De unde ne vin Evreii! - ...războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

De unde ne vin Evreii!

Majoritatea celor care-şi zic astăzi „evrei” sunt în realitate „khazari”

Majoritatea celor care-şi zic astăzi „evrei” sunt în realitate „khazari”, un popor de origine turcică ce a avut cândva un imperiu vast între Marea Neagră şi Marea Caspică, de la Volga la Munţii Caucazului, ai cărei conducători au declarat iudaismul ca religie de stat în anul 740 d.Hr.

Evreii se auto-împart în două mari categorii:

Ashkenazim şi Shephardim. Primii, numiţi şi aşkenazi (khazarii), au apărut pentru prima oară într-o regiune din sud-vestulAsiei, în Imperiul Khazar (sau Chazar).

Dar de unde au apărut ?

La această întrebare nu există nici un răspuns. Mister total. „Enciclopedia evreiască” recunoaşte că aceştia s-au convertit la iudaism în jurul anului 740 d.Hr. Oare ei să fie al treisprezecelea trib?

Khazarii formează majoritatea covârşitoare a poporului evreu modern. Evreii Shephardim, numiţi sefarzi, au emigrat din Palestina în ţările mediteraneene şi se presupune că sunt înrudiţi cu triburile originare din Israel.

Sefarzii vorbeau limba latino, un dialect hispano-ebraic.

Cei numiţi khazari (aşkenazi) vorbeau idiş, un dialect germano-evreiesc. În lucrarea “Al 13-lea trib”, Arthur Koestler ne spune că prin 1960 erau cam 500.000 de sefarzi iar restul milioanelor de evrei erau aşkenazi. Doar un număr infim din cei ce-şi zic evrei se trag din evrei semiţi adevăraţi, care au o oarecare legătură cu Biblia,restul „evreilor” nu au nimic de-a face cu aceştia.

Khazarii-Al Treisprezecelea Trib

“În Khazaria, oile, mierea şi evreii se află din belşug” (Muqaddasi, “Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea)

N. Grigorescu

ISTORIA EUROPEI şi a lumii nu poate fi înţeleasă, în adevărata ei semnificaţie, fără cunoaşterea profundă a istoriei poporului evreiesc, istorie bazată pe o religie “naţională” exclusivă, care a servit şi care constituie premisele religiei creştine şi islamice. Aceste două religii au o oarecare coloratură politică, unificatoare, de apropiere, dar într-o măsură incomparabil mai mică decât religia mozaică, coagulată pe plan mondial şi caracterizată printr-o solidaritate exemplară.

În general, religia nu schimbă etnia. Dominaţia politică îndelungată poate să ducă la formarea unei noi etnii.

O religie adoptată voluntar, deci nu impusă prin forţă, nu poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt naţiunile europene şi islamice care s-au războit adesea între ele.

Religia mozaică înfăţişează o permanentă comemorare şi exaltare a unui popor alcătuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat în ţara hitiţilor (Asia mică) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în două regate: Iuda şi Israel. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiţi s-au întins în tot Imperiul, mai ales după distrugerea templului de la Ierusalim.

Puţini mai sunt azi evreii semiţi împrăştiaţi în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaică. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scititce, care şi-au ales acestă religie în anul 740 a.d. cu toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi. Alungaţi de năvălitori, ei au împânzit Europa şi America, unde au o bună situaţie materială şi o mare influenţă politică. Această situaţie se datoreşte organizării extraordinar de eficiente a bisericii şi comunităţilor mozaice din lume, legate într-o federaţie mondială. Aşadar, mozaismul este o societate formidabilă, demnă de toată admiraţia, cu o structură socio-politică mai puternică decât etnia şi statul. Pe plan istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria “ebraică” a fondatorului Moise, deşi vine de la un popor de rasă diferită, care pe drept cuvânt poate fi calificat, aşa cum a făcut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un stat evreiesc numi Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale şi deci şi a celei moderne. Numai datorită puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva arabă spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reuşit să supravieţuiască, şi odată cu el, civilizaţia creştină.

Ţara khazarilor – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale. Ea servea drept tampon care să ocrotească Bizanţul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi) şi în acelaşi timp, armatele khazarilor au stăvilit ofensiva arabă împiedicând cucerirea Europei orientale de către musulmani. Date fiind împrejurările, nu ne poate surprinde faptul că în 732 – după o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împărat Constantin V s-a căsătorit cu o prinţesă khazară. Fiul lor, ajuns împărat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau aceşti khazari remarcabili atât prin realizările lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns până în zilele noastre sunt destul de puţine şi provin adesea din surse ostile. O cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armiile lui Gog şi Magog. Originea numelui „khazar” au făcut subiectul a numeroase speculaţii: foarte probabil, cuvântul provine de la rădăcina turcească gaz = ”a rătăci” şi înseamnă pur şi simplu „nomad”. Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” şi „husar”, ambele însemnând călăreţ; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamnă evreu. Dacă aceste interpretări sunt corecte, ele par să demonstreze o dată în plus importanţa acestui popor.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii scăpaţi de sub dominaţie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea, au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând. Cea mai puternică rezistenţă au opus-o bulgarii, dar cum şi ei au fost înfrânţi: o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi iar alţii s-au deplasat spre nord-est şi au rămas sub suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominaţi timp de un secol de o putere efemeră: regatul turcut. De la aceştia, khazarii au adoptat titlul conducătorului lor, cel de „Kagan”. De fapt, organizarea politică a khazarilor se aseamănă cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poartă titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectivă este deţinută de locţiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zişi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie Kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi. Următorii 30 – 40 de ani a fost o perioadă de linişte. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare şi pe uscat. Dacă ar fi reuşit să împresoare oraşul venind şi din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluită. Între timp, khazarii şi-au întărit puterea înspre Ucraina de azi. Războaiele arabo – khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele părţi.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecinţele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivaţia acestui eveniment unic? Dacă raţionăm din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par să se clarifice. La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă” care se dovedise pe potriva celorlalte două, atât ca adversar cât şi ca aliat – dar el nu-şi putea păstra independenţa dacă accepta fie creştinismul fie islamismul.Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad.

Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. În acelaşi timp, khazarii învăţaseră că religia lor iniţială (de tip animist) era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Ce altă soluţie ar fi putut fi mai logică decât să îmbrăţişeze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabilă a creştinismului şi islamismului? E totuşi absurd să ne închipuim că aceşti oameni au adoptat peste noapte o religie ale cărei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi cunoşteau bine datorită unui aflux de cel puţin un secol de emigranţi veniţi din Bizanţ, în urma persecuţiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiască importantă.

Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte astfel: Regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul (de fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut să-şi menajeze cititorii).

Apoi, şi-a dat seama că e fals şi a vorbit cu dregătorii săi. Aceştia i-au spus că cei care sunt stăpâni pe cărţile sfinte sunt trei. Adună-i laolaltă, cere-le să-şi apere credinţa, şi apoi urmează-l pe acela care se va dovedi stăpân pe adevăr. Regele a trimis la creştini după un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorbă, care i-a pus întrebări preotului: “Ce zici de Moise şi de Tora care i-a fost dezvăluită?” Şi preotul a spus că “Moise e un prooroc şi Tora grăieşte adevărul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a mărturisit adevărul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede şi acesta a spus: “Eu zic să Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul şi a dezvăluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Şi atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovăduieşte o dogmă pe care n-o cunosc, dar încuviinţează spusele mele”. Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis şi după un musulman, dar evreul a năimit pe cineva să-l otrăvească. Astfel evreul a reuşit să-l câştige la credinţa lui pe rege. (Fără îndoială, istoricii arabi au vrut să îndulcească amarul. Dacă învăţatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi căzut în aceiaşi capcană ca episcopul creştin, întrucât ambii acceptau adevărul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc constă în aşa-zisa “corespondenţă khazară”. E vorba de un schimb de scrisori, în ebraică, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, şi Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondenţe a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptată de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 şi 961. Hasdai a auzit mai întâi de existenţa unui regat evreiesc independent de la nişte negustori din Persia, dar iniţial nu i-a crezut. Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adăugând numeroase amănunte şi date referitoare la Regatul khazarilor şi la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi în aparţine poporul khazar?”

În răspunsul primit de la regele khazar, acesta oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. Iată dar încă o dată o masă rotundă a clericilor – cu diferenţa că musulmanul nu a fost otrăvit pe drum. Tiparul dezbaterii este acelaşi: după discuţii lungi şi inutile, regele amână întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheamă pe oponenţi separat. Îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii sunt mai aproape de adevăr, iar acesta spune că cea a evreilor. Din partea musulmanului primeşte acelaşi răspuns.

Din răspunsul regelui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. Deşi se dovedeşte a fi un naţionalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil să susţină – că neamul său ar fi de origine semitică. El îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaiţii – o sectă iudaică care nu accepta Talmudul – a supravieţuit în Khazaria până în vremurile moderne.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: vikingii – varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.

Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de miopie politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.

Este interesant să vedem cu erau receptaţi khazarii de către popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica rusească se vorbeşte despre “ţara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor ruşi. Se vorbeşte de asemenea despre un evreu uriaş care a venit cu o armată până în stepele Ţeţar sub muntele Sorocin (nu se ştie locul acestor toponime) si numai vitejia generalului Vladimir i-a salvat pe ruşi. De asemenea, printre evreii occidentali circulau poveşti privind un regat al “evreilor roşii”, numiţi astfel probabil din pricina pigmentaţiei uşor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician şi romancier englez) să scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”. În secolul al-XII-lea s-a născut în Khazaria o mişcare mesianică ce şi-a propus să înceapă o “cruciadă” evreiască pentru cucerirea Palestinei. Iniţiatorul mişcării erau un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din ţările înconjurătoare spunând că a sosit timpul ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.

Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem şi-a luat porecla David al-Roy şi titlul de Mesia. El a reuşit să adune o armată considerabilă – în care grosul îl constituia evrei khazari – şi a izbutit să ocupe o fortăreaţă lângă Mosul. De aici spera să-şi conducă armata spre Ţara Sfântă. David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate faţă de mişcarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar mişcarea lui s-a destrămat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început să fie un simbol naţional de la cruciada lui David al-Roy.

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Chiar şi atunci, a rezistat cu îndârjire până ce s-au predat toţi vecinii săi. Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar. Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. După cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazară. În Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemănătoare se găsesc şi în Munţii Carpaţi şi Tatra precum şi în Austria. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.

Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania, la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara (în afară de evrei, au fost acceptaţi foarte mulţi emigranţi germani). În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

Pentru a înţelege importanţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia şi situaţia ei privilegiată, următorul fapt este concludent: În a doua jumătate a secolului al XIII. papa Clement IV adresează o encliclă unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. Aceştia au constituit baza comunităţilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, unde au întemeiat acea comunitate evreiască care a devenit majoritatea dominantă a evreimii mondiale de azi. Chiar dacă aceste comunităţi au primit emigranţi şi din alte regiuni, elementul khazar a rămas majoritar. Această teorie, sprijinită de dovezi puternice, ar merita o discuţie mai serioasă. Din păcate, ea este omisă – fie din neştiinţă, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Mulţi istorici au încercat să subestimeze contribuţia khazarilor la istoria evreiască, considerând că evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări evreieşti erau în Spania maură (evreii sefarzi, care, după cum am văzut erau trataţi cu toleranţă de către mauri) Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau să fie expulzaţi). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care în plus au fost decimate în urma persecuţiilor religoase. Concepţia tradiţională privind emigraţia evreilor germani spre Polonia este o simplă legendă – sau mai bine zis o ipoteză ad-hoc inventată de cei care nu cunoşteau istoria khazară. Nu există nici un fel de dovezi privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania (în orice caz, un număr infim).

Evreii care au întemeiat comunităţile moderne din Anglia, Franţa şi Olanda erau de altă origine: evrei sefarzi siliţi să fugă din Spania în urma persecuţiilor religioase de după reconquistă. Alte dovezi împotriva presupusei origini germane a evreimii răsăritene le oferă structura idişului, limbajul popular al maselor evreieşti. Idişul e un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idiş pare să contrazică teza privind originea khazară a evreimii răsăritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În primul rând, nici o componentă lingvistică provenind din Germania apuseană nu se găseşte în idiş. Componenta germană care a intrat în idiş este de origine germană răsăriteană. Să ne amintim de puternica prezenţă a emigranţilor germani în Polonia şi lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenţi decât evreii din punct de vedere economic şi cultural. Nu e greu de înţeles de ce imigranţii khazari au fost siliţi să înveţe nemţeşte dacă vroiau să răzbată în viaţă: limba germană era o necesitate fundamentală în orice contact cu oraşele.

O explicaţie complementară e şi imigraţia redusă a unor elemente evreieşti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturală, au avut o influen ţă importantă asupra coreligionarilor lor din răsărit. Caracteristic e şi faptul că singura secţiune a evreilor khazari care nu au acceptat idişul a fost secta karaiţilor – dar aceasta era doar excepţia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în două categorii: sefarzi şi aşkenazi. Sefarzii descind din evreii care trăiseră în antichitate în Spania până când au fost expulzaţi de acolo şi s-au instalat în ţările mediteraneene şi mai puţin în Occident. Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat propriile tradiţii şi mituri. Numărul lor este estimat la circa 500000. În acelaşi timp, evreii aşkenazi – de origine khazară – numără circa 11 milioane. (Ca un amănunt picant, să pomenim faptul că Aşkenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, după cum spunea Iosif al khazarilor, aceştia îl revendicau drept strămoşul lor.) Termenul de “antisemitism” este aşadar fără noimă, consituind o concepţie falsă împărtăşită atât de evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.

Povestea imperiului khazar, prezentată mai sus, începe să apară ca “cea mai cruntă farsă pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

De unde ne vin Evreii!

după Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la închipuita lor existenţă milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei de către imperiul roman cu populaţie evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Teşu Solomovici în lucrarea România Iudaică, lucrare sub forma a două volume uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea că evreii au o existenţă naturală în România dinainte încă de naşterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.

Teoria ascendenţei evreieşti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al 19-lea şi prima jumătate a secolului 20, pentru ca să revină în forţă la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor şi fără nici o reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în Ţările noastre, dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România că: “Fără îndoială (o siguranţă hazardată, am spune noi – n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi naţiunea română… Ele formează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi din România”. Astfel de fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au dorit lucrări de “rigurozitate ştiinţifică” ce se publicau la momentele când evreii încercau să-şi consolideze poziţia socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului ştiinţific. “Provincia dunăreană Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonişti”, punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreieşti sunt “cel puţin tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română”, adică apărea chiar în vremea când evreii, năvălitori peste români, revendicau “împământenirea” de la tânărul stat român. (A se vedeacapitolul următor: Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii)

Nicolae Iorga, după ce enumera toate documentele în care este menţionată prezenţa unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreiesc aşezat în părţile noastre”.

Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile românilor a fost totuşi scris de adevăraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit şi “Regatul Evreiesc”, sau cele “Nouă Tărâmuri” ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard, anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului Iosif Constantin Drăgan). Click aici pentru a descărca versiunea în limba engleză (format PDF, 984 KB).

O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea din sălbaticii khazari (numiţi şi aşkenazi), băutorii de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism şi plăcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârşia khazară a evreimii de astăzi esteAbraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirmă A. Koestler, prin cele două studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria – istorja unui regat evreieşti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că“Realităţile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală [cu principal debuşeu România - n.n.].Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler adaugă: “Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob.”

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile Unite în 1947″. Îl înţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim că hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe şantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii să îşi primească patria înapoi”, adică pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o justificare a prezenţei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insistă cu justificări fabricate la întâmplare şi noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinţă [că ar fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor există de jure şi de facto [?]… împărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţine gene de origine khazară… e un lucru irelevant şi nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă”. Noi credem că dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existenţa modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice pretenţie (a la Teşu Solomovici) de ascendenţă a evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.

“Paradoxul” descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau aşkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi de jaf.

Evreii khazari sau aşkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare sălbatice, “care beau sânge de om”. Privitor la semnificaţia denumirii de “khazar”, cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceştia.)

Cronica lui Priscus afirmă apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească “Regatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar.

Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: “Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Raşid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că “naţiunea evreiască” este singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

Apariţia vikingilor rhuşi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhuşii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhuşilor. Schema a funcţionat vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit “mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

Rhuşii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi “trufaş în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se creştineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuşilor săi, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie şefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), “Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau… Religia mozaică – spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism – implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi şi întâi naraţiunea istoriei unei naţiuni…, crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…” A. Koestler evită să spună direct adevărul: “pseudo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o reţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga omenire.

Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o menţiune de element evreiesc aşezat “în părţile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.

Refugiaţi în ţările româneşti, evreii au adus cel mai perfid mod de exploatare a ţărănimii, înşelând şi furând fără scrupule în orice împrejurare.

Sursa: Romania Tara Noastra

 si IL