Anca Stângaciu - „Biblioteca Românã de la Freiburg si destinul culturii române”

Conf. Univ. dr. Anca Stângaciu de vorbã cu dr. Mihai Neagu Basarab, director al Bibliotecii Române și Institutului Român din Freiburg.

„Biblioteca Românã de la Freiburg si destinul culturii române”

Distinse domnule doctor Mihai Neagu Basarab, am avut șansa sã colaborez cu dumneavostrã pe durata cercetãrii proprii privind Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia. Sunteți un profund, subtil și excelent cunoscãtor al istoriei exilului, al destinului acestuia, dar și al realitãții culturale a comunitãților românești dezvoltate în jurul României alternative, a celeilalte Românii, sau, dupã 1990, a emigrației. Manageriați Biblioteca și Institutul Român de la Freiburg din anii '10, ați reînnodat tradiția publicãrii anuale a celebrului Buletin al Bibliotecii și, de asemenea, ați fãcut eforturi pentru a obține finanțare și pentru a duce mai departe menirea instituției culturale cu multã determinare, inspirație și pasiune.

Vã rog sã acceptați sã vorbim despre sensurile adânci ale exilului, ale Bibliotecii Române de la Freiburg, ale atât de încercatului anticomunism, dar și ale continuitãții și permanenței valorilor spirituale românești înafara granițelor naționale

1. România s-a poziționat permanent între Orient și Occident, iar intelectualii români din sec. al XIX-lea și prima jumãtate a sec. al XX-lea au fost excelenți promotori ai culturii occidentale, neputința întoarcerii fiind o grea povarã pentru exilații anticomuniști. Dupã 1990, cutuma întoarcerii a oscilat între ezitarea și neîncrederea de tip Goma și revenirile ars mundi cu adâncã semnificație culturalã, începând cu Mariana Nicolesco. Poate cã România ar fi trebuit sã facã mai mult în sensul valorizãrii elitei intelectuale a exilului sau este oricum important cã mulți dintre aceștia au fost și rãmân, actori semnificativi ai imaginii României, aflați mai mult sau mai puțin în contact cu instituțiile statului român?

Rãspuns: Dupã 1990, România a intrat pentru o perioadã incertã într-o tranziție pe care momentan a blocat-o Coronavirusul, de asemenea pentru un interval de timp imprevizibil. În ultimii 30 de ani s-a încercat în România o aliniere la corectitudinea politicã, la care se adaugã participarea la lupta internaționalã pentru distrugerea familiei, de distrugerea națiunilor ocupându-se corectitudinea politicã prin discriminarea pozitivã a minoritãților de tot felul pe care o presupune. Este stabilit cu certitudine cã, pe mãsurã ce sentimentul creștinesc scade în populația Europei, crește ura oamenilor împotriva statului, a legilor, a celorlalți oameni. Este o urã difuzã și periculoasã. Demonstranții, în Occident, cer scoaterea poliției în afara legii. Într-un mare oraș american, Minneapolis, poliția a fost desființatã și toate marile firme, inclusiv fabricile și uzinele s-au mutat în alte state americane, urmând sã rãmânã acolo o populație de revoltați fãrã temei, care se vor ucide între ei, sau vor fi uciși când vor încerca sã se extindã în vecinãtãți. Ateismul induce o stare de sleire sufleteascã în care astãzi nu se mai poate dezvolta decât ura.

Exilații români, indiferent dacã e vorba despre diplomatul care a refuzat sã se întoarcã în țarã la ordinul Ministrului de Externe Ana Pauker, sau despre luptãtorii anticomuniști care au trecut Dunãrea înot, sau chiar despre cei care s-au cãsãtorit ca sã evadeze din bãtãtura comunistã, aveau, dacã nu un program amãnunțit, în orice caz – un buchet de speranțe. Au plecat ca sã scape, dar și ca sã se realizeze. Nu cu scopul de a nu face de râs țara, dar intenția aceasta era subînțeleasã. Chiar cu sensul cã altfel nu se putea. Este adevãrat, exilul clasic s-a constituit înainte de a apãrea societatea de consum și înainte de a lua amploare la televizor filmele de groazã și filmele amorale. Și, mai ales, înainte de desființarea fictivã a comunismului, care a rãmas ca mentalitate și s-a mutat și în conștiința politicienilor din încã așa-zisele democrații. Exilații de altãdatã n-au fost foarte bine primiți în noile patrii. Ei n-au fost niciodatã preferați, pentru un anumit post, la valoare egalã cu localnicii. Dar, în Occident, la majoritatea exilaților de valoare li s-a dezvoltat rigoarea, dorința de a realiza lucrul bine fãcut, așa cum îl știau în România germanii. Exilul este suferința dorului de țarã, dar și progresul personal pentru un mai bun produs al muncii. Emigrarea economicã nu are nimic comun cu exilul, indiferent dacã este vorba despre cei care vor venituri mai mari decât acasã, sau de cei goniți din țarã de desființarea economiei naționale de cãtre bande succesive de guvernanți infractori de drept comun și trãdãtori mai mult sau mai puțin intenționați ai patriei.

Revederea patriei emoționeazã în funcție de cât ești de sentimental, de tradiționalist, de sãtul de mutarea comunismului în Occident. În țãrile foste comuniste, comunismul chiar s-a strãduit în direcția unei umanizãri, care sã-i dea treptat un lustru de legitimitate. În Occident se instaleazã acum insidios, distrugând treptat tot ceea ce era aici bun. Comunismul parcurge în democrațiile clasice o evoluție inversã și va deveni din ce în ce mai insuportabil. Arhimiliardarii lumii, scãpați de sub controlul factorului politic, au stabilit cã populația lumii nu trebuie sã depãșeascã 500 de milioane de oameni. Acolo se va ajunge nu prin genocid sau rãzboaie, ci prin faptul cã oamenii se vor ucide între ei, nestânjeniți de poliție și justiție, mult mai repede decât printr-o viitoare interzicere a cãsãtoriilor dintre bãrbați și femei, când oamenii normali vor deveni minoritari. În momentul în care actualele minoritãți discriminate pozitiv vor ajunge majoritãți, nu vor avea nici o milã fațã de încã actualele majoritãți care vor ajunge minoritãți.

Exilul clasic a avut ca motoare o serie de entuziaști. Am aici în vedere, chiar și un anume entuziasm egoist al muncii, cum avea, de pildã, ilustrul Alexandru Busuioceanu, care, dintr-o explozie de invidie îl ura pe vitalul Aron Cotruș, și cred cã nu iubea pe nimeni în afarã de, eventual, Antoaneta Bodisco.

2. Eliberarea de eventualele complexe provinciale a deschis calea spre universalitatea artisticã sau științificã prin atragerea unei notorietãți care nu existase în țarã, fenomen evident la Mircea Eliade, Vintilã Horia, Eugen Coșeriu, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Camilian Demetrescu, Dumitru Amzãr și alții. Sincronizarea, în felul acesta, cu cultura europeanã sau universalã s-a dovedit lãudabilã. Cât de puternic au rãmas sã fie percepute în cultura internaționalã aceste valori ale exilului românesc? Dar în Germania?

Rãspuns: Gloria culturalã uzeazã în egalã mãsurã ca guvernarea pe politicieni. Apoi, fiecare generație stabilește o anumitã ierarhie pentru fiecare tip de valori. Apoi, timpul se desfãșoarã din ce în ce mai accelerat, mai ales cã ideologiile, din ce în ce mai cotropitoare, nu fac decât sã accelereze entropia care, pentru noi, înseamnã decãderea umanitãții, în general. Desigur cã n-au murit încã toți studenții francezi care acum 50 ani îl adorau pe Cioran, iar pesimismul lui își împrospãteazã actualitatea cu fiecare treaptã pe care umanitatea o coboarã. Aidoma este cazul lui Eugen Ionescu. Eliade, Amzãr, frații Ciorãnescu fascineazã, dar un numãr din ce în ce mai mic de oameni de elitã din Occident. La un simpozion în Erlangen l-am cunoscut cu un sfert de secol în urmã pe un neamț care învãțase limba românã numai pentru a-l putea citi pe Constantin Noica în original. Coșeriu este încã apreciat drept cel mai de seamã romanist european din ultima jumãtate de secol. Și Celibidache continuã sã fascineze deopotrivã specialiștii și publicul. Nu mai vorbesc despre Brâncuși. Refuzarea moștenirii lui artistice de cãtre George Cãlinescu, Alexandru Oprescu și alți specialiști români nu mãsoarã altceva decât groaza pe care o inspira bolșevismul și închisorile politice de exterminare celor mai strãlucite inteligențe românești. Nu știu câți români, puși sã aleagã între Brâncuși și supraviețuire, ar alege Brâncuși. Nu trebuie condamnați deci cei care, conștienți de cât de criminal este comunismul, s-au temut sã primeascã moștenirea Brâncuși, când partidul comunist din România a hotãrât cã e decadent și dușman prin urmare al poporului român, deși Brâncuși n-avea nici o legãturã cu legionarii. Dar era o mare valoare româneascã și se cãzuse de acord atunci, ca și acum, cã România n-are voie sã aibã valori. Mai nou, nu mai are voie nici agriculturã, dupã ce de industrie și bãnci s-au ocupat guvernanții tranziției.

3. În zbuciumul cãutãrilor identitare, asocierea exilului interior, celui exterior, a constituit cel puțin parțial, o formulã originalã a exilului românesc, cum o numea Laurențiu Ulici; distanța dobânditã în exil, adicã înstrãinarea și gãsirea noii identitãți, depinzând de diferiți factori precum disponibilitatea de emancipare sau stãpânirea limbii țãrii de destinație. Cât de evident și în ce condiții s-a reușit punerea la adãpost a exilaților români din Germania de “bolile înstrãinãrii”?

Rãspuns: Nu cunosc personal cazuri de exilați care sã se punã la adãpost de „bolile înstrãinãrii”, deși regret din tot sufletul cã zeci de români de maximã valoare n-au ajuns în Occident profesori universitari întrucât au refuzat sã renunțe la cetãțenia românã, în condiții în care în România comunistã îi aștepta doar executarea unei sentințe de condamnare la moarte.

Sigur cã existã și români strãmutați în Occident definitiv, care refuzã sã mai vorbeascã românește, chiar cu români din familia lor, ca sã se adapteze mai bine în noua patrie. Existã oameni și oameni în toate națiile.

4. Ar putea fi spus, de altfel, faptul cã ramura Societãþii Academice Române (SAR) din Germania, mai solidarã ºi mai consistent susþinutã de cãtre statul vest-german (primãria din München etc) decât cea din Italia, a organizat în octombrie 1979 reuniunea Imaginea germanilor la români, imaginea românilor la germani, coordonatã de preºedintele ramurii SAR din Germania, Constantin Sporea ºi întreþinutã prin participarea lui Dumitru Amzãr, Hans Bergel, Mihai Cismãrescu, Leontin Constantinescu, Alfred Coulin, Gabriel Manolescu, pãrintele Florian Müller, Teodor Onciulescu, Ion Popinceanu, Horia Stamatu. Existã încercãri de continuare a acestui fabulos demers cultural, creat, este adevãrat, în vremuri de exil, cu scopul pãstrãrii și promovãrii culturii române în Lumea Liberã?

Rãspuns: Una din imensele pierderi ale culturii românești este reprezentatã de faptul cã marile personalitãți ale exilului românesc s-au realizat internațional mai bine decât acasã, dar n-au moșit școala pe care ar fi putut sã o facã acasã. Mai toți se revendicau din Nae Ionescu, câțiva din Iorga sau din Pârvan. Dacã ar fi rãmas la universitãțile românești, Eliade, Cioran, Basil Munteanu, Coșeriu, Stamatu, Ștefan Teodorescu, Vintilã Horia, frații Ciorãnescu, Amzãr, Mihai Prodan, Alexandrina Mititelu, Mihai Popescu, George Racoveanu, Nandriș, Poghirc, Alexandru Herlea, Sava Gârleanu, Matei Cazacu, Pavel Chihaia și mulți alții încã, ar fi format alte generații decât cele ridicate de magiștrii Mihail Roller și Mișa Novikov. Evadații târziu din raiul pe pãmânt, cãrora onestitatea le provoca mari chinuri în oricare din patriile devenite ale minciunilor, nu aveau desãvârșitã pregãtirea lor, prin viu grai, de la un autentic maestru, chiar dacã mai rãmãseserã în România câțiva: Moisil, Onicescu, mai mult matematicieni, cãci în științele exacte nu prea era loc pentru unelte antiimperialiste, ca secera și ciocanul. Marii savanți români de astãzi din țarã, formați totuși în anii puterii populare, oricât de strãluciți ar fi, nu pot aspira, în fața lui Dumnezeu, decât la statutul de cele mai perfecte mere, dar nu culese cu mâna, ci recoltate dupã ce-au cãzut din pom. Efectul lipsei de considerație, timp de o jumãtate de secol, fațã de valoare. Sunt îngrozit de nãvala comunismului criminal în conștiințele factorilor de decizie politicã, economicã și culturalã din Occident, pentru cã îmi dau seama cã va fi distrusã nu numai cea mai mare parte din produsele culturii și civilizației omenirii, dar și acea numeroasã parte din umanitate care se desãvârșea privind și înțelegând produsele de vârf ale culturii, devenite acum din ce în ce mai incorecte politic, așa cum altãdatã erau ostracizate întrucât oglindeau ideologia burghezo-moșiereascã. Se dezvoltã acum, în ritm rapid, o urã înverșunatã împotriva a tot ceea ce este omenesc: religie, familie, culturã, ordine, cinste, muncã. Cine apãrã aceste sacre noțiuni pe care se bazeazã principiile umanitãții, este astãzi populist, rasist, incorect politic, în curând – dușman al poporului. Am vãzut în Germania afișe care fãceau mobilizarea pentru mitinguri organizate pentru scoaterea în afara legii a poliției. Și Germania este consideratã încã o țarã cu locuitori disciplinați.

5. Implicarea omului de afaceri Teodor Dorel Garabet, inginer român stabilit în Germania dupã 1970, în activitatea unor mari concerne din industria siderurgicã, și mai apoi, dupã 1990, încercarea reușitã de atragere în țarã a marilor investitori germani din energie, Siemens, Bosch și alții, denotã rolul pe care românii stabiliți în perioada regimului comunist în Europa Occidentalã pot sã îl aibã în promovarea intereselor economice sau culturale ale României. Ar fi utilã o strategie de cointeresare a acestora? Cum poate statul român sã și-i apropie? Fãrã îndoialã cã premiile Constantin Brâncoveanu sau inițiativa 10 pentru România sunt un bun început.

Rãspuns: Nu cunosc personal oameni de afaceri români din Occident dornici sã investeascã acum în România. Cunosc însã oameni de afaceri români refugiați în Occident în ultimele decenii, pentru cã nu mai puteau face fațã condițiilor de luptã anticapitalistã ale administrației din România tranziției: Marian Budimir, Silviu Sanda ș. a. Știu cã forțele de producție din China s-au oferit sã ne facã repede și bine, la prețuri foarte avantajoase, autostrãzi în România. Au fost refuzați, singura explicație posibilã fiind aceea cã n-au vrut sã mituiascã factorii de decizie din România pentru a primi contractul. Când un prim-ministru P.S.D. primește șpagã 30 de milioane de euro, el produce României o pagubã de peste 500 milioane euro. Fiind un produs comunist, care trebuie sã distrugã tot ceea ce este valoare în țara lui, în cârdãșie cu gunoiul moral internațional, desigur cã nu-i pasã de pagubele produse. Dacã orice ofertã respinsã este o ofertã neînsoțitã de mitã, mi-e foarte greu sã discern vreun contract în curs de derulare în afara mitei. Pe undeva, când sute de milioane de dezmoșteniți ai sorții vor sã distrugã tot, faptul pare de înțeles, când economia subteranã și cea cu rãdãcini necinstite ajunge sã reprezinte în multe țãri, chiar și 70% în numeroase ramuri economice, și aceastã situație devine din zi în zi tot mai normalã. Nu știu situația actualã, dar ani la rând, fondurile europene nerambursabile, ajutoarele, n-au fost folosite în România, nu s-au acceptat cadouri de zeci de milioane de euro, pentru cã, ani la rând, întreprinzãtorul era pus sã semneze cã a primit un milion cadou de la Europa, i se dãdeau 500.000 și i se cerea socotealã cum a utilizat milionul, dupã care intra în pușcãrie. Câți funcționari cinstiți or mai fi și de unde mai pot apare, când de 30 de ani necinstea e la ea acasã în România, într-un mod incredibil de firesc.

Personal, pentru cei peste 20 de ani munciți în România, am primit pensia de vârstã cu 4 ani întârziere, o realizare pentru care nu am dat mitã. Dar nici n-am primit pensia din urmã. Veneam de 2 ori pe an în patrie, mergeam la Casa de Pensii, funcționara de la ghișeu, indiferent cine era, îmi spunea: „Dosarul nu e complet”. Eu spuneam cã e complet, așteptam sã fie adus dosarul, acesta era cercetat, se stabilea cã e complet și cã urmeazã sã primesc în curând pensia. De douã ori pe an, scena s-a petrecut de vreo 8 ori în patru ani. De la început, am lãsat unei verișoare o procurã notarialã, ca sã se mai intereseze și ea de dosarul meu. În al patrulea an, eram destul de iritat cã se întârzie plata pensiei și am fost împreunã cu verișoara și cu procura notarialã. Când am protestat decent, cã pentru a opta oarã mi se spune cã dosarul nu-i complet și la cercetare se vãdește complet, și mai arãt cã de mai multe ori și verișoarei cu procura i s-a tot spus la fel, funcționara a aruncat o privire pe procurã și mi-a spus textual: „Procura este mai veche de trei ani, nu mai e valabilã, trebuie sã-i faceți una nouã, dacã vreți sã vã mai reprezinte legal aici.” Mi-a fost imposibil sã-i mulțumesc pentru sfatul bun pe care mi-l dãduse, când conjunctura e potrivnicã, bunele maniere suferã. Era cât pe-aici sã-mi parã rãu, cã nu i-am mulțumit pentru sfatul cel bun, dar am renunțat dându-mi seama cã în felul acesta aș fi devenit o excepție înfricoșãtoare pentru tot sistemul. Și mi s-a fãcut și mie fricã. Dupã o audiențã la o directoare mai amabilã, cãruia i-am oferit un exemplar din ultimul numãr al Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg, redactat de mine, dosarului meu de pensionare i s-a recunoscut, cu efectul scontat, completitudinea. În realitate, adeverința cu gãrzile fãcute la spital nu cuprinde nici un sfert din gãrzile fãcute, așa cã oricum am ieșit în pagubã. Dar pentru acest lucru nu protestez, am înțeles cã pentru munca suplimentar prestatã e o politicã de stat sã nu se elibereze adeverințe pentru pensie. Și nu protestez, fãrã sã mi se mai facã fricã, pentru cã nimeni nu-ndrãznește sã protesteze. Fãrã excepție.

Sper cã realizați, cã oricine face haz de necaz nu și-a pierdut optimismul. Doar cã devine din ce în ce mai obositor sã-l menții în viațã.

6. Obiectivele Securitãþii au vizat trimiterea unor exilați cu sarcini informative în comunitãþile de legionari din Italia, Spania, Franþa ºi RFG, furnizarea de date referitoare la SAR, biblioteca freiburghezã ºi salariaþii radioului Europa Liberã, predarea scrisorilor mai importante etc. Existã o arhivã a unor scrisori trimise în interiorul comunitãților de exilați din Germania sau alte state în Biblioteca Românã de la Freiburg? Pot fi consultate?

Rãspuns: La Biblioteca Românã din Freiburg existã zeci de mii de scrisori arhivate în ordinea alfabeticã a expeditorilor, din 1949 și pânã spre 1989. Ulterior, încetând subvenția anualã de 250.000 de mãrci a statului vest-german care lupta pe vremuri în numele democrației, civilizat, contra comunismului, nu a mai avut cine sã munceascã la arhivarea scrisorilor, care existã în zeci de cutii fãrã a fi sortate. Media de vârstã a voluntarilor care mai lucrãm e ușor peste 80 de ani, și, fapt îmbucurãtor, media de vârstã a tuturor membrilor Institutului Român din Freiburg abia trece de 75 de ani. Neavând posibilitatea de a mitui factorii de decizie din România, ne mulțumim sã conservãm ceea ce s-a fãcut, cât se poate de devotat. Existã în România, mai ales la Academia Românã, savanți romantici care vor sã ne ajute. Dar oficiul juridic al Academiei, în cârdãșie cu Institutul Cultural Român (format inițial din rãmãșițele mai puțin dotate cu spirit întreprinzãtor capitalist din cadrul DIE), o instituție care m-a desconsiderat, personal, ca pe ultimul om în trei rânduri, considerã cã e prea multã muncã pentru el ajutorarea Institutului Român din Freiburg, ori numai Institutul Cultural Român ar putea salva Biblioteca Românã din Freiburg. Ca sã-nțeleagã toatã lumea: în lipsã de câini, hai sã acceptãm niște lupi sã pãzeascã stâna. Fiind vorba de hrana lor, o s-o îngrijeascã și o s-o apere de leoparzi și de jaguari.

Securitatea trimitea agenți cu misiune de învrãjbire, considerând unitatea exilului drept unul din cele mai mari pericole care ar fi putut pândi comunismul în România. Dar acești agenți, prin misiunea lor, semãnau foarte mult cu jigodiile exilului netrimise de Securitate, care cultivau neînțelegerile și invidiile dintre români, ca sã fie și ei într-un fel importanți. Am fost personal încercat de un agent american, dacã nu sunt cumva trimis de securitate. Respectivul îmi zice, dupã o discuție de vreo orã, la o bere, în treacãt: „Am auzit cã și pãrintele Popa din Freiburg ar avea ceva relații cu Securitatea.” L-am privit cu milã și i-am spus: „În pãrintele Popa am mai multã încredere decât în mine.” S-a relaxat, dar nu mi-a mai acordat nici o importanțã. Probabil cã era numai verificator.

7. Într-o Notã a unei surse, date Securitãþii în 24 aprilie 1961, se precizeazã cã „prinþul Nicolae a devenit stãpân la Freiburg, deoarece a cumpãrat clãdirea în care [era] biblioteca ºi l-a instalat acolo pe Fotino” cu scopul de a-i câºtiga pe legionari de partea sa, relaþia reciprocã fiind sedimentatã, în realitate, încã din anii ’30. Care a fost relația dintre prințul Nicolae și membrii Bibliotecii de la Freiburg?

Rãspuns: Prințul Nicolae era iubit pentru cã nu era înfumurat, dar era șarmant, chiar și atunci când înjura ca un birjar, fãrã patimã însã. Legionarii codreniști erau monarhiști, cu durere îl detestau pe Carol al II-lea și-și spãlau vinovãția de a nu-l suporta pe fostul monarh, iubindu-i excesiv fratele mai mic care era simultan mason și filolegionar, combinație foarte stranie, masonii fiind internaționaliști, dar nu mai insist, ca sã nu devin ridicol, întrucât prin mituirea șefilor au intrat în masoneria românã de astãzi o sumedenie de analfabeți și infractori cu cazier de drept comun, care n-au absolut nimic comun cu spiritul masonic, începând de la sãpun și terminând cu dogma.

Prințul Nicolae, așa cum ați menționat, a cumpãrat o clãdire în Mercitrasse, în Freiburg, unde a funcționat câțiva ani Biblioteca Românã sub directoratul lui Virgil Mihãilescu. Nu l-a instalat acolo pe nici un Fotino. Bãnuiesc cã vã referiți la Fotin Enescu, secretarul particular al prințului, pe care Nicolae l-a pus directorul unui magazin de mașini automate de spãlat rufe care, la vremea respectivã nu se fabricau în Europa decât în Anglia. Pentru a înfrânge concurența altor magazine similare din Freiburg, Prințul și Fotin au stabilit cã acordã reparații în garanție timp de 3 sau de 5 ani. Aceste reparații nu se putea efectua decât în Anglia, la fabricã, contra cost, dupã ce se plãtea taxã de export și apoi de reimport, transportul în Anglia și înapoi etc. Magazinul ar fi putut, mai avantajos pentru Prinț, sã dea o mașinã de spãlat rufe nouã, decât sã asigure reparația, dar atunci ar fi vrut mai toți clienții mașini de spãlat noi, dupã 3 sau 5 ani. Astfel cã Prințul Nicolae, fiind aproape în faliment, în orice caz, pierzând mulți bani cu aceastã afacere cu mașini de spãlat, a închis magazinul lui Fotin și a vândut clãdirea Bibliotecii Române, fapt care a tensionat pentru mai mulți ani relația Prințului cu Virgil Mihãilescu, directorul fondator al bibliotecii.

8. Înfiinþatã în 1 mai 1949 din iniþiativa lui Virgil Mihãilescu ºi susþinutã, ulterior, de prinþul Nicolae, exilat o vreme în Italia, Biblioteca de la Freiburg, transformatã începând cu 1959 în institut de cercetãri, a ajuns sã reprezinte o sintezã arhivisticã ºi un simbol cultural al exilului, realitate consemnatã chiar și în documentele Securitãții (DIE). În fapt, ea este singura instituþie de acest gen care deþine o colecþie aproape completã a tuturor revistelor ºi gazetelor româneºti din exil, o bibliotecã fabuloasã pãstrãtoare a unor valori culturale românești inestimabile. Istoricul și diplomatul Neagu Djuvara a afirmat într-un interviu cã Biblioteca de la Freiburg i-a fost foarte prețioasã, fiind în fond, “singura bibliotecã româneascã din Occident fãcutã de români, cu cãrþi româneºti despre România”. Aveți, de asemenea, un numãr de 59 de personalitãți științifice și culturale afiliate asociației Bibliotecii freiburgheze, din diferite state europene. Cu siguranțã, însã, importanța, semnificația, valoarea și resursele inestimabile ale bibliotecii nu sunt pe deplin cunoscute în țarã sau în Occident, deși instituția întruchipeazã prin excelențã arhiva exilului românesc de dupã 1945. Existã proiecte de cercetare sau programe dezvoltate sub egida Bibliotecii freiburgheze?

Rãspuns: La Biblioteca Românã din Freiburg s-au realizat în peste 70 de ani 360 de teze de doctorat și lucrãri de licențã. Inițial, mai ales de cãtre români din lumea liberã, iar dupã 1990 și de cãtre români din țarã. Dar și mulți strãini și-au fãcut doctoratul cu material documentar de la noi, ca, de pildã, un japonez care a susținut la Tokio o tezã de doctorat despre Ștefan Baciu, cu un profesor japonez care îi fusese student lui Ștefan Baciu la Universitatea din Honolulu. Am avut și doctoranzi români din zonele limitrofe patriei locuite de români, de pildã, o tânãrã din Voivodina, precum și un tânãr din Basarabia stabilit în Canada. Apoi, Buletinele anuale ale Bibliotecii Române din Freiburg cuprind multe sute de pagini de studii, o serie dintre ele privind exilul, dar și Basarabia și Bucovina, lupta anticomunistã și alte subiecte care devin din ce în ce mai curajoase, în ultima vreme. În 2018, cu ocazia centenarului Marii Uniri am organizat o sesiune specialã de comunicãri științifice în colaborare cu Academia Românã și savanți din Republica Moldova. Lucrãrile respective au apãrut într-un volum editat la Editura Academiei. Mai vin la noi sã cerceteze materiale de negãsit în altã parte și cercetãtori faimoși, profesori universitari nu numai din România, ca Mircea Anghelescu, Ion Dur sau Alexandru Ruja, ci din întreaga Europã sau chiar din America de unde a venit anul trecut celebrul istoric din Washington, Paul Shapiro, care a rãmas la Freiburg o sãptãmânã întreagã. Orice savant cu dragoste de adevãr este binevenit sã studieze textele documentare ale Bibliotecii Române din Freiburg.

9. Am amintit despre primii finanțatori ai Bibliotecii de la Freiburg și despre creatorii ei, la care trebuie adãugatã, în timp, susținerea financiarã a guvernului federal german (pânã în 1985) sau chiar a Vaticanului (prin preoții Florian Müller și Octavian Bârlea). Care sunt sursele de finanțare ale acestui remarcabil institut cultural al tuturor românilor, acum?

Rãspuns: În momentul de fațã, supraviețuim pentru cã avem o chiriașã, cotizațiile membrilor de-abia reușind sã acopere costul celor douã asigurãri obligatorii pentru clãdire, una împotriva cataclismelor, incendiilor și pagubelor de la fulgere, inundații, grindinã etc. și alta contra pagubelor provocate de cãderea unui arbore din grãdinã peste altã casã sau peste o mașinã de pe stradã, sau dacã se gãurește un rezervor de pãcurã din pivnițã și periclitãm astfel solul de sub clãdire etc. Mai trãim din donații, care ne mai salveazã din când în când. Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, în jur de 2000 euro pentru 250 de exemplare anual, cu ilustrații color (ultimul numãr are 800 de pagini), este plãtit de mine din buzunar, dar și scris de mine, mai mult de jumãtate.

10. Conþinutul Bibliotecii Române de la Freiburg, creatã de Virgil Mihãilescu dupã modelul instituțiilor interbelice, este datorat aproape în întregime donatorilor, iar activitatea Bibliotecii, întâlnirile culturale, conferințele, participãrile unor personalitãți românești sau invitațiile adresate inclusiv autoritãților germane a denotat creșterea celebritãții tãcute, dar evidente a acestei instituții culturale a românilor dinafara granițelor. Pe de altã parte, este știut faptul cã românii nu au fost foarte solidari în exil, sau, în orice caz, nu suficient. Aveți în vedere reeditarea operelor de importanþã ale culturii române, cel mai probabil în parteneriat cu statul român?

Rãspuns: Este un subiect de reflecție. Oricum în multele mii de pagini ale celor șapte Buletine al Bibliotecii editate de mine au apãrut sute de pagini de scrisori ale lui Horia Stamatu cãtre Sanda Stolojan, sute de pagini din scrierile Marioarei Golescu, jurnalul inedit al lui Octavian Vuia, rapoartele inedite ale consilierului cultural al României la Lisabona, Mircea Eliade, deci foarte multe materiale inedite interesante și chiar importante pentru cultura româneascã. Recenzãm anual sute de cãrți și de reviste, cu precãdere din România. Nu concurãm nici o editurã româneascã, dar cãutãm sã tipãrim materiale inedite de valoare indiscutabilã. Avem ceva proiecte în derulare cu Editura Academiei Române, cu Muzeul Brãilei, condus de Academicianul Ionel Cândea, cu mai multe universitãți, mai ales din România. Aveam și cu Institutul Hurmuzachi din București, dar acesta s-a desființat pentru cã funcționa foarte bine și fãcea notã discordantã cu restul României.

11. Fãrã îndoialã, Biblioteca a trecut prin momente dificile de-a lungul anilor, iar permanenta supraveghere din partea Securitãții a directorului și colaboratorilor acesteia, inclusiv încercarea de scoatere a instituției de “sub influența emigrației reacționare” și transformarea ei într-un centru de documentare favorabil țãrii sunt realitãți consemnate în dosarele CNSAS. Cât de importantã a fost în acest context susținerea venitã dinspre autoritãțile sau personalitãțile locale germane (primar, intelectuali etc) a acestei Biblioteci, parte a Asociației Românilor din Sud-Vestul Germaniei?

Rãspuns: Biblioteca Românã și Institutul Român din Freiburg sunt o asociație germanã de sine stãtãtoare, nu suntem parte a nici unei alte asociații.

În ultimii ani, Primãria din Freiburg ne-a tot promis sprijin abstract, în vederea obținerii de fonduri europene, dar finalizarea întârzie. Sunt preferate pentru a fi sprijinite financiar organizațiile comuniste sau, în orice caz, cu un excesiv caracter de stânga. Avem în asociația noastrã câțiva colegi mai tineri care se roagã la Dumnezeu sã dau în mintea copiilor mai repede și sã declar la Primãrie asociația drept comunistã. Germania susține cu mai multe miliarde de euro anual asociațiile de extremã stângã, corecte politic. Asociația noastrã nu mai este sub influența emigrației reacționare și este foarte deschisã spre România, dar emulație intelectualã și cinste, moralitate, nu observãm decât la Academia Românã și la mai multe catedre din diferite universitãți din România cu care suntem fericiți cã putem întreține relații de colaborare cultural-științificã oneste, democratice și de un patriotism de cea mai nobilã calitate.

12. Cu certitudine istoria exilului românesc nu poate fi scrisã, cunoscutã sau înțeleasã fãrã materialul arhivistic de la Freiburg, chiar dacã Parisul a constituit centrul exilului politic, cultural, militant sau real. Biblioteca, unicã în Europa și în lume prin conceptul ei de a aduna manuscrise, memorii, obiecte de artã, hãrți, publicații, periodice este, în mod indubitabil, și un simbol al anticomunismului, al rezistenței politice și culturale. Care este acum atmosfera din jurul Bibliotecii și mã refer aici inclusiv la mai vechii colaboratori, la cei care mai sunt în viațã?

Rãspuns: Noi suntem pentru creștinism și religie, în general, fãrã violențã, pentru democrație, pentru tradițiile care înnobileazã moral omul, dar încercãm totuși sã dibuim și caracteristicile dizidenței comuniste care, spre sfârșitul acestui secol, ar putea salva omenirea de dezastru. Avem ca reper, din acest punct de vedere, China actualã. Numãrul membrilor Institutului Român din Freiburg care se apropie de vârsta de 100 de ani scade vãzând cu ochii. Ne-au mai rãmas peste 98 de ani ca vârstã, doamna Rodica Moșinschi, decoratã cu Meritul cultural în rang de ofițer, și domnul maior Valerian Dobrescu, veteran al Armatei Naționale Române, specialiștii știu despre ce este vorba. Peste vârsta de 90 de ani sunt mai mulți, altfel n-am putea fi cu media vârstei atât de aproape de 80 de ani. Dar Dumnezeu ne mai rabdã, deși majoritatea suntem incorecți politic, fațã de cerințele infracționale actuale.

13. Vã rog sã evocați câteva dintre personalitãțile exilului pe care le-ați cunoscut personal și care v-au impresionat prin forța de a ști sã-și stãpâneascã destinul în exil, dar și sã-i dea un contur cultural permanent.

Rãspuns: Trebuie sã vã mãrturisesc cã de peste o jumãtate de secol sunt impresionat de faptul cã marile personalitãți au cel mai firesc comportament. Înfumurarea, distanțarea de interlocutor sunt practicate de mediocri care-și închipuie cã sunt importanți. Dacã în ultimii 30 de ani am participat la toate sesiunile științifice ale Institutului Român din Freiburg, înseamnã cã am avut prilejul sã cunosc multe din personalitãțile exilului. Nicolae Stroescu Stânișoarã și George Ciorãnescu mi-au fãcut chiar onoarea de a-mi prefața câte o carte din cele pe care le-am publicat în ultimele decenii. Exilul românesc din Franța și cel din Germania mi-au fost mai accesibile, eu locuind în Germania și cãlãtorind mai ales în Franța, preferând desigur Parisul, cât am putut de frecvent. Ca sã-l întâlnesc pe Ilie Constantin, sau pe George Astaloși trebuie sã merg la Paris. Dar alți membri marcanți ai exilului românesc din Franța: profesorii Vlad Constantinesco. Matei Cazacu, Alexandru Herlea, precum și soții Stolojan, Antonia Constantinescu, Neagu Djuvara, Nicolas Trifon, Iancu Perifan veneau destul de des la Freiburg, la sesiunile științifice ale Institutului Român, sau la Congresele Uniunii pentru Culturã și Limbã Aromânã, care-și avea de asemenea sediul la Freiburg de prin 1983. Relațiile cele mai strânse le aveam cu românii din Germania și mai ale cu cei din zona Freiburgului dintre care mulți mi-au fost chiar pacienți, eu fiindu-le medic de familie, de pildã, membrului fondator al Bibliotecii Române din Freiburg Aurel Teușan. L-am cunoscut foarte bine pe Petre Vãlimãreanu editorul revistei „Vatra” din 1951 și pânã în 1994, revista cu cea mai lungã viațã în exilul românesc, la care am și colaborat, în ultimii ani ai apariției acesteia. Membri marcanți ai exilului prin valoarea moralã și culturalã au mai fost, în Freiburg: pãrintele Dumitru Popa care în lagãrul de la Buchenwald prin 1942 sau 1943, unde era deținut, a editat prima publicație a exilului românesc, revista „Bomba”. De la pãrintele Popa am aflat cã în lagãrul de concentrare de la Buchenwald au murit într-un bombardament american în august 1944 Ernst Thälmann, șeful comuniștilor germani, și prințesa Mafalda a Italiei. Ar mai fi mulți de menționat, pentru valoarea lor moralã deosebitã, ca maiorul Pãunescu, sau Caranfil Spânachi, dar repere științifice importante, de la care am primit câteva șlefuiri, au fost în Freiburg: profesorul Mihai Prodan, considerat la vremea lui cel mai important profesor de silviculturã din Germania, profesorul romanist și distinsul scriitor Paul Miron și ilustrul doctor Crișan Mușețeanu, de asemenea savant și scriitor important, dar prea puțin cunoscut, care-mi povestea cã fiind el și cu colegul lui, Șerban Milcoveanu, legionari, au fost dați afarã de comuniști din învãțãmântul superior medical și trimiși medici de circumscripție samitarã, unul în cartierul Dudești, celãlalt în Vãcãrești, crezând comuniștii cã evreii majoritari în cartierele respective îi vor sãtura de naționalism pe cei doi mari medici români. Murea de râs Mușețeanu, povestindu-mi cât de frumos se purtau evreii cu el și cu Milcoveanu și cât de fericiți erau cã aveau ca medici de familie pe doi din cei mai eminenți medici ai României. Proștii de comuniști,spunea Mușețeanu, nu și-au dat seama cã evreii fiind un popor mult mai civilizat decât românii, apreciazã mai mult decât compatrioții noștri faptul cã au la dispoziție un doctor care nu greșește niciodatã. În cartiere ne-evreiești, am fi dus-o mai rãu. Am cunoscut aproape la fel de bine exilul românesc münchenez, cu Pavel Chihaia, editorul poet Ion Dumitru, jurnaliștii și scriitorii de la „Europa Liberã” din care i-am mai menționat pe Nicolae Stroescu Stânișoarã și pe George Ciorãnescu, fiind cazul sã-i mai adaug acum pe Gafton, fratele poetului din România Marcel Gafton, cãsãtorit cu Letiția Cifarelli, Ion Cicalã, poet de talent, doamna Alice Zwölfer, cu al cãrui frate fusesem amic în România. Observ cã trebuie sã pun frânã, ca sã nu devin elegiac și inundat de amintiri.

14. Plecând de la arhitectura boemei bucureștene postbelice, ca sã parafrazez titlul unui volum memorialistic pe care l-ați publicat în 2018, cum ar arãta portretul exilului românesc acum? Mã gândesc, de pildã, la faptul cã ambii fii ai pictorului, eruditului și cãrturarului Camilian Demetrescu, deși stabiliți în Italia, vorbesc limba românã. Dar, cel al emigrației desfãșurate din rațiuni preponderent economice dupã 1990?

Rãspuns: Ca o observație de principiu: în rândul intelectualilor mai ales, procentajul de oameni de înaltã moralitate era mai mare în Occident decât în România predecembristã. Eu însumi am doi copii și observ foarte exact cum influența mentalitãții (nu mai pot sã-i zic civilizație) occidentale asupra lor este mult mai puternicã decât asupra mea și a celor de la vârsta mea în sus. Am cunoscut în exil români, de obicei cãsãtoriți cu localnice ne-românce, care fiind totuși foarte corecți, evitau sã aibã de-a face cu români. Nu dau exemple, pentru cã aceia pe care-i cunosc sunt corecți și nu-mi pot permite în banditismul generalizat actual sã personalizez deficiențe pânã la urmã nesemnificative în context. Însã pot da exemplu de român care cautã românii în strãinãtate și este un personaj fermecãtor, fiind neamț din România, din Banat, care a învãțat limba germanã dupã repatriere, pentru cã pe strada pe care a copilãrit în Timișoara erau preponderent copii sârbi, iar el ca limbã strãinã, a învãțat de aceea limba sârbã. Este vorba de Anton Hofmann, un personaj fermecãtor, ca și Heinz Götsch, pe care cunoscându-i în Germania, mi-am putut da seama în mod evident ce acțiune binefãcãtoare poate avea România asupra evoluției psihice a unor germani. Supraviețuitorii vechiului exil românesc s-ar putea caracteriza ca dovedind astãzi o înțelepciune obositã. Aceasta și pentru faptul cã trebuiesc adãugați cel puțin 30 de ani vârstei cu care au ajuns în libertate. Ei nu mai sunt o forțã politicã, dar au rãmas o autoritate moralã a cãrei existențã și a cãrei amintire pot oricând contribui la redresarea moralã a poporului român, împreunã cu o infimã elitã moralã româneascã, fãrã nici o legãturã obligatorie cu cultura, aciuitã acasã în zone mânãstirești-bisericești. Pãrerea mea sincerã este cã România mai existã numai pentru cã mai sunt români care se roagã la Dumnezeu pentru acest lucru.

Emigrația economicã din ultimele decenii este foarte legatã de România actualã. Mai ales un partid nou, care vrea sã salveze România, din câte am auzit, poate aduna cel puțin 2-3 milioane de voturi din emigrație, dacã românii din alte țãri nu vor mai fi împiedicați sã voteze. Dupã mine, a aștepta 10 ore la coadã, ca sã votezi, este o formã de a împiedica votul. Ultima votare, pentru președinte, a fost perfect organizatã, dar a fost prima bine organizatã dupã 20 prost organizate. Are dreptate Pavlov cu teoria reflexelor condiționate: dacã-ți bați joc de un popor de 20 de ori, este îngrozitor de greu sã-l convingi cã nu-ți mai bați joc de el. E nevoie acum de 20 de votãri bine organizate, ca sã schimbãm reflexul condiționat precedent.

Bãtrânii sunt sfãtoși. Sã vã mai spun una: un membru marcant din emigrație al partidului care vrea sã salveze România, îmi explica mie cã el, în principiu, conform doctrinei partidului, n-are nimic contra homosexualilor. Și pentru cã a vãzut cã sunt dispus sã-l mai ascult, a adãugat: E adevãrat, nu mi-ar place ca fetița mea, când va crește, sã se facã lesbianã. Atunci de-abia i-am dat replicã: Dar de ce? Acum lesbienele au dreptul sã se mãrite una cu alta, sã întemeieze o familie și chiar sã facã rost de un spermatozoid cu care sã nascã și sã formeze chiar de mic copil o nouã lesbianã, sau, dacã naște un bãiețel, sã-l cedeze pentru a fi înfiat în același scop la doi soți homosexuali. A cãzut și el pe gânduri. Altminteri, un om onest și harnic.

15. Cu siguranțã, intelectualii exilului s-au constituit înainte și, mai cu seamã, dupã cãderea comunismului, în actori relevanți ai imaginii de țarã. Pãstrând tonul ineditelor Conferinte freiburgheze cum ați vedea împlinit dezideratul elaborat al brandului de țarã azi?

Rãspuns: Românii pot fi extraordinari în fel de fel de domenii. Unii din ei chiar sunt, dar nu existã o organizare perfectã spre binele României. Acesta rãmâne un deziderat care încã mai entuziasmeazã anumiți diplomați români. Pentru cã nu sunt pesimist, vãd viitorul incert.

Conf. univ. dr. Anca Stângaciu, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Sursa: VESTEA de MEHADIA