George Enescu - urmărit
în exil de Securitate (I)
Ioana Voicu-Arnăuțoiu
22-08-2020
În
septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial,
pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim
recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă,
Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală
a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului
XX, România a avut regimuri autoritare: sub Carol al II-lea, în timpul celor
patru luni de participare a legionarilor la guvern și în anii dictaturii lui
Ion Antonescu. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o imixtiune
politică agresivă, care, preluând întocmai modelul sovietic, urmărea anihilarea
libertăţii de exprimare şi utilizarea artei ca unealtă a propagandei.
Suprimarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945,
pe care Enescu şi familia sa le-au
resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe muzician,
la cei 65 de ani ai săi, aflat, din cauza sănătăţii, pe panta descendentă a
carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră
ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi
pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere
titlul de prinţesă, deși fostul ei soț, Mihail Cantacuzino, nu era descendent
direct al familiei domnitoare.
În
septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial,
pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim
recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă,
Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală
a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului
XX, România a avut regimuri autoritare: sub Carol al II-lea, în timpul celor
patru luni de participare a legionarilor la guvern și în anii dictaturii lui
Ion Antonescu. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o imixtiune
politică agresivă, care, preluând întocmai modelul sovietic, urmărea anihilarea
libertăţii de exprimare şi utilizarea artei ca unealtă a propagandei.
Suprimarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945,
pe care Enescu şi familia sa le-au
resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe muzician,
la cei 65 de ani ai săi, aflat, din cauza sănătăţii, pe panta descendentă a
carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră
ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi
pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere
titlul de prinţesă, deși fostul ei soț, Mihail Cantacuzino, nu era descendent
direct al familiei domnitoare.
Enescu intră
în atenţia autorităţilor comuniste încă de la instaurarea regimului, care a
încercat să-l folosească atât pe el, cât şi pe alţi intelectuali importanţi,
pentru a-şi consolida imaginea în ţară, dar mai ales în străinătate. Sunt
comentatori care interpretează faptul că Enescu nu a refuzat propunerea de a
face parte din conducerea A.R.L.U.S., fiind ales pe 25 noiembrie 1944
„preşedinte al subsecţiei de muzică din cadrul Consiliului general (ARLUS)”, ca
pe un gest de apropiere faţă de regimul comunist. La înfiinţare, din A.R.L.U.S.
făceau parte intelectuali marcanţi din toate domeniile: unii, cu vederi de
stânga; alţii chiar credeau că pot influenţa pozitiv relaţiile cu URSS. Enescu
însă, nu a fost niciodată perceput ca fiind preocupat de politică și nici nu a
profitat de pe urma conjuncturilor politice. S-au dat conotații politice și
turneului întreprins de el la Moscova, între 20-23 aprilie 1946. În acest caz,
cred că este greu să privim acest eveniment doar prin prisma raţiunilor
politice şi să ne îndoim de sinceritatea declarațiilor sale admirative,
exprimate faţă de unele lucrări ale lui Prokofiev şi Şostakovici sau faţă de
valoare incontestabilă a unor muzicieni ca David Oistrah, Lev Oborin, Emil
Gilels, cu care Enescu a colaborat în concertele de la Moscova.
Deputat fără
voie
Chiar şi
după plecarea din ţară, regimul de la Bucureşti încearcă să folosească renumele
lui Enescu în beneficiul propriei imagini, punându-i numele pe lista
candidaţilor Blocului Partidelor Democrate, în spatele căruia se aflau
comuniștii, pentru Marea Adunare Naţională. Şi acest lucru a fost privit şi
comentat în defavoarea lui Enescu. În dosarul instrumentat de Serviciul de
Informaţii Externe pe numele lui său (Dosarul SIE nr. 5483), există însă două
documente referitoare la încuviiţarea pe care acesta ar fi dat-o pentru a
candida în judeţul Dorohoi. Documentele au fost transmise telegrafic de la
Legaţia României din Washington Ministerului Afacerilor Externe de la
Bucureşti, pentru a fi înmânate Secretarului General al Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş. Ambele documente sunt transmise în
aceeaşi zi, 27 octombrie 1946 şi cu acelaşi număr – 49.447. Prima telegramă
conţine următoarea declaraţie atribuită lui Enescu: (...) prin prezenta declar
că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice din România şi
primesc a candida izolat la alegerile parlamentare din Noiembrie 1946, pe lista
Blocului Partidelor Democratice din judeţul Dorohoi.
Foto:
Domeniul Public, Regele Mihai deschide Marea Adunare Națională, 1946
Fără a
explica ce l-a determinat pe Enescu să insiste pentru a se transmite o nouă
declaraţie, Legaţia României revine cu următoarea telegramă:
Domnule
Secretar General,
Ca urmare la
adresa mea Nr. 49447 din 27 octombrie a.c., am onoarea să Vă informez pe baza
telegramei Legaţiei noastre de la Washington nr. 149 din 25 Octombrie 1946, că
Maestrul George Enescu a rugat suszisul Oficiu diplomatic să Vă transmită şi
declaraţia de mai jos, scrisă şi semnată de Domnia sa.
Ca omagiu
pentru M.S. Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră,
accept a figura pe lista deputaţilor intelectuali din afară de orice partid.
Insist asupra faptului că nu fac politică şi nu iau nicio obligaţie pe terenul
politic.
Trăiască
Ţara şi Regele!
Semnat:
Geoge Enescu
Această
declaraţie s’a făcut în dublu exemplar fără a fi autentificată.
Ministrul
Afacerilor Străine V. Brabetzianu,
Ministru
Plenipotenţial Secretar General
Ce l-a putut
determina pe George Enescu să insiste să se transmită al doilea text? Să fi
fost omis ceva din textul iniţial, în forma legalizată de Legaţia României şi
Enescu să nu fi acceptat această schimbare? Fără a putea avea certitudini, cred
că nu putem exclude faptul că Enescu, chiar dacă se hotărâse să părăsească
România, a vrut să rămână consemnat într-un document oficial ataşamentul său
faţă de ţară şi Rege.
Cu toate
precauţiile luate, înscrierea pe lista de candidați şi alegerea sa în Marea
Adunare Națională au fost folosite de propaganda de partid, fiind văzute drept
o victorie. Publicul larg nu avea de unde să ştie ce condiţii pusese Enescu
pentru a candida, fie doar cu numele, iar această acceptare arăta că încă un
intelectual cu o mare carieră aderase la politica partidului conducător. Dar
această victorie aparentă trebuia să fie materializată printr-un fapt palpabil:
Enescu trebuia convins prin orice mijloace să revină în ţară.
Critici și
onoruri
În ţară,
departe de ochii străinătăţii, Enescu, ca şi alţi compozitori români de seamă,
erau criticaţi în revistele de cultură, devenite adevărate tribune de
propagandă. Lucrările lor păcătuiau prin „cosmopolitism”, lipsă de angajare
ideologică, lipsă de atașament față de „masele populare”.
Foto: Arhiva
Radio România, George Enescu (dreapta) și Mihail Jora
În „lumina”
Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele
muzicii, primite de la Moscova, chiar şi o piesă ca Au Soir, pentru patru
trompete, este criticată de Mauriciu Vescan, în revista Flacăra. Cu toate
acestea, autorităţile nu renunță la ideea de a avea cu Enescu o legătură de pe
urma căreia să poată profita şi îl decorează, în 1947, cu Ordinul „Serviciul
credincios”, iar în august 1948, George Enescu, membru al Academiei Române din
1932, devine membru de onoare al nou înfiinţatei Academii a Republicii Populare
Române.
Dar lucrul
cel mai surprinzător este realegerea sa ca preşedinte al Societăţii
Compozitorilor Români, la Adunarea Generală din 25 septembrie 1947. Acest lucru
a fost posibil datorită diplomaţiei cu care Mihail Jora, vicepreşedintele
societăţii, a orientat, în toată această perioadă, relaţia Societății
Compozitorilor Români cu George Enescu, preşedintele ei încă din 1920, de la
înfiinţare.
El va deţine
această funcţie până la Conferinţa pe ţară a compozitorilor, din 21-22
octombrie 1949, care a avut ca principal scop transformarea Societăţii
Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.. Iar rezultatele
conferinţei au fost clare: din comitetul noii uniuni nu mai făceau parte
muzicieni consacraţi, iar George Enescu, Mihai Jora, Dinu Lipatti, Constantin
Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu,
nu mai apăreau ca membri.
Informatori
în Franța
În străinătate,
începând cu anul 1951, Securitatea direcţionează mai multe acţiuni care au ca
scop studierea amănunţită a personalităţii lui Enescu, a Mariei (Maruca)
Cantacuzino Enescu, a situaţiei lor materiale, devenită precară după ce boala
de inimă care a culminat cu un infarct l-a împiedicat pe muzician să mai
susţină concerte, să dirijeze sau chiar să predea.
Cel mai
important obiectiv al Direcţiei I a Securităţii a fost găsirea, în anturajul
lui Enescu, oamenilor care puteau fi determinaţi să dea informaţii despre el și
Maruca; voiau să afle dacă se gândesc să se întoarcă în România şi, mai ales,
să-i influenţeze să facă acest lucru.
Foto:
Domeniul Public, George Enescu și soția sa, Maruca Cantacuzino
Dintr-un
document al Securităţii, datat 6 iulie 1951, aflat în Dosarul de reţea al lui
Romeo Drăghici, prieten şi fost secretar particular a lui Enescu, redactat în
urma unei discuţii cu un personaj cu numele de cod „Sergiu”, aflăm numele
principalilor agenţi de influenţă pe care Securitatea intenţiona să-i
folosească pentru a-l determina pe Enescu să revină în ţară.
Cei mai
importanţi sunt consideraţi Corneliu Bediţeanu, secretar particular şi
impresar, care a plecat din România în 1946, împreună cu Enescu şi Romeo
Drăghici, singurul dintre apropiaţii lui George Enescu rămas în ţară, care a
încercat să intre în graţiile autorităţilor înscriindu-se în Partidul Comunist
în 1945 şi publicând o broşură cu texte sforăitoare despre binefacerile
stabilizării monetare, intitulată Stabilizarea din 1947.
Apar de
asemenea: numele de cod „Lucia”, care ascunde numele Ninettei Schapira, fiica
pianistei Margarita (Ghitta) Schapira, sora lui Sergiu Schapira, cel menţionat
în document cu nume de cod „Sergiu”. Se subliniază chiar că: „Lucia este toată
ziua la Enescu fiind considerată de el şi Maruca ca o fică (sic!) adoptivă.”
În Nota din
6 iulie 1951, sunt descrise condiţiile deosebit de modeste în care locuia
familia Enescu şi sunt enumerați şi caracterizaţi oamenii cei mai apropiaţi
lor, care trăiau în România: Florica Musicescu, Mihail Andricu – rudă a Marucăi
Enescu, Mihail Jora – rudă, prin ambii lui părinţi, şi cu Maruca şi cu George
Enescu. La numele lui Jora este menţionată şi situaţia lui materială: „la ora
actuală dă lecţii particulare şi nu trăieşte prea bine. Reintegrarea lui (în
Uniunea Compozitorilor – n.n.) ar influenţa favorabil pe Enescu şi nevasta
lui”. Este interesantă, prin trimiterile cu conotaţii polititice, descrierea
situaţiei în care se găseau rudele şi prietenii familiei Enescu: „Trebuie ţinut
seama că cea mai mare parte din prietenii şi rudele lui Maruka au sărăcit, nu
mai au moşii, case, şi o parte sunt la închisoare (Cancicov , Ata
Constantinescu etc.)”.
Sunt
amintite, de asemenea, nemulţumirile lui Enescu: faptul că premiul de
compoziţie instituit de el cu 30 de ani în urmă nu se mai decerna, că în Vila
Luminiș de la Sinaia, donată statului român pentru a deveni casă de odihnă a
muzicienilor, Enescu rezervându-şi doar dreptul de a locui în ea cât va trăi,
nu s-a făcut nimic, iar casa familiei Marucăi de la Teţcani, donată și ea
statului, fusese devastată, dispărând o parte din mobilier şi din sutele de
volume ale bibliotecii.
Autorul
notei concluzionează: „Ţinând seamă de prestigiul internaţional a lui Enescu,
ar fi un mare succes pentru regimul nostru ca Enescu să se reântoarcă (...).
Readucerea lui în ţară ar constitui într-adevăr un succes politic care ar lovi
nu numai în reacţiunea română din străinătate, dar chiar pe scară mai largă.
Enescu împlineşte în august 70 de ani şi ar fi foarte necesar ca să fie
sărbătorit la noi oficial (eventual un concert cu muzică de Enescu, telegrame
din partea Uniunii Compozitorilor, eventual de la foruri mai înalte, etc.). Ar
fi important dacă la sfârşitul lunii septembrie ar putea reveni în ţară pentru
a lua parte la săptămâna internaţională a muzicii române care va avea loc
atunci. Vor participa o serie de muzicieni străini. […]
Întrucât
tov. Lăzăreanu, şeful misiunii noastre diplomatice din Paris a avut deja
contacte cu Enescu, credem că el ar fi persoana cea mai indicată, pentru a
trata acest caz.”
„Mediu
reacționar”
A.
Lăzăreanu, în propriul raport către Ministerul Afacerilor Externe, menționează
că a luat legătura cu Enescu, având sarcina de-a încerca să-l convingă „să se
înapoieze în ţară. Cu prilejul fiecărei vizite (am fost la ei de 4 ori între
Aprilie şi Noiembrie 1951) am stat de
vorbă separat cu Enescu şi cu soţia. A reeşit (sic!) că atât el – cât mai ales
ea – ar fi dorit să viziteze pentru un timp ţara, dar se temeau că nu vor mai
fi lăsaţi să plece.”
Tactica
tergiversării este folosită şi de Enescu şi de Maruca, ei temându-se să dea un
răspuns clar. Maruca, cu abilitate, nu scăpa prilejul să evoce turneul
Maestrului din URSS – ultimul de pe vremea în care mai erau încă în ţară – sau
să măgulească, cu fină ironie, personalitatea ministrului de externe din acea
perioadă, Ana Pauker, spunând: „Noi suntem siguri că dacă dna Pauker promite că
va lăsa pe Maestru să plece înapoi, este hotărât să se ţină de cuvânt. Dar dacă
nu va putea s’o facă? Dacă va primi ordine superioare?”.
Înaltul
funcţionar român găseşte şi explicaţii: „Amândoi trăiesc într’un mediu cu totul
reacţionar. Pe de o parte rudele şi prietenii Marucăi Enescu, toţi fugari,
trădători (în cap cu fiul ei din prima căsătorie, aviatorul Bâzu Cantacuzino),
nu numai că le comunicau toate calomniile câte apăreau în presa lor şi în cea
franceză referitoare la ţara noastră, dar le făceau chiar şi reproşuri pentru
legăturile lor cu Legaţia, relaţii despre care aflaseră chiar din spusele
familiei Enescu. Însuşi medicul lui, după spusele soţiei sale, îl previne în
toate ocaziile, să nu cumva să întreprindă o călătorie în RPR. În cursul celei
de a doua vizite pe care i-am făcut-o, în primăvara anului 1951, înaintea
plecării mele în ţată, Enescu m-a rugat să-i aduc din ţară nişte note muzicale
pe care le avea în locuinţele lui din Bucureşti şi Sinaia, de care avea nevoie
pentru compoziţiile sale. Toate aceste cereri erau cuprinse într-o scrisoare
adresată unui prieten al său, avocatul Drăghici. Conform instrucţiunilor
M.A.E., am predat scrisoarea lui Drăghici şi o alta compozitorului Andricu
(care era văr al soţiei lui Enescu). În ambele scrisori Enescu era rugat să
vină în ţară. Notele însă au fost depuse de Drăghici la M.A.E. şi nu i-au mai
fost predate lui Enescu, cu toate insistenţele sale repetate. (Motivul pare să
fi fost că aceste note reprezintă o valoare, tocmai pentru că sunt manuscrise
ale lui Enescu.).”
Agenți de influență
Într-o
scrisoare de răspuns plină de entuziasm, Romeo Drăghici, după ce descrie
„prefacerile sociale” care „au zguduit lumea” şi care „nu vor putea fi oprite
oricât s-ar strădui lumea de acolo să le stăvilească”, vorbeşte despre
„întreaga suflare” care îl aşteaptă pe Enescu în ţară, enumerând-i pe Mihail
Andricu, Constantin Silvestri, Alfred Mendelsohn, Theodor Rogalski, Leon
Klepper, Valentin Gheorghiu.
Mihail
Andricu, într-o scrisoare mai nuanţată, adresată verişoarei sale Maruca Enescu,
dar şi Maestrului, face un comentariu aluziv politic: „eu nu sunt dintre aceia
care cred într-un război mai mult sau mai puţin iminent”. De asemenea, vorbeşte
voalat despre situaţia unor cunoscuţi sau rude, cum ar fi Mihail Jora, pe care
îl admiră pentru că: „justa stimă la care el are dreptul nu se datorează nici
unei concesii.” Dar afirmă şi el fără rezerve: „Pentru Dumnezeu, fiţi prudent
şi gândiţi-vă puţin la acei pentru care viaţa Dvs. este preţioasă, din acest
punct de vedere, o şedere la Sinaia ar fi cu siguranţă salvatoare,
permițându-vă totodată să vă ocupaţi de compoziţie.”
Enescu nu
numai că nu se poate decide să vină în ţară, cu atât mai mult cu cât, pe măsură
ce anii treceau, veştile primite din România erau tot mai sumbre; mult timp nu
a dorit să aibă nici contacte cu autorităţile române. Nici banii proveniţi din
drepturi de autor şi din indemnizaţia de membru al Academiei Române, care au
început la un moment dat să-i fie expediaţi la Legaţia Română din Paris, nu erau
ridicaţi. Considera că orice gest i-ar fi putut fi interpretat ca o apropiere
şi o legitimare a regimului de la Bucureşti şi ar fi putut deveni subiectul
unor dispute aprinse în rândul diasporei româneşti din Franţa, deja împărţită,
la începutul anilor ’50, în două tabere rivale: aşa zisa „colonie democrată” şi
emigraţia „reacţionară”. Fiind însă bolnav şi nemaiputând concerta, starea lui
materială a devenit tot mai dificilă, iar gândul că ar putea beneficia de banii
care i se cuveneau de drept începuse să îl preocupe, cu atât mai mult cu cât,
la Bucureşti, legea drepturilor de autor îi îndreptăţea pe compozitorii
frecvent cântați să câștige sume apreciabile. Iar conducerea Uniunii
Compozitorilor, în contextul eforturilor făcute de guvern pentru a-l determina
pe Enescu să revină, nu obstrucționa acordarea acestor drepturi.
În 1953, în
atmosfera tensionată şi extrem de neclară în ceea ce privește relaţia Uniunii
Compozitorilor din R.P.R. cu Enescu, a fost descoperit faptul că, la 15 martie
1951, directorul administrativ al uniunii, A. Szekely, „a ridicat 100.000 lei
drepturile de autor cuvenite lui George Enescu, ce urmau să fie expediate la
Paris”. Ancheta demarată a stabilit „că banii n-au fost trimişi”, iar Szekely
„nici nu avea Procură” din partea lui Enescu.
Scrisoarea
lui Petru Groza
Un raport
„strict confidenţial” al ministrului plenipotențiar al României la Paris, Ion
Drănceanu, care, ca şi predecesorul său, avea sarcina să-l întâlnească pe
Enescu, surprinde problemele materiale în care se zbătea acesta. Întâlnirea
celor doi are loc după ce o stranie disfuncționalitate a făcut ca scrisoarea
curtenitoare pe care i-a adresat-o lui Enescu prim-ministrul dr. Petru Groza,
în noiembrie 1953, să-i parvină cu câteva luni întârziere. Şi aceasta numai după
ce, la Bucureşti, Romeo Drăghici, aflând că lui Enescu nu i-a fost transmisă
scrisoarea, aproape că provoacă un scandal. Având intrare liberă la Petru
Groza, Drăghici îl previne şi acesta îl obligă pe ministrul de externe Simion
Bughici să dea ordin ministrului de la Paris să-i ducă „personal” scrisoarea
lui Enescu.
Ion
Drănceanu relatează în raportul său în ce fel i s-a adus lui Enescu scrisoarea
oficială şi, de asemenea, că a aflat de la d-na Margareta Lavrilliere (născută
Cosăceanu), că vizitată fiind de Maruca Enescu, aceasta i-a spus că „sunt
mulţumiţi” de scrisoarea primită. Enescu, de altfel, i-a trimis, nu prin
ambasadă, ci prin poştă, o scrisoare de răspuns lui Petru Groza, în care îi
vorbeşte de problemele de sănătate care îl împiedică să vină în ţară.
