Evul „Întunecat”
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
19 August 2020
Cam de la
„Renaștere” încoace, ne-am obișnuit să tratăm Evul Mediu cu dispreț, dar și cu
multă superficialitate. Cine nu a auzit expresii de genul „barbarie medievală”,
„întuneric medieval”, „comportament ca-n Evul Mediu”? Disprețul se conține
chiar în nume. Cei doi termeni alăturați înseamnă „perioada mijlocie”, în
sensul unei paranteze neinteresante, neimportante și chiar jenante, situate
între luminoasa Antichitate clasică (greco-romană), care a oferit modelul sau
idealul de cultură și civilizație, pe de o parte, și Renaștere, care s-a
străduit să reînvie cât mai bine acest model antic, pe de altă parte.
„Reînvierea” a însemnat, de fapt, copiere sau imitație, iar atunci când a fost
depășită și abandonată, se trecea treptat spre cultura modernă. Deoarece artiștii,
savanții, literații din secolele al V-XIV-lea - adică oamenii de cultură sau
creatorii medievali -, cu foarte rare excepții, nu au imitat operele
clasicismului greco-latin, au fost tratați cu dispreț, cu desconsiderare și au
fost ignorați multă vreme, ei și operele lor.
Firește, o
biserică gotică nu seamănă cu un templu grecesc, dar nu pentru că oamenii din
Evul Mediu nu știau să facă temple, cum s-a crezut o vreme, ci pentru că nu-i
interesa acest lucru, pentru că aveau o altă sensibilitate, o altă concepție
despre divinitate și despre creație. Ideea că între „Lumea veche” și „Lumea
nouă” - imitație a celei vechi - se interpune una „mijlocie”, fără nicio
personalitate, una întunecată, nepotrivită, ca un fel de accident al istoriei,
s-a insinuat în unele scrieri, pentru ca apoi să se generalizeze. Această
concepție a acționat în timp ca o sentință, ca un sigiliu aplicat cu forța și
imposibil de îndepărtat.
Orice epocă trebuie apreciată în
funcție de propriile realități și principii.
Lumea
modernă, mai ales prin Marea Revoluție Franceză, a aruncat un oprobriu greu,
apăsător, pe care romantismul a încercat, fără prea mare succes, să-l
îndepărteze, poate și fiindcă a alunecat spre o imagine idealizată a Evului
Mediu, din care proveneau doar ruine fascinante, cavaleri în turnir, onoare
cavalerească, romane galante (l’amour courtois) sau poezii ale trubadurilor. De
aceea, în ciuda lucrărilor foarte serioase ale istoricilor (din ultimul secol,
de exemplu), în opinia publică a rămas o imagine superficială și deformată a
Evului Mediu, în care ar fi trăit oameni stângaci și neîndemânatici, aspri și
ignoranți, animați de barbarie, supuși unei crunte asupriri a feudalilor,
perioadă în care o mână de aristocrați (dacă nu doar regele) decideau totul, în
care unele femei erau considerate bune numai spre a fi lăudate în poezie, iar
altele numai spre perpetuarea speciei, în care Biserica era atotputernică și îi
ardea pe rug, prin intermediul Inchiziției, pe cei incomozi etc.
Astăzi,
unele dintre aceste clișee au fost abolite, dar în prea mică măsură. Foarte
puțină lume știe, de exemplu, câte inovații a adus omenirii Evul Mediu, de la
cartea manuscrisă, numită codice (în antichitate erau rulouri, numite volumina,
un fel de suluri), până la notele gamei muzicale și la muzica fondată pe ritm!
Evul Mediu, judecat prin prisma idealurilor moderne de democrație, libertate,
egalitate, drepturi ale minorităților etc., nu are nicio relevanță. Orice epocă
trebuie apreciată în funcție de propriile realități și principii. Principiile
Evului Mediu sunt credința, supunerea, ierarhia, privilegiul, onoarea
cavalerească, munca tăcută, anonimatul etc. Nimic nu poate fi înțeles din Evul
Mediu, dacă nu conștientