Remember - 76 de ani de
la 23 august 1944 –
„Un Stalingrad pe Dunăre”
Ec. dr. Wilfried Lang, Germania
23 August 2020
Se împlinesc
76 de ani de la actul infam al celui care - pe atunci, încă rege -, la 23
august 1944 şi-a trădat Armata şi Poporul. Pe cei cărora calificarea de
Trădător de Ţară a fostului suveran le crează disconfort şi protestează
violent, îi întreb, rugându-i respectuos să-şi răspundă cu sinceritate: cum
poate fi numit actul prin care un suveran arestează capul de facto al Armatei
Ţării şi - în plin conflict militar -, îl predă plocon inamnicului? Atunci, la
23 august 1944, pentru România şi pentru Germania s-a întâmplat un al doilea
Stalingrad, mai distrugător chiar decât cel din 1942-1943 de la Cotul Donului.
România şi-a pierdut onoarea, iar între 23 august şi 12 septembrie 1944, Armata
Română s-a aflat în situaţia de a avea inamici atât pe fostul aliat - Germania,
cât şi pe cel di 22 iunie 1941 şi dintotdeauna - Rusia Sovietică. Mii de
militari români şi germani au fost luaţi prizonieri de Armata Roşie, care a
considerat nefericita proclamaţie din seara zilei de 23 august 1944 citită de
regele-trădător drept capitularea necondiţionată a României. Cei mai mulţi
dintre ostaşii români şi germani nu şi-au mai văzut niciodată familiile, iar
consecinţele trădării le simţim şi astăzi. Ce a urmat după ocuparea României de
către trupele sovietice (jafuri, crime, violuri, hoţii la vedere, abuzuri...)
şi decorarea trădătorului de către Stalin cu Ordinul Pobeda, au relatat şi
presa vremii şi istoricii...
Cu ani în
urmă, un fost ofiţer a predat lui Nicolae Ceauşescu agenda lui Carol al II-lea
- găsită după bombardamentul german din 24 august, ascunsă timp de decenii - în
paginile căreia Mareşalul Ion Antonescu şi-a consemnat impresiile fierbinţi ale
orelor petrecute în camera-seif, unde fusese închis de regele Mihai.
Preşedintele de atunci al României nu a distrus-o. A dat ordin să fie păstrată
pentru posteritate. Prin generozitatea regretatului profesor Gheorghe Buzatu, a
revistei ART-EMIS şi a portalului Ziariştii Online, conţinutul însemnărilor
Mareşalului au fost accesibile publicului larg. Astăzi, la 76 de ani de la
Marea Trădare Naţională de la 23 august 1944 comisă de regele Mihai şi camarila
sa, operaţiune supranumită de onorabilul domn Wilfried Lang prin titlul
filmului realizat de domnia sa „Un Stalingrad pe Dunăre”. Vă reamintim că
(excluzând relicva regală înmormântată cu un fast costisitor nemeritat), toţi
participanţii şi/sau implicaţii în complotul de la 23 august 1944 au trecut în
altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în
temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale
sovietelor.
O palmă dată
poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care
cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă
23 august
1944 reprezintă unul dintre momentele jenante din istoria românilor. Ce n-aş da
să-l pot contrazice pe scriitorul Ştefan Dumitrescu care afirmă că „suntem un
popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm singuri valorile”? Tot el,
referindu-se la acel ruşinos 23 august, scria: „...Mareşalul avea să fie
arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese nici caşul de la gură... Când
au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el treaba asta, l-au arestat pe
Antonescu, ruşilor nu le-a venit să creadă... Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat
joc de noi? Cum adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce
ne fac ei cadoul ăsta? [...] aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem
duşmanilor de moarte cadouri şi tot noi le plătim după aceea. [...] Aceia care
l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au
crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele
mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare”[1].
Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa
numitul Tribunal al Poporului şi derulat sub regie străină, în stilul
execuţiilor sumare, a fost „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui
neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de
ştampilă”[2].
În cele ce
urmează, vă prezentăm o adaptare a unui mai vechi text-interviu al economistului
Wilfried H. Lang din Germania, în care domnia sa ne reaminteşte cele întâmplate
după evenimentele de la 23 august 1944. Este opinia unui martor ocular -
participant activ la luptele de după 23 august 1944 pe teritoriul României -,
despre evenimentele petrecute în urmă cu 76 de ani [3]. (Ion Măldărescu,
ART-EMIS).
La 23 august
1944 am pierdut totul!
Wilfried
Lang, Germania
Nu am fost
doar martor ocular, ci participant direct, desigur, fără voia mea, devenind
păgubaş din toate punctele de vedere. Începând din noaptea de 24 spre 25
august, am fost smuls dintr-o viaţă normală de elev de liceu şi aruncat în
plină vâltoare a războiului, cu lupte crâncene de artilerie între foştii aliaţi
români şi germani. De pe o zi pe alta, familia mea a pierdut totul: mobilierul,
îmbrăcămintea şi celelalte bunuri din gospodărie. Am rămas cu ce am avut pe
corp, cu câte o pătură, un rucsac şi câteva sandvişuri făcute la repezeală.
Trupele germane, în special Divizia a 5-a Antiaeriană a Wehrmachtului, care
apăraseră spaţiul aerian al României încă din 1941, aveau ordin să ne acorde
protecţie şi să ne ia cu ei în caz de retragere. Trupele germane au fost
încolţite de foştii fraţi de arme români, deveniţi inamici peste noapte, fiind
obligaşi să se retragă după lupte sângeroase pe valea Teleajenului, prin
trecătoarea Bratocea, în direcţia Braşov.
Firesc, vă
întrebaţi de ce mă aflam în România? Încă din anul 1920, tata fusese trimis de
„Royal Dutch Shell” în România şi conducea secţia de construcţii a Astra
Română, cea mai mare societate petrolieră din ţară. Urmasem şcoala la Ploieşti,
până la 1 august 1943, când, după acel bombardament năprasnic al aviaţiei
anglo-americane, tata a hotărât evacuarea familiei la Boldeşti. Acolo era o
schelă a Astrei Române, cam la 10 km Nord de Ploieşti, pe valea Teleajenului,
apărată de o baterie antiaeriană germană cu tunuri grele de 128 mm şi ghidată
prin radar, în jurul căreia bombardierele Aliaţilor Vest făceau un mare ocol,
de teama puterii de foc a acesteia.
Am făcut şi
un film documentar despre ce s-a întâmplat în acel august 1944. Pentru
realizarea obiectivă a unui asemenea documentar s-au făcut ample şi minuţioase
cercetări şi filmări care au durat timp de peste trei ani - atât în ţară, cât
şi în străinătate. Am considerat că este corect şi necesar acest demers având
calitatea, dar şi avantajul de a fi fost
participant direct la cele petrecute atunci. Am beneficiat şi de posibilitatea
consultării unor de biblioteci şi documente de arhivă din Anglia, Franţa,
Germania şi Statele Unite ale Americii. În 1994, am realizat filmul documentar
cu titlul „Un Stalingradul pe Dunăre”, a cărei premieră a avut loc în aprilie
1995 în Germania şi la care a fost prezent fostul rege Mihai I, dar şi mulţi
veterani ai celui de-Al Doilea Război Mondial.
Conţinutul
bogat în prea numeroase adevăruri incomode al filmului a făcut ca filmul să nu
fie prezentat oficial în România decât după trecerea multor ani - în data de 13
iunie 2015 - în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice
„Ştiinţa, Istoria, Armata şi Serviciile Speciale în apărarea României”
organizată de Revista ART-EMIS şi Asociaţia cadrelor Militare în rezervă şi în
Retragere - S.R.I. Filiala Vâlcea, sub directa organizare a domnului Ion
Măldărescu şi domnului Col. (r) Grigore Predişor, cu susţinerea primarului de
atunci al comunei Prundeni-Vâlcea, domnul Horia Horăscu.
La
vizionarea filmului „Un Stalingradul pe Dunăre” a fost prezent un public de
elită alcătuit din generali şi ofiţeri activi sau în rezervă ai Ministerului
Apărării Naţionale, ai Ministerului de Interne şi ai Serviciilor Speciale (în
ordine alfabetică: Conf. univ. dr. Florian Bichir, General (r) Prof. dr. Mircea
Chelaru, Dr. Monica Ghiurco, Comandor, Prof. dr. Olimpiu Glodarenco, General
Mr. (r) Ilie Gorjan, Prof. univ. dr. Corvin Lupu, Ion Măldărescu, Col. (r) dr.
ing. Anatol Munteanu - Membru A.O.Ş.R., Comandor, Conf. univ. dr. Marius
Nicoară, Prof. dr. Gh. Constantin Nistoroiu, Nicoleta Nistoroiu, Col. (r) Ion
Petrescu, Dr. Alba Popescu, Prof. univ. dr. George Potra - Membru A.O.Ş.R.,
Col. (r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, Comandor (r) Prof. dr. Jipa Rotaru
- Membru A.O.Ş.R., Col. (r) dr. Tiberiu Tănase, Col (r) Filip Teodorescu,
General Br. (r) Prof. univ. dr. Cristian Troncotă, Dr. Liviu Ţăranu, Prof.
univ. dr. Petre Ţurlea - Membru A.O.Ş.R., Col. (r) Mircea Vâlcu Mehedinţi, Ana
Maria Vizanty, Comandantul şi ofiţeri ai Garnizoanei M.Ap.N. - Vâlcea,
Comandantul şi ofiţeri activi ai Inspectoratului de Jandarmi - Vâlcea şi
S.R.I., precum şi un public numeros). Filmul s-a bucurat de un interes
deosebit, fiind subtitrat în limba română.
Revenind la
evenimentele de acum 76 de ani, fapt incontestabil este că, după ce lanţul
victoriilor germano-române pe Frontul din Est luase definitiv sfârşit,
culminând cu catastrofa de la Stalingrad, cercurile de conducere din România au
început să caute soluţii pentru a ieşi cât mai puţin vătămate din această
situaţie dezastruoasă. În bună parte, chiar cu consimţământul Mareşalului
Antonescu se făcuseră demersuri diplomatice prin Suedia, Turcia, Portugalia,
Egipt, dar niciunul finalizat. Multe iluzii, vagi promisiuni, tărăgănări şi
speranţe efemere au consumat timp preţios, nerecuperabil apoi, când tăvălugul
de foc sovietic se apropiase de graniţele României Mari. Mai mulţi martori prezenţi
atunci la comandamentul german din Bucureşti ne-au confirmat faptul că au
raportat aceste informaţii la Cartierul General a lui Hitler, care însă a
refuzat să dea crezare acestor „zvonuri de latrină”. El a spus: „...Antonescu
wird mich nicht verraten!” (nu mă va trăda), neţinând cont că alţii ar putea să
o facă după eliminarea prealabilă a lui Antonescu. Război de imagine pe frontul
media
Oberkommando
der Wehrmacht (Înaltul comandament al Wehrmachtului, prin şeful Misiunii
Militare Germane în România, Generalul Hansen, a putut desprinde doar patru
avioane Junkers JU 87 de pe aeroportul din Ghimbav. Aceste avioane nu erau
bombardiere propriu-zise, ci avioane de asalt, vânătoare de tancuri,
supranumite „Stuka”. Bombardamentul a fost foarte slab, lovind doar aripa
dreaptă a Palatului Regal şi aşa-zisa „Casă nouă", adică locuinţa Familiei
Regale din spatele palatului. În locul Palatului Telefoanelor, din greşeală sau
din cauza impreciziei de tir, a fost lovit Teatrul Naţional, ars în întregime.
Academia Militară a fost doar uşor avariată. În comparaţie cu cele câteva mii
de tone de bombe lansate de Aliaţii din Vest asupra României, acest atac
trebuie privit ca un gest mai mult simbolic, fără efect militar. Povestea cu
„măcelul îngrozitor” este o invenţie a monarhiştilor, care au prezentat, drept
dovadă, clădiri distruse pe Bulevardul Elisabeta, care însă fuseseră lovite cu
câteva zile mai înainte de bombele anglo-americane. O treime din prizonieri,
morţi în Siberia
În ziua de
23 august, dimineaţa, Regele Mihai l-a chemat la palat pe Antonescu, împreună
cu ministrul de externe, Mihai Antonescu. Amândoi au fost arestaţi. Neştiind ce
să facă cu arestaţii, puciştii au apelat la Lucreţiu Pătrăşcanu, respectiv
Partidul Comunist, să-i preia, pentru a nu fi eliberaţi eventual de forţe
fidele mareşalului sau de către nemţi. Seara târziu, o echipă condusă de Emil
Bodnăraş i-a preluat pe cei doi Antoneşti, transferându-i într-o casă
conspirativă din Vatra Luminoasă, aceasta fiind singura contribuţie reală a
comuniştilor. Tot restul sunt poveşti lipsite de adevăr. De abia după ce
germanii se predaseră fără condiţii Armatei Române, în ziua de 27 august, s-au
format aşa-zisele comitete muncitoreşti, care umblau prin diferitele cartiere
ale Capitalei pentru a găsi nemţi răzleţi, ascunşi prin casele camarazilor
români de odinioară. Realitatea a fost că la luptele propriu-zise, care au
urmat după aceea, conducerea Armatei Române nu a acceptat participarea nici
unui civil şi nicidecum a comuniştilor.
În
concluzie, pe toate planurile, româneşti şi germane, se răspândise confuzie şi
nimeni nu ştia cum ar trebui procedat. Militarii germani din Bucureşti şi
împrejurimi, în măsura în care nu se predaseră Armatei Române, s-au retras în
Pădurea Băneasa, unde s-au strâns în jurul bateriilor antiaeriene ale Diviziei
a 5-a a Wehrmachtului, aflate acolo încă din 1941, pentru apărarea
aeroportului. Aceste unităţi dispuneau doar de armament individual de
infanterie şi tunuri antiaeriene grele, pe amplasamente fixe, fiind imobilizate
în acea zonă. Nici un singur car blindat german nu se afla în Bucureşti sau în
Sudul Carpaţilor. Din această cauză, o încercare de a ieşi din Pădurea Băneasa
pe data de 28 august a eşuat total.
Unităţile
germane din Prahova, Ialomiţa şi Argeş au avut o soartă similară, unele însă
reuşind să se retragă prin trecătoarea Bratocea spre Mureş, unde se afla atunci
graniţa maghiară. Armata germană a pierdut pe teritoriul României Mari, în
special în urma evenimentelor de la 23 august 1944, un efectiv între 400.000 şi
470.000 de ostaşi. Deci, de două ori mai mult ca la Stalingrad în 1942-1943.
Majoritatea fiind, desigur, prizonieri, despre care însă după aceea nu s-a mai
auzit nimic. Ar mai trebui adăugat că Armata Roşie, după spargerea frontului la
Iaşi, unde avusese nişte pierderi imense în oameni şi material, a rămas foarte
surprinsă, când de azi pe mâine nu i se mai opunea nici o rezistenţă din partea
Armatei Române, resturile Wehrmachtului german retrăgându-se în dezordine, tot
fără luptă, căutând doar să salveze ce mai putea fi salvat.
După actul
dela Palatul regal, de teama represaliilor germane, în seara zilei de 23 august
1944, regele a plecat din Bucureşti, undeva în Oltenia, într-un loc secret (la
Dobriţa, lângă Tismana - n.r.), fără nici o legătură spre exterior, ca nu cumva
să-l prindă nemţii şi să se răzbune. Oricum, invocarea bombardamentului german
ca motiv pentru declaraţia de război nu e verosimilă, pentru că doar cu o zi
înainte se promisese trupelor germane „liberă trecere” dacă vor abandona
armamentul greu şi vor părăsi ţara în mod paşnic.
După acel 23
august 1944 - numit de mine simbolic „Stalingradul de la Dunăre” -, România a
pierdut între 140.000 şi 175.000 de ostaşi, luaţi prizonieri de către
sovietici, cu toate că depuseseră armele. Împreună cu prizonierii nemţi,
românii au fost duşi pe jos până în Siberia. Aproape o treime din aceşti oameni
au murit pe drum sau au pierit apoi în lagărele de prizonieri din U.R.S.S. Cert
este că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu câteva luni de zile.
Dacă se ia însă în consideraţie preţul pe care l-a plătit populaţia României,
de atunci şi până în zilele noastre, se pune pe drept cuvânt întrebarea dacă un
asemenea eveniment poate fi sărbătorit sau comemorat[4].
„Era război,
erau trupe germane în ţară şi nu se putea duce la un conflict intern de lungă
durată, trebuia o mişcare decisivă. La sfârşitul lui 42, începutul lui 43, deja
au început să se încurce treburile cu Rusia. Aveam eu un grup, din care făceau
parte Maniu, Brătianu şi mulţi alţii, am discutat foarte mult ce puteam face ca
să ieşim din război. Eram în contact cu Aliaţii. Ne-au spus, până la urmă, din
partea englezilor şi a americanilor, că nu vor mai discuta cu noi până nu
aducem şi comunişti în grup. Nici nu am ştiut ce să cred, eram descumpăniţi că
americanii îi sprijină pe comunişti şi social-democraţi, dar ca să ieşim din
război ne trebuia ajutor. La Cairo au fost numeroase discuţii, se cunosc, dar
nici un răspuns. şi singurul moment când s-a putut face ceva a fost când Rusia
a spart frontul în Est, iar nemţii au luat o divizie de tancuri de la noi şi
le-au mutat în Polonia. Asta a uşurat puţin presiunea germană şi atunci am
făcut ce-am putut. Dar am făcut singuri! Spuneau ruşii că ne-au eliberat. De
unde, că prin Bucureşti au făcut paradă, nu s-a mai tras nici un foc, l-au eliberat
românii. Până la unguri, ruşii n-au mai luptat”[5].
Aranjament grafic - I.M.
----------------------------------------------------------------------------
[1] Ştefan Dumitrescu, Delirul,
vol.II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004.
[2] Ibidem.
[3] Vezi
adevarul.ro/news/societate/la-23-august-1944-pierdut-totul-1_50abf6057c42d5a6638333da/index.html
[4]
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/la-23-august-1944-am-pierdut-totul - 23
august 2014
[5] Ex-Regele Mihai -
https://adevarul.ro/ - 3 mai 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu