duminică, 23 august 2020

Ioana Voicu-Arnăuțoiu - George Enescu - urmărit în exil de Securitate (I)




George Enescu - urmărit în exil de Securitate (I)
Ioana Voicu-Arnăuțoiu
22-08-2020


În septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial, pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului XX, România a avut regimuri autoritare: sub Carol al II-lea, în timpul celor patru luni de participare a legionarilor la guvern și în anii dictaturii lui Ion Antonescu. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o imixtiune politică agresivă, care, preluând întocmai modelul sovietic, urmărea anihilarea libertăţii de exprimare şi utilizarea artei ca unealtă a propagandei. Suprimarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945, pe care Enescu  şi familia sa le-au resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe muzician, la cei 65 de ani ai săi, aflat, din cauza sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere titlul de prinţesă, deși fostul ei soț, Mihail Cantacuzino, nu era descendent direct al familiei domnitoare.

   
În septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial, pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului XX, România a avut regimuri autoritare: sub Carol al II-lea, în timpul celor patru luni de participare a legionarilor la guvern și în anii dictaturii lui Ion Antonescu. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o imixtiune politică agresivă, care, preluând întocmai modelul sovietic, urmărea anihilarea libertăţii de exprimare şi utilizarea artei ca unealtă a propagandei. Suprimarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945, pe care Enescu  şi familia sa le-au resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe muzician, la cei 65 de ani ai săi, aflat, din cauza sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere titlul de prinţesă, deși fostul ei soț, Mihail Cantacuzino, nu era descendent direct al familiei domnitoare.

Enescu intră în atenţia autorităţilor comuniste încă de la instaurarea regimului, care a încercat să-l folosească atât pe el, cât şi pe alţi intelectuali importanţi, pentru a-şi consolida imaginea în ţară, dar mai ales în străinătate. Sunt comentatori care interpretează faptul că Enescu nu a refuzat propunerea de a face parte din conducerea A.R.L.U.S., fiind ales pe 25 noiembrie 1944 „preşedinte al subsecţiei de muzică din cadrul Consiliului general (ARLUS)”, ca pe un gest de apropiere faţă de regimul comunist. La înfiinţare, din A.R.L.U.S. făceau parte intelectuali marcanţi din toate domeniile: unii, cu vederi de stânga; alţii chiar credeau că pot influenţa pozitiv relaţiile cu URSS. Enescu însă, nu a fost niciodată perceput ca fiind preocupat de politică și nici nu a profitat de pe urma conjuncturilor politice. S-au dat conotații politice și turneului întreprins de el la Moscova, între 20-23 aprilie 1946. În acest caz, cred că este greu să privim acest eveniment doar prin prisma raţiunilor politice şi să ne îndoim de sinceritatea declarațiilor sale admirative, exprimate faţă de unele lucrări ale lui Prokofiev şi Şostakovici sau faţă de valoare incontestabilă a unor muzicieni ca David Oistrah, Lev Oborin, Emil Gilels, cu care Enescu a colaborat în concertele de la Moscova.

Deputat fără voie

Chiar şi după plecarea din ţară, regimul de la Bucureşti încearcă să folosească renumele lui Enescu în beneficiul propriei imagini, punându-i numele pe lista candidaţilor Blocului Partidelor Democrate, în spatele căruia se aflau comuniștii, pentru Marea Adunare Naţională. Şi acest lucru a fost privit şi comentat în defavoarea lui Enescu. În dosarul instrumentat de Serviciul de Informaţii Externe pe numele lui său (Dosarul SIE nr. 5483), există însă două documente referitoare la încuviiţarea pe care acesta ar fi dat-o pentru a candida în judeţul Dorohoi. Documentele au fost transmise telegrafic de la Legaţia României din Washington Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, pentru a fi înmânate Secretarului General al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş. Ambele documente sunt transmise în aceeaşi zi, 27 octombrie 1946 şi cu acelaşi număr – 49.447. Prima telegramă conţine următoarea declaraţie atribuită lui Enescu: (...) prin prezenta declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice din România şi primesc a candida izolat la alegerile parlamentare din Noiembrie 1946, pe lista Blocului Partidelor Democratice din judeţul Dorohoi.

  Foto: Domeniul Public, Regele Mihai deschide Marea Adunare Națională, 1946

Fără a explica ce l-a determinat pe Enescu să insiste pentru a se transmite o nouă declaraţie, Legaţia României revine cu următoarea telegramă:

Domnule Secretar General,

Ca urmare la adresa mea Nr. 49447 din 27 octombrie a.c., am onoarea să Vă informez pe baza telegramei Legaţiei noastre de la Washington nr. 149 din 25 Octombrie 1946, că Maestrul George Enescu a rugat suszisul Oficiu diplomatic să Vă transmită şi declaraţia de mai jos, scrisă şi semnată de Domnia sa.

Ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră, accept a figura pe lista deputaţilor intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi nu iau nicio obligaţie pe terenul politic.

Trăiască Ţara şi Regele!

Semnat: Geoge Enescu

Această declaraţie s’a făcut în dublu exemplar fără a fi autentificată.

Ministrul Afacerilor Străine V. Brabetzianu,

Ministru Plenipotenţial Secretar General

Ce l-a putut determina pe George Enescu să insiste să se transmită al doilea text? Să fi fost omis ceva din textul iniţial, în forma legalizată de Legaţia României şi Enescu să nu fi acceptat această schimbare? Fără a putea avea certitudini, cred că nu putem exclude faptul că Enescu, chiar dacă se hotărâse să părăsească România, a vrut să rămână consemnat într-un document oficial ataşamentul său faţă de ţară şi Rege.

Cu toate precauţiile luate, înscrierea pe lista de candidați şi alegerea sa în Marea Adunare Națională au fost folosite de propaganda de partid, fiind văzute drept o victorie. Publicul larg nu avea de unde să ştie ce condiţii pusese Enescu pentru a candida, fie doar cu numele, iar această acceptare arăta că încă un intelectual cu o mare carieră aderase la politica partidului conducător. Dar această victorie aparentă trebuia să fie materializată printr-un fapt palpabil: Enescu trebuia convins prin orice mijloace să revină în ţară.


Critici și onoruri

În ţară, departe de ochii străinătăţii, Enescu, ca şi alţi compozitori români de seamă, erau criticaţi în revistele de cultură, devenite adevărate tribune de propagandă. Lucrările lor păcătuiau prin „cosmopolitism”, lipsă de angajare ideologică, lipsă de atașament față de „masele populare”.
  

 Foto: Arhiva Radio România, George Enescu (dreapta) și Mihail Jora


În „lumina” Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele muzicii, primite de la Moscova, chiar şi o piesă ca Au Soir, pentru patru trompete, este criticată de Mauriciu Vescan, în revista Flacăra. Cu toate acestea, autorităţile nu renunță la ideea de a avea cu Enescu o legătură de pe urma căreia să poată profita şi îl decorează, în 1947, cu Ordinul „Serviciul credincios”, iar în august 1948, George Enescu, membru al Academiei Române din 1932, devine membru de onoare al nou înfiinţatei Academii a Republicii Populare Române.

Dar lucrul cel mai surprinzător este realegerea sa ca preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, la Adunarea Generală din 25 septembrie 1947. Acest lucru a fost posibil datorită diplomaţiei cu care Mihail Jora, vicepreşedintele societăţii, a orientat, în toată această perioadă, relaţia Societății Compozitorilor Români cu George Enescu, preşedintele ei încă din 1920, de la înfiinţare.

El va deţine această funcţie până la Conferinţa pe ţară a compozitorilor, din 21-22 octombrie 1949, care a avut ca principal scop transformarea Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.. Iar rezultatele conferinţei au fost clare: din comitetul noii uniuni nu mai făceau parte muzicieni consacraţi, iar George Enescu, Mihai Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, nu mai apăreau ca membri.


Informatori în Franța

În străinătate, începând cu anul 1951, Securitatea direcţionează mai multe acţiuni care au ca scop studierea amănunţită a personalităţii lui Enescu, a Mariei (Maruca) Cantacuzino Enescu, a situaţiei lor materiale, devenită precară după ce boala de inimă care a culminat cu un infarct l-a împiedicat pe muzician să mai susţină concerte, să dirijeze sau chiar să predea.

Cel mai important obiectiv al Direcţiei I a Securităţii a fost găsirea, în anturajul lui Enescu, oamenilor care puteau fi determinaţi să dea informaţii despre el și Maruca; voiau să afle dacă se gândesc să se întoarcă în România şi, mai ales, să-i influenţeze să facă acest lucru.

  Foto: Domeniul Public, George Enescu și soția sa, Maruca Cantacuzino

Dintr-un document al Securităţii, datat 6 iulie 1951, aflat în Dosarul de reţea al lui Romeo Drăghici, prieten şi fost secretar particular a lui Enescu, redactat în urma unei discuţii cu un personaj cu numele de cod „Sergiu”, aflăm numele principalilor agenţi de influenţă pe care Securitatea intenţiona să-i folosească pentru a-l determina pe Enescu să revină în ţară.

Cei mai importanţi sunt consideraţi Corneliu Bediţeanu, secretar particular şi impresar, care a plecat din România în 1946, împreună cu Enescu şi Romeo Drăghici, singurul dintre apropiaţii lui George Enescu rămas în ţară, care a încercat să intre în graţiile autorităţilor înscriindu-se în Partidul Comunist în 1945 şi publicând o broşură cu texte sforăitoare despre binefacerile stabilizării monetare, intitulată Stabilizarea din 1947.

Apar de asemenea: numele de cod „Lucia”, care ascunde numele Ninettei Schapira, fiica pianistei Margarita (Ghitta) Schapira, sora lui Sergiu Schapira, cel menţionat în document cu nume de cod „Sergiu”. Se subliniază chiar că: „Lucia este toată ziua la Enescu fiind considerată de el şi Maruca ca o fică (sic!) adoptivă.”

În Nota din 6 iulie 1951, sunt descrise condiţiile deosebit de modeste în care locuia familia Enescu şi sunt enumerați şi caracterizaţi oamenii cei mai apropiaţi lor, care trăiau în România: Florica Musicescu, Mihail Andricu – rudă a Marucăi Enescu, Mihail Jora – rudă, prin ambii lui părinţi, şi cu Maruca şi cu George Enescu. La numele lui Jora este menţionată şi situaţia lui materială: „la ora actuală dă lecţii particulare şi nu trăieşte prea bine. Reintegrarea lui (în Uniunea Compozitorilor – n.n.) ar influenţa favorabil pe Enescu şi nevasta lui”. Este interesantă, prin trimiterile cu conotaţii polititice, descrierea situaţiei în care se găseau rudele şi prietenii familiei Enescu: „Trebuie ţinut seama că cea mai mare parte din prietenii şi rudele lui Maruka au sărăcit, nu mai au moşii, case, şi o parte sunt la închisoare (Cancicov , Ata Constantinescu etc.)”.

Sunt amintite, de asemenea, nemulţumirile lui Enescu: faptul că premiul de compoziţie instituit de el cu 30 de ani în urmă nu se mai decerna, că în Vila Luminiș de la Sinaia, donată statului român pentru a deveni casă de odihnă a muzicienilor, Enescu rezervându-şi doar dreptul de a locui în ea cât va trăi, nu s-a făcut nimic, iar casa familiei Marucăi de la Teţcani, donată și ea statului, fusese devastată, dispărând o parte din mobilier şi din sutele de volume ale bibliotecii.

Autorul notei concluzionează: „Ţinând seamă de prestigiul internaţional a lui Enescu, ar fi un mare succes pentru regimul nostru ca Enescu să se reântoarcă (...). Readucerea lui în ţară ar constitui într-adevăr un succes politic care ar lovi nu numai în reacţiunea română din străinătate, dar chiar pe scară mai largă. Enescu împlineşte în august 70 de ani şi ar fi foarte necesar ca să fie sărbătorit la noi oficial (eventual un concert cu muzică de Enescu, telegrame din partea Uniunii Compozitorilor, eventual de la foruri mai înalte, etc.). Ar fi important dacă la sfârşitul lunii septembrie ar putea reveni în ţară pentru a lua parte la săptămâna internaţională a muzicii române care va avea loc atunci. Vor participa o serie de muzicieni străini. […]

Întrucât tov. Lăzăreanu, şeful misiunii noastre diplomatice din Paris a avut deja contacte cu Enescu, credem că el ar fi persoana cea mai indicată, pentru a trata acest caz.”


„Mediu reacționar”

A. Lăzăreanu, în propriul raport către Ministerul Afacerilor Externe, menționează că a luat legătura cu Enescu, având sarcina de-a încerca să-l convingă „să se înapoieze în ţară. Cu prilejul fiecărei vizite (am fost la ei de 4 ori între Aprilie şi  Noiembrie 1951) am stat de vorbă separat cu Enescu şi cu soţia. A reeşit (sic!) că atât el – cât mai ales ea – ar fi dorit să viziteze pentru un timp ţara, dar se temeau că nu vor mai fi lăsaţi să plece.”

Tactica tergiversării este folosită şi de Enescu şi de Maruca, ei temându-se să dea un răspuns clar. Maruca, cu abilitate, nu scăpa prilejul să evoce turneul Maestrului din URSS – ultimul de pe vremea în care mai erau încă în ţară – sau să măgulească, cu fină ironie, personalitatea ministrului de externe din acea perioadă, Ana Pauker, spunând: „Noi suntem siguri că dacă dna Pauker promite că va lăsa pe Maestru să plece înapoi, este hotărât să se ţină de cuvânt. Dar dacă nu va putea s’o facă? Dacă va primi ordine superioare?”.

   
Înaltul funcţionar român găseşte şi explicaţii: „Amândoi trăiesc într’un mediu cu totul reacţionar. Pe de o parte rudele şi prietenii Marucăi Enescu, toţi fugari, trădători (în cap cu fiul ei din prima căsătorie, aviatorul Bâzu Cantacuzino), nu numai că le comunicau toate calomniile câte apăreau în presa lor şi în cea franceză referitoare la ţara noastră, dar le făceau chiar şi reproşuri pentru legăturile lor cu Legaţia, relaţii despre care aflaseră chiar din spusele familiei Enescu. Însuşi medicul lui, după spusele soţiei sale, îl previne în toate ocaziile, să nu cumva să întreprindă o călătorie în RPR. În cursul celei de a doua vizite pe care i-am făcut-o, în primăvara anului 1951, înaintea plecării mele în ţată, Enescu m-a rugat să-i aduc din ţară nişte note muzicale pe care le avea în locuinţele lui din Bucureşti şi Sinaia, de care avea nevoie pentru compoziţiile sale. Toate aceste cereri erau cuprinse într-o scrisoare adresată unui prieten al său, avocatul Drăghici. Conform instrucţiunilor M.A.E., am predat scrisoarea lui Drăghici şi o alta compozitorului Andricu (care era văr al soţiei lui Enescu). În ambele scrisori Enescu era rugat să vină în ţară. Notele însă au fost depuse de Drăghici la M.A.E. şi nu i-au mai fost predate lui Enescu, cu toate insistenţele sale repetate. (Motivul pare să fi fost că aceste note reprezintă o valoare, tocmai pentru că sunt manuscrise ale lui Enescu.).”


Agenți de influență

Într-o scrisoare de răspuns plină de entuziasm, Romeo Drăghici, după ce descrie „prefacerile sociale” care „au zguduit lumea” şi care „nu vor putea fi oprite oricât s-ar strădui lumea de acolo să le stăvilească”, vorbeşte despre „întreaga suflare” care îl aşteaptă pe Enescu în ţară, enumerând-i pe Mihail Andricu, Constantin Silvestri, Alfred Mendelsohn, Theodor Rogalski, Leon Klepper, Valentin Gheorghiu.

  
Mihail Andricu, într-o scrisoare mai nuanţată, adresată verişoarei sale Maruca Enescu, dar şi Maestrului, face un comentariu aluziv politic: „eu nu sunt dintre aceia care cred într-un război mai mult sau mai puţin iminent”. De asemenea, vorbeşte voalat despre situaţia unor cunoscuţi sau rude, cum ar fi Mihail Jora, pe care îl admiră pentru că: „justa stimă la care el are dreptul nu se datorează nici unei concesii.” Dar afirmă şi el fără rezerve: „Pentru Dumnezeu, fiţi prudent şi gândiţi-vă puţin la acei pentru care viaţa Dvs. este preţioasă, din acest punct de vedere, o şedere la Sinaia ar fi cu siguranţă salvatoare, permițându-vă totodată să vă ocupaţi de compoziţie.”

Enescu nu numai că nu se poate decide să vină în ţară, cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce anii treceau, veştile primite din România erau tot mai sumbre; mult timp nu a dorit să aibă nici contacte cu autorităţile române. Nici banii proveniţi din drepturi de autor şi din indemnizaţia de membru al Academiei Române, care au început la un moment dat să-i fie expediaţi la Legaţia Română din Paris, nu erau ridicaţi. Considera că orice gest i-ar fi putut fi interpretat ca o apropiere şi o legitimare a regimului de la Bucureşti şi ar fi putut deveni subiectul unor dispute aprinse în rândul diasporei româneşti din Franţa, deja împărţită, la începutul anilor ’50, în două tabere rivale: aşa zisa „colonie democrată” şi emigraţia „reacţionară”. Fiind însă bolnav şi nemaiputând concerta, starea lui materială a devenit tot mai dificilă, iar gândul că ar putea beneficia de banii care i se cuveneau de drept începuse să îl preocupe, cu atât mai mult cu cât, la Bucureşti, legea drepturilor de autor îi îndreptăţea pe compozitorii frecvent cântați să câștige sume apreciabile. Iar conducerea Uniunii Compozitorilor, în contextul eforturilor făcute de guvern pentru a-l determina pe Enescu să revină, nu obstrucționa acordarea acestor drepturi.

În 1953, în atmosfera tensionată şi extrem de neclară în ceea ce privește relaţia Uniunii Compozitorilor din R.P.R. cu Enescu, a fost descoperit faptul că, la 15 martie 1951, directorul administrativ al uniunii, A. Szekely, „a ridicat 100.000 lei drepturile de autor cuvenite lui George Enescu, ce urmau să fie expediate la Paris”. Ancheta demarată a stabilit „că banii n-au fost trimişi”, iar Szekely „nici nu avea Procură” din partea lui Enescu.


Scrisoarea lui Petru Groza

Un raport „strict confidenţial” al ministrului plenipotențiar al României la Paris, Ion Drănceanu, care, ca şi predecesorul său, avea sarcina să-l întâlnească pe Enescu, surprinde problemele materiale în care se zbătea acesta. Întâlnirea celor doi are loc după ce o stranie disfuncționalitate a făcut ca scrisoarea curtenitoare pe care i-a adresat-o lui Enescu prim-ministrul dr. Petru Groza, în noiembrie 1953, să-i parvină cu câteva luni întârziere. Şi aceasta numai după ce, la Bucureşti, Romeo Drăghici, aflând că lui Enescu nu i-a fost transmisă scrisoarea, aproape că provoacă un scandal. Având intrare liberă la Petru Groza, Drăghici îl previne şi acesta îl obligă pe ministrul de externe Simion Bughici să dea ordin ministrului de la Paris să-i ducă „personal” scrisoarea lui Enescu.

  
Ion Drănceanu relatează în raportul său în ce fel i s-a adus lui Enescu scrisoarea oficială şi, de asemenea, că a aflat de la d-na Margareta Lavrilliere (născută Cosăceanu), că vizitată fiind de Maruca Enescu, aceasta i-a spus că „sunt mulţumiţi” de scrisoarea primită. Enescu, de altfel, i-a trimis, nu prin ambasadă, ci prin poştă, o scrisoare de răspuns lui Petru Groza, în care îi vorbeşte de problemele de sănătate care îl împiedică să vină în ţară.

Drănceanu descrie condiţiile în care locuia Enescu, frigul din cele două cămăruţe „înguste” ale apartamentului său „fără bucătărie”, în care pianul, la care nu contenea să lucreze când nu era bolnav, nu lăsa loc şi pentru o masă. De asemenea, consemnează: „În timpul cînd eu povesteam unele lucruri despre ceiace (sic!) au la dispoziţie oamenii de ştiinţă, de artă şi de creaţii muzicale în ţara noastră, dîndu-i unele exemple, din ochii lui Enescu curgeau lacrimi prelungi pe obaji.”   

Deşi evident emoţionat, Enescu nu ezită să ridice două probleme care îl preocupau. Prima era  situaţia nepoatei Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino, elevă de liceu, care fusese arestată şi condamnată la patru ani de închisoare sub acuzaţia de „complot și acţiune subversivă împotriva statului”, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste. Ministrul Drănceanu răspunde că nu crede că arestarea „să corespundă realităţii”. Cealaltă problemă era legată de partiturile Simfoniei a treia şi a Suitei a doua pentru orchestră, care, în primăvara anului 1951, fuseseră depuse de Romeo Drăghici la M.A.E. pentru a-i fi trimise şi care nu ajunseseră la el nici după doi ani.

În raport mai este menţionat faptul că Bediţeanu, pe care ministrul Drănceanu l-a cunoscut cu ocazia vizitei făcute la Enescu, a fost ulterior de mai multe ori la Legaţia României şi a discutat diverse probleme, promiţând că îl va convinge pe Enescu să-şi ridice drepturile de autor venite din ţară. De asemenea, a solicitat o întrevedere cu conducerea legaţiei spunând că a fost delegat de Maestru să comunice că îşi dă „consimţământul la strângerea operelor sale într-un Muzeul Enescu, dacă şi guvernul român este de acord”. Consimțământul lui Enescu pentru înfiinţarea muzeului dau speranţe autorităţilor române, care concep noi acţiuni.


Revenirea lui Enescu în țară – eforturile de convingere ale Securității

În Referatul „strict secret” datat 3 iulie 1954, semnat de generalul maior Vasile Vîlcu, Şeful Direcţiei I Informaţii Externe din D.G.S.S., este subliniată încă odată necesitatea influenţării oamenilor din anturajul lui Enescu, pentru a-l determina să revină în ţară.

 Foto: Wikipedia, George Enescu și Yehudi Menuhin la Paris, 1952

Mai menționează că Bediţeanu este contactat nu numai de „rezidenţa de la Paris”, dar şi de Agenţia Economică a Legaţiei R.P.R. care, cunoscând faptul că, înainte de 1944, fusese reprezentantul Firmei de medicamente „Sandoz” din Bucureşti, îi propune intermedierea unei comenzi de antibiotice, în schimbul unui comision estimat la 300.000 de franci.

Prin colaborarea cu „agenta noastră Lucia” spune în continuare Vasile Vîlcu, „putem duce direct o acţiune coordonată şi determinată”. O mare victorie a fost considerată aducerea la Legaţia României, în data de 21 iunie 1954, prin Bediţeanu, a primei tranşe de obiecte şi fotografii care vor face parte din Muzeul Enescu. „Alte 10 valize vor urma”, concluzionează Vasile Vîlcu în referatul său.

Sunt interesante adnotările făcute pe marginea textului materialului care, în dreptul numelor şi acţiunilor atribuite lui Bediţeanu, „Luciei” şi Margaretei Lavrilliere, menţionează: „nu trebuie să contăm pe ei”. Iar în dreptul numelor celor care, din ţară, ar fi trebuit să-l influenţeze pe Enescu, Romeo Drăghici, Jora şi Andricu, este de asemenea adnotat: „Jora şi mai ales Andricu în principiu au pus piedici reîntoarcerii”.

(va urma)


*Textul complet cu note de subsol a fost publicat în Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, vol. 1, Ed. Muzicală, București, 2011, cu titlul New Documents about George Enescu’s last years.

https://revistatimpul.ro/view-article/4426






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu