O carte document despre
pregătirea Dictatului
de la Viena împotriva României
(30 august 1940)
Redactia ART-EMIS
19 August 2020
Cartea la
care ne referim, semnată de profesorul universitar Nicolae Iuga, este
intitulată „Acțiunile teroriste ale Ungariei în Rusia Subcarpatică și în
România (anii 1938-1939)” și a apărut la Editura Limes în anul 2020. Este o
carte de o valoare documentară deosebită, deoarece aici sunt publicate în
premieră - precedate de un amplu studiu introductiv în limbile română, engleză
și rusă - acte referitoare la raporturile Ungariei cu vecinii săi Cehoslovacia
și România în anii 1938-1939, ani imediat premergători celui de al Doilea
Război Mondial. Aceste documente - 106 file inedite -, provin din Arhiva
redutabilului Serviciu Secret de Informații (S.S.I.) al Armatei Române din
perioada interbelică și au o importanță aparte. Rapoartele din acei ani,
întocmite de agenți români în principal de pe teritoriul Ungariei, pun în
evidență acțiunile secrete pe care le-a derulat Ungaria în 1938 în vederea
dezmebrării Cehoslovaciei și a anexarii unor teritorii de la acest stat. Prin
aceste rapoarte, conducerea României de atunci era informată că este posibil în
orice moment ca Ungaria să procedeze în același fel și față de România, lucru
care de altfel s-a și întâmplat, în înlănțuirea de evenimente care a culminat
cu Dictatul de la Viena împotriva României din 30 august 1940.
În
realitate, este vorba nu de unul, ci de două dictate de la Viena, primul
împotriva Cehoslovaciei și al doilea împotriva României. Acestea au fost
precedate de acel de tristă celebritate „Acord de la München” din 29-30
septembrie 1938, semnat între Germania, Italia Franța și Anglia. Hitler a
insistat că singura rezolvare justă a problemei etnicilor germani din
Cehoslovacia se poate face numai prin unirea cu Reichul a zonelor locuite
majoritar de germani. Liderii marilor puteri prezenți atunci la München, Benito
Mussolini (Italia), Neville Chamberlain (Anglia) și Edouard Daladier (Franța)
au căzut de acord cu privire la unificarea cu Germania a regiunilor locuite
majoritar de germani în Cehoslovacia. Cehoslovacilor nici măcar nu li s-a permis
să participe la negocieri, iar Președintele Cehoslovaciei E. Beneš a fost
obligat să accepte această „înțelegere”[1]. A fost o poziție de forță a marilor
puteri asupra unei țări mai mici, așa cum avea să fie doi ani mai târziu și cel
de-al doilea Dictat de la Viena
împotriva României.
Primul
Dictat de la Viena a avut loc pe 2 noiembrie 1938, ca o consecință Acordului de
la München, derulat cu o lună și ceva mai devreme. Prin acest așa-numit
„Arbitraj” s-a decis ca anumite zone din partea de sud a Slovaciei și partea de
sud-vest a Ruteniei Carpatice să fie desprinse din teritoriul Cehoslovaciei și
atribuite Ungariei horthyste, hotărâre luată de către cei doi „arbitri”,
Germania nazistă și Italia fascistă. Ulterior, la 12 aprilie 1939, regentul
Ungariei Miklos Horthy a recunoscut că „revendicările minorităților maghiare
din țările vecine au fost doar tactici îndreptate către un scop strategic,
acela de restaurare a „Ungariei Mari”, care să ocupe întregul bazin
carpatic”[2], respectiv să încorporeze Transilvania.
Prin acest
prim Dictat din 2 noiembrie 1938, Cehoslovacia ceda Ungariei teritoriile din
sudul Slovaciei până la Kosice inclusiv, precum și zona orașelor Ujgorod și
Beregovo din Rutenia Subcarpatică până la frontiera cu România. Era vorba de
teritorii de aproximativ 10.000 km patrați din Slovacia și de ceva sub 2.000 km
patrați din Rutenia Subcarpatică, zone despre care se pretindea că au populație
majoritar maghiară, după statisticile avansate de către Ungaria[3]. În acest
fel, Slovacia a pierdut nu doar teritorii, ci și o mare parte a capacității
economice, fabrici și zone agricole fertile, precum și legăturile feroviare cu
restul lumii deoarece, după anexare, Ungaria a închis frontierele. După
„Arbitraj”, peste 30.000 de maghiari au fost aduși din Ungaria în noile
teritorii[4]. De reținut că la împărțirea Cehoslovaciei a participat și Polonia
condusă de către Jozsef Beck, căreia Hitler și Mussolini i-au dat în primăvara
anului 1939 regiunea cehoslovacă Teshin. Câteva luni mai târziu, în septembrie
1939 a venit și rândul Poloniei să fie împărțită între Germania hitleristă și
U.R.S.S.
Al doilea
Dictat de la Viena împotriva României din 30 august 1940 nu este cuprins
detaliat în carte, deoarece documentele publicate aici merg numai până în luna
noiembrie 1939, dar sunt surprinse cu claritate pregătirile efectuate de către
Ungaria horthystă pentru atacarea României și ocuparea Ardealului în întregime.
Evaluările Serviciului Secret de Informații al Armatei Române arătau că
împrejurările create de primul dictat din 2 noiembrie 1938 vor fi de natură a
încuraja demersurile diplomatice ale Ungariei împotriva României. În mod
informal, medii politice de la Budapesta încurajau discret minoritatea maghiară
din România că „în curând va fi pusă pe plan internațional problema Ardealului,
care va fi alipit Ungariei” (fila 26). Cercuri conducătoare din Ungaria nu
ezită să afirme că, deîndată ce se va termina ocuparea teritoriilor obținute de
la Cehoslovacia, întregul efort diplomatic al Ungariei va fi îndreptat împotriva
României, în scopul „retrocedării” Ardealului. Aceste cercuri se arătau
optimiste deoarece, spre deosebire de Ceholslovacia, în Ardeal minoritatea
maghiară este mai numeroasă și așezată mai compact în anumite zone. Se credea
că vor fi obținute fără probleme patru județe aflate pe granița de vest a
României și alte trei județe reprezentând așa-zisul ținut secuiesc.
Ofițerii de
informații din S.S.I. raportează că există hărți tipărite cu teritoriile pe
care Ungaria le revendică de la România afișate nu numai în locuri publice din
Budapesta, ci și în vitrinele marilor librării din Viena și că există
organizații iredentiste în Budapesta constituite din studenți proveniți din
Ardeal, organizații care poartă numele județelor de unde provin membrii lor (Mureș,
Ciuc, Trei Scaune etc.) în cadrul cărora se face inclusiv pregătire
premilitară. Mai este identificată și organizația iredentistă „Asociația
Studenților Secui” (cu sediul în Budapesta), care recrutează, fanatizează și
pregătește pe studenți pentru lupta ce urmează să se dea în vederea realizării
„Ungariei Mari”, pentru obținerea tuturor teritoriilor care au aparținut
odinioară „Coroanei Sfântului Ștefan” (fila 28). Se estimează că, în caz de
conflict armat, aceste grupuri sunt pregătite să treacă fraudulos frontiera în
România pentru a comite acte de sabotaj și terorism, pentru atacarea unor
depozite de muniție, distrugeri de poduri, căi ferate, rețele telefonice și
oficii poștale, așa cum s-a procedat și în Cehoslovacia.
Într-o Notă
informativă datată 4 octombrie 1939 se arată că în Ungaria continuă „cu îndoită
violență acțiunea revizionistă” împotriva României. Este adevărat că presa este
cenzurată, dar broșurile de propagandă, cărțile revizioniste și conferințele
și-au întețit asaltul. Se dă ca exemplu cazul în care arhiepiscopul primat al
Ungariei a ținut pe la sfârsitul lunii septembrie 1939 o predică în Rutenia
Subcarpatică la Ujgorod. Acesta a spus că „în curând Ungaria va înceta să mai
fie ciuntită” (fila 45) și a cerut poporului maghiar să fie pregătit sufletește
pentru acest eveniment. În aceeași idee și tot cu acea ocazie, ministrul
Cultelor din guvernul maghiar Homan Balint a arătat că „Bazinul Dunării nu va
putea fi stăpânit decât de țara care va stăpâni și crestele Carpaților, pe care
Sfântul Ștefan a hotărnicit pentru totdeauna frontierele Ungariei eterne” (fila
46).
În Ardeal,
cetățeni români de naționalitate maghiară răspândesc informații defetiste,
menite să zdruncine încrederea în trăinicia statului român, acțiune combinată
cu „o mârșavă campanie de denigrare a românilor din vechiul regat,
încercându-se o separare sufletască între ardeleni și regățeni […]. Agenții
revizionismului maghiar primesc ordine și prin postul de radio Budapesta 2
care, într-o formă camuflată și pe baza unui cifru special, comunică știri fără
nici o importanță și lipsite de interes”, la fel cum în România pe la începutul
lunii decembrie 1989 se publicau în ziarul „Scânteia tineretului” instrucțiuni
despre cum ar trebui să nu se expună la soare cei care vor merge să facă plajă
pe litoral atunci, în luna decembrie.
De la
Congresul partidului de guvernământ M.E.P. ținut la Budapesta, un informator al
S.S.I. transmitea la București o serie de informații importante.
Participanților la Congres li s-au distribuit diferite broșuri cu caracter
tehnic și economic, dar și o hartă a Ungariei din perioada dualismului, precum
și o broșură de propagandă antiromânească și revizionistă scrisă în limba
franceză, intitulată „Les efforts cultureles de la Hongrie de 826-1935”.
Documentele
semnalează și un alt gen de activitate antiromânească. Cetățeni români tineri
de etnie maghiară din Ardeal se „refugiază” în Ungaria. Aici, după o perioadă
de aparentă verificare, sunt înrolați în Armata Maghiară, într-o cazarmă din
Debrețin. Ar exista aici deja două regimente de infanterie formate din astfel
de „refugiați” din Ardeal, cunoscute sub numele de „Erdely Ezredek” (fila 74).
Și încă o măsură simptomatică: cetățenii maghiari, bărbați, cu vârsta între
20-60 de ani nu mai pot ieși din Ungaria decât pentru interese bine justificate
și numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului de Interne și a Marelui Stat
Major al Armatei.
Totuși,
între cele două serii de evenimente derulate în paralel, între ocuparea
Ruteniei Subcarpatice și acțiunile Ungariei împotriva României există o
legătură și această legătură este făcută prin Maramureș. Rutenii din
Subcarpatia au luptat pentru o viață mai bună și pentru autonomia regiunii, așa
cum a fost pe vremea Cehoslovaciei. Iar autoritățile maghiare, de la un moment
dat, au început să le promită rutenilor de toate, și îmbunătățirea vieții și
autonomia regiunii, dar numai după alipirea la Rusia Subcarpatică și a
Maramureșului românesc din stânga Tisei, căutând astfel să-i atragă și pe
ruteni la ideea revizionistă maghiară și la propaganda împotriva României. De
menționat că în vechiul județ Maramureș din România interbelică procentul de
populație maghiară nu a depășit niciodată cifra de 10%, iar în prezent în
partea de Maramureș aflată actualmente în România, în zona din stânga Tisei și
de la nord de munții Gutâi-Țibleș numărul maghiarilor se situează în jurul a 5%
din total populație. Și cu toate acestea, propaganda maghiară din anii
1938-1938 (și poate nu numai) pretinde că Maramureșul ar aparține Ungariei
Mari.
---------------------------------------
[1] Pavel Bělina, Petr Čornej, Jiří
Pokorný, Histoire des Pays tchèques, Seuil, Paris, 1995, pag. 395.
[2]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_dictat_de_la_Viena
[3]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_dictat_de_la_Viena
[4] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu