Mircea Dorin Istrate - POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

31.08. – ZIUA  LIMBII  ROMÂNE

LIMBA    NOASTRĂ

~*~

Motto:  Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.

Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

**

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.

Mircea Dorin Istrate

RUGĂ  PENTRU  LIMBA  ROMÂNĂ

Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi’’

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

Mircea Dorin Istrate

DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

Mircea Dorin Istrate

DASCĂLILOR   NOŞTRI

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte

Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,

Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte

Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă

Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,

Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită

Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.

La puţini statui va face viaţa asta hăituită

Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,

Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,

Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.

Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă

Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,

Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă

Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.

Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte

Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,

Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte

Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

~*~

Mircea Dorin Istrate