorbim de  Caligula al Romei care si-a pus calul  membru în senat!

       Dar, Romanii niciodată nu au avut o cavalerie a lor care, să depășească mai ales pe Gauli sau pe Spaniarzi, sau pe Numidieni.

       Dacă am încerca să știm istoria originii în timp a calului, spre a avea o oarecare măsurare în calculul istoriei și apariției omului, s-ar putea să dăm de alte adevăruri, sau mai bine zis de niște discrepanțe, în ceea ce numim azi timpuri evoluționare, ere, epoci, exprimate întotdeauna în milioane și miliarde de ani!  Nu-i exclus ca tocmai în acest furtunos secol XXI, cercetătorii să mai micșoreze din aceste mari perioade de timp.

        Mai aflăm despre cai, și, în Geneza biblică, despre Iosif care aduce din Egipt pe părintele său Iacob, spre a fi înmormântat în Canaan, fiind adus tot cu cariote elegante trase de cai!  Istoricii apreciază a fi fost acest eveniment în anul 1650 î.d.Hr.

Este totuși acceptat și recunoscut faptul căci caii își avea originea în Asia Centrală și Asia Minor. De aici Spaniolii îi introduce în Mexico și Peru. În Canada îi introduce Francezii, iar în Australia, Englezi!

Cu mult timp înainte oameni venind dinspre Nord, i-au învățat și pe Egipteni cum să înhame caii. Apoi cu vreo două mii de ani Î.d.Hr. Chinezii foloseau și ei caii la transporturi și în războaie.

        Cum avea omul și calul să se unească în lupta pentru existență, o găsim mai  des în scrierile antice sub formă de fabule, din care însă mai mult ne-am folosi de  vremea și anii în care trăiau fabuliștii înșiși. Vândut ca sclav Esop, a scris foarte multe fabule , în jur la vreo 3oo, din care dedicate calului se mai găsesc vre-o câteva, ca de exemplu: ”Calul și călărețul său”,”Calul și Măgarul”, ”Lupul si calul”, ”Calul și Cerbul”. După fabula ”Calul și Cerbul”, avem de la Greci varianta ”Calul și Căprioara”. Phaedru schimbă căprioara cu mistrețul, iar în final Fontaine ne aduce fabula sa, tot o reluare: ”Un cal își concura viteza lui de alergare cu o căprioară, dar pentru că nu o putea întrece, calul apelează la om și-i cere ajutor.Omul îi pune o șea pe spate, sare și el pe șea, și nu-i mai dădu răgaz acestuia până nu depăși căprioara, care cade și moare!  Calul mulțumește omului zicând:

    ”Mulțumesc, la revedere, eu mă reîntorc în lumea mea liberă”.  ”Nu, nu așa, zise omul, tu vei fi mai bine cu noi. Eu am văzut foarte bine la ce folos  ești destinat”.

       Cu toată dependența sa de om, calul  se pare că niciodată nu uită iubirea lui pentru libertatea ce a avut-o! S-a observat, și s-au turnat și filme de acest gen, cum caii care trăiesc încă în sălbăticia lor, precum bunăoară în câmpiile și dealurile New Mexicului, aceștia când vin în apropiere de cai domesticiți, încep să-i cheme, nechează neîncetat, îndemnându-i să-i urmeze în libertatea lor. Nu în puține ocazii caii domesticiți au urmat  pe ceilalți cai nedomesticiți!

În acest fel calul devine și el un personaj al artelor oamenilor, în versurile poeților unde desigur metaforic dorul libertății reprezentând!

Dar  atât pentru cal,cât la fel si pentru cămilă, omul mai are nevoie de timp până a le ști exact vremea și data apariției lor! În realitate fiecare ființă are viața ei, însă omul are mult mai multe calități cum ar fi vorbirea și gândirea,analiza, etc. acestea fiind daruri ce doar omul le are grație Divinității și Creației Universale!

BASM FILIZOFIC

  

 A pătrunde adevărul începuturilor Firii,

E întocmai cu a prinde linia de orizont,

Ce mereu se depărtează din hotarele privirii,

Deși mergem înainte, nu atingem al său front.

O iluzie desigur în oceanul atmosferic,

Căci și orizontul are maxima privirii noastre,

Iat Pământul ce ne poartă pe conturul său cel sferic,

E-o bijuterie-n cosmos, un soldat în marea oaste!

Și ca zmeul cel din timpul basmelor noastre străvechi,

Ori dragonul vechii Chine zvârlind foc ca un vulcan,

Lăsând fumul și cenușa să străpungă prin urechi,

Azi, ca și odinioară basmul nostru e tot vechi!

Feți-Frumoși cu cai de aur vin să scoată din robie,

Zânele furate-n noaptea nunților împărătești,

Iar Politicile soacre ce-și smulg părul de mânie,

Urlă-n cele patru vânturi și spre îngerii cerești!

Prin păduri de-argint și aur zmeii vin cu buzdugane,

Secând ape și izvoare, pârjolind câmpii mărețe,

Biet Pământ, izvor de viață, mama gintelor umane,

Te-am străpuns până la pântec, astfel omul vrea să-nvețe,

Cum să-și taie singur craca ce-l atârnă-n Univers,

Cum să-i spui că-i om cuminte învățatului ce are,

A-și înfăptuii știința l-al războaielor progres,

Până-n clipa ce-l înghite spumegândul val de Mare!

Dar prin alte lumi senine ce-au fost arse cu urgie,

De-ale timpului mari râuri ce-au șters lumile prin veacuri,

Unde glasul e de piatră, împietrind și cronicarul a mai scrie,

Care le-o fi fost păcatul mândrelor planete-n-nalturi?

Chiar acolo vrem să ducem, dorul visul să-și desfete,

Drepți să fim, idea-i bună de a da scânteia vieții ,

Peste cât ne poate duce al științei iuți rachete,

Dar să nu creăm durere pe Pământul tinereții!

Să nu facem cum adesea roiul furnicar asaltă un bostan

De abia-și mai ține forma, găurit și răzgolit,

Poate-n zori , sau poate mâine prăbușindu-se pe lan.

Milioane de ființe vor pieri sug al gigantului strivit!

ZORI DE ZI

Dintr-un vârf de munte pe-altul, dimineața-și leagă zorii,

Iar pe-un plai gură de rai, sună clopotul Miorii,

Și-l aud de-aici, din lume, pun urechea la pământ,

Aud buciumul lui Horea, a lui Iancu aprig cânt!

Aud clipotul ce-l face unda de izvor când pică,

Dup-o stâncă mai înaltă, dedesubt pe-alta mai mică,

Se încheagă-n melodie care eu o pun pe vers,

Visând cea realitate, iubiri, viață, univers!

Iar pe-a viselor cărare eu prind aripi vulturești,

Străbătând cu gândul minții locurile strămoșești,

Aud Neamul cum suspină cugetând spre împlinire,

Cu puternică voință din al inimii simțire!

GÂȘTELE – în legendele istorice și folclor!

”...Alături de legendele oamenilor vremilor antice, dar și celor prezente, gâștele își au și ele legendele lor! Nu sunt gâștele așa cum se crede, păsări fără de importanță!

      Spre delectarea cititorului meu am cules unele din aceste istorii ale gâștelor în relație cu viața oamenilor, a existenței și hranei acestora.

       Iată că însăși Noe biblicul atunci când a urcat animalele în Arca sa slavatoare, gâsca a fost a doua în rândul acestora urcate în arcă! Era deci recunoscută valoarea nutritivă a cărnii acestei păsări.

      Ca pasăre face parte din familia Anatidae, și a fost domesticită în jurul anilor 5000 î.d.Hr.  În această rasă gâștele sunt de mai multe specii, având-o și pe acea ”gâscă de Dunăre”, desigur numită după zona în care există. Altele au penele de culori diferite, avându-și numele adecvat culorilor sau, cum am văzut, după zonele originii lor. Se poate crede că tocmai această ”gâscă de Dunăre” să fi fost urcată în Arcă!  Dar și până în ziua de azi avem și gâște sălabatice, alături de cucoare, care ne vestesc anotimpurile prin migrările lor spre țările calde în timpuri de iarnă. Aceste migrări punea în mintea oamenilor vechimii ideea unor noi pământuri necunoscute încă de ei. Orientările navigatorilor puteau tot așa de bine să afle direcțiile spre aceste noi locuri!

Se pare că mediul și libertatea păstrează naturalul acestor păsări!

     Apoi, din legendele gâștelor domesticite, aflăm, cum ele au salvat chiar Capitoliul Romei antice, prin măcăitul lor la năvălirea Galilor (Celților) la anii 380 î.d.Hr.  Gâștele fiind  păsări deosebit de atente și vigilente, ne spune și Pliniu cel Bătrân, și Strabo, astfel acestea privind și la un câine, chiar dacă acesta doarme, ele nu-l slăbesc cu privirile lor! Se poate trezi! Nu?

    Le găsim și în fabulele lui Esop, astfel avem fabula ”Lebăda și Gâsca”. In această fabulă aflăm cum un cetățean bogat mergând la piață și-a cumpărat o lebădă și o gâscă. Lebăda o luase pentru ai auzi în fiecare zi cântecul ei frumos, iar gâsca o luase pentru carnea ei gustoasă. Venind vremea să taie gâsca, bucătarul s-a trezit încă de cu noapte, numai că nevăzând el bine, a prins lebăda și a dus-o la bucătărie. Aceasta văzându-și moartea a început să cânte! Bucătarul a recunoscut vocea ei, astfel, cântând lebăda și-a salvat viața.

      Romanii creșteau mari turme de gâște, încât tot Strabo ne spune, că au fost date și edicte oficiale de interzicere a acestora a sta pe pășunile vitelor, de prea multă manure lăsată de acestea. Mari turme de găște erau îndreptate spre Roma, pentru carnea lor, dar mai ales pentru ficatul lor, care era o adevărată delicatețe culinară!  Devenise astfel pentru mediul rural o preocupare foarte avantajoasă.

    Fermierii italieni, dar și cei francezi, germani, români, unguri, începuseră a le Îngrășa cu forța, introducându-le hrana pe gât și împinsă cu degetul sau cu ajutorul unui lemn rotund șlefuit bine!

     Astfel spun legendele, fermierul roman Apicius a început să îngrașe gâștele sale cu smochine(figs). În acest fel gâștele deveniră responsabile pentru înlocuirea vocabulei vechi ”fegatos” în ”ficatum”, deci ficatul cum i se zice azi, tocmai de la acea smochină (figus) cu care se hrănea.  Smochinele nu numai că adăugau test cărnii, dar măreau și volumul ficatului, care ajungea până la aproape o jumătate de kilogram greutate, chiar și mai mult, iar gâsca la 15kg.

Egiptenii, Grecii, aveau imnuri dedicate acestei păsări, căci era în întregime folosită, inclusiv picioarele ei în formă de evantai! Era socotită un adevărat ”corn de abundență”. Și numai porcul va fi acela care mai târziu îi va lua locul.

        Dar ce era mai interesant și de apreciat era faptul că, ”pana de gâscă” ajunge a servi cancelariile vremii, scriitori biblici și istorici, poeții antici, s.a.m.d.

Nu mai vorbim de puful cu care gospodinele umpleau dunele și perinile, fiind moi și călduroase pe timpuri de iarnă!

        Aflăm că nici în cele divine gâsca nu lipsește. Amintind de ”gâsca de aur”, care o reprezenta pe Șheba cea biblică, o găsim până azi pe turla unor biserici germane. Legendele spun că in Europa evreii au fost cei mai buni și pricepuți crescători de gâște. Se pare că tot ei au și început practica de îngrășare a acestora.

Românii până în ziua de azi obișnuiesc a le îngrășa forțat, cu porumb sau pisat!

Eram copil, și o țin minte pe mama mea cum, stând jos pe un ștergar, așeza gâsca sub picior, îi deschidea larg ciocul, apoi cu mâna dreaptă îi îndesa porumbul umezit pe esofag, presând totul cu degetul arătător!  Mie mi se făcea milă de biata gâscă, văzând-o cum își răsucea gâtul zbătându-se parcă de neplăcere. Apoi erau puse la odihnă, să nu alerge nici prea mult, ca să crească în greutate cât mai repede!

      Cu timpul s-a micșorat această preocupare de creștere a gâștelor, ba devenind acestea și subiecte folclorice, prin proverbe peiorative ca de exemplu, ” a avea minte de gâscă”, ”a avea cap de gâscă”, s.a.m.d. Și nu-s prea potrivite proverbe din moment ce întotdeauna această pasăre folositoare a dovedit atenție și vigilență, așa cum o descriu legendele în relație cu cele ale oamenilor.

Potrivit ar fi să le valorificăm adevărata sursă de hrană, pentru că indiscutabil, deseori depășește acele preparate cu mulțimile de ingrediente folosite!

MULTE CĂI BĂTUI ÎN VIAȚĂ

(Dedicație ființei omenești)

Multe căi bătui în viață, ba pot spune că aidoma,

Curiosului vechimii Sfântul Toma,

Am tot vrut să văd iubirea cum arată,

Într-o lume-n care viața fostu-ma și mie dată!

Bat-o sfântul, ard-o focul,

Căci deatâta strălucire, mi s-a ofilit norocul,

Adică orbit de vraja curgătoarelor sisteme,

Eu simțeam altă iubire ne-ncetând ca să mă cheme!

Si-am intrat în lumea largă unde duhul liber zboară,

Unde cosmica iubire cu-a ei farmec te-mpresoară,

Unde îngerii iubirii viața lumii o măsoară,

Iar pe trepte luminoase Adevărul lin coboară;

Omenirea cum îl vede strălucind între lumini,

Repede îi împletiră acea coroană de spini!

Câte adevăruri oare pot în lume să existe?

Dar spre care să-nclin fruntea,liniștirea frunții triste?

Nu vreau aur strâns în ladă,

Și nici glorii efemere care tradă;

Adevărul și iubirea, ăstora le-ascult chemarea,

Care inima o mișcă precum valurile Marea!

Și pe valuri și pe pietre Adevărul lin străbate,

Cu iubirea lui mă mângâi prin marea străinătate!

Aibă toți castele de-aur, babiloane cât de sus,

N-am să mă despart de tine Dumnezeul meu-Iisus!

FERICIRE  ȘI  DURERE!

(Istoria e veche, oamenii sunt noi!)

Pentru mine poezia e o durere din adâncuri,

Nu fredonarea vieții pe l-adunări și cârciumi,

Și totuși această durere fericire dându-mi,

Creatam pentru-aceasta  duioase și plăcute rânduri!

Unde durerea n-ar mai fi, nici viața n-ar mai fi,

Căci prin simțirea lor e fericirea ce-o avem în fiecare zi!

Și năzuind spre bine tot prin durere trecem,

Durere, fericire, e viața ce-o petrecem!

Când însă ai un Dumnezeu în fire,

Găsești adevărata Fericire!

CUPRINS:

Nota autorului,

Titanii în folclorul românesc,

Sarmise și Getusa

De-un milion de ani la Felix floarea ”Drețe”,

Cronos îl înlătură pe Uranus,

Lângă Lira-i fărâmată,

Dionysos,

Jupiter și Io,

Căprioarele din Hemus,

Medopa,

Zeus ia de soție pe sora sa Hera,

Venus și Adonis,

Io- pe valea Nilului,

Geniu Român,

Legenda pivnicerului de la Cotnari,

Așa e Ardealul,

Luceafăr etern,

Merele de aur,

Peștișorul lui Moise,

”Urechiușca”-un semn dacic universal,

Geortge Dennis-Lumea Etruscilor,

Ia-ți pe umeri crucea sfântă,

Noaptea-n codru,

Ce mi-e mie drag pe lume,

Portarii Europei,

Artele stăpânesc timpul,

În legende și în basme,

Melancolie cosmică,

Fităul roșu din Ceișoara și împărăteasa Shebei,

Atlantis și Sahara,

Greșelile Naturii,

Ieri ca azi și azi ca mâine,

Episcopul de Hippo,

Ovidius,

Atracția originii,

Melodii din Univers,

Simbol tridimensional,

Chiar de orologiu s-a oprit,

Aurul strălucește și în noroi,

Caii, în istorie și artă,

Basm filozofic,

Zori de zi,

Gâștele-în legendele istorice și folclor,

Multe căi bătui în viață,

Fericire și durere.