Drănceanu
descrie condiţiile în care locuia Enescu, frigul din cele două cămăruţe
„înguste” ale apartamentului său „fără bucătărie”, în care pianul, la care nu
contenea să lucreze când nu era bolnav, nu lăsa loc şi pentru o masă. De
asemenea, consemnează: „În timpul cînd eu povesteam unele lucruri despre ceiace
(sic!) au la dispoziţie oamenii de ştiinţă, de artă şi de creaţii muzicale în
ţara noastră, dîndu-i unele exemple, din ochii lui Enescu curgeau lacrimi
prelungi pe obaji.”
Deşi evident
emoţionat, Enescu nu ezită să ridice două probleme care îl preocupau. Prima
era situaţia nepoatei Marucăi, Maria
Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino, elevă de liceu, care
fusese arestată şi condamnată la patru ani de închisoare sub acuzaţia de
„complot și acţiune subversivă împotriva statului”, pentru că a distribuit
manifeste anticomuniste. Ministrul Drănceanu răspunde că nu crede că arestarea
„să corespundă realităţii”. Cealaltă problemă era legată de partiturile
Simfoniei a treia şi a Suitei a doua pentru orchestră, care, în primăvara
anului 1951, fuseseră depuse de Romeo Drăghici la M.A.E. pentru a-i fi trimise
şi care nu ajunseseră la el nici după doi ani.
În raport
mai este menţionat faptul că Bediţeanu, pe care ministrul Drănceanu l-a
cunoscut cu ocazia vizitei făcute la Enescu, a fost ulterior de mai multe ori
la Legaţia României şi a discutat diverse probleme, promiţând că îl va convinge
pe Enescu să-şi ridice drepturile de autor venite din ţară. De asemenea, a
solicitat o întrevedere cu conducerea legaţiei spunând că a fost delegat de
Maestru să comunice că îşi dă „consimţământul la strângerea operelor sale
într-un Muzeul Enescu, dacă şi guvernul român este de acord”. Consimțământul
lui Enescu pentru înfiinţarea muzeului dau speranţe autorităţilor române, care
concep noi acţiuni.
Revenirea
lui Enescu în țară – eforturile de convingere ale Securității
În Referatul
„strict secret” datat 3 iulie 1954, semnat de generalul maior Vasile Vîlcu,
Şeful Direcţiei I Informaţii Externe din D.G.S.S., este subliniată încă odată
necesitatea influenţării oamenilor din anturajul lui Enescu, pentru a-l
determina să revină în ţară.
Foto:
Wikipedia, George Enescu și Yehudi Menuhin la Paris, 1952
Mai
menționează că Bediţeanu este contactat nu numai de „rezidenţa de la Paris”,
dar şi de Agenţia Economică a Legaţiei R.P.R. care, cunoscând faptul că,
înainte de 1944, fusese reprezentantul Firmei de medicamente „Sandoz” din
Bucureşti, îi propune intermedierea unei comenzi de antibiotice, în schimbul
unui comision estimat la 300.000 de franci.
Prin
colaborarea cu „agenta noastră Lucia” spune în continuare Vasile Vîlcu, „putem
duce direct o acţiune coordonată şi determinată”. O mare victorie a fost
considerată aducerea la Legaţia României, în data de 21 iunie 1954, prin
Bediţeanu, a primei tranşe de obiecte şi fotografii care vor face parte din
Muzeul Enescu. „Alte 10 valize vor urma”, concluzionează Vasile Vîlcu în
referatul său.
Sunt
interesante adnotările făcute pe marginea textului materialului care, în
dreptul numelor şi acţiunilor atribuite lui Bediţeanu, „Luciei” şi Margaretei
Lavrilliere, menţionează: „nu trebuie să contăm pe ei”. Iar în dreptul numelor
celor care, din ţară, ar fi trebuit să-l influenţeze pe Enescu, Romeo Drăghici,
Jora şi Andricu, este de asemenea adnotat: „Jora şi mai ales Andricu în
principiu au pus piedici reîntoarcerii”.
(va urma)
*Textul complet cu note de subsol a
fost publicat în Proceedings of the George Enescu International Musicology
Symposium, vol. 1, Ed. Muzicală, București, 2011, cu titlul New Documents about
George Enescu’s last years.
https://revistatimpul.ro/view-article/4426
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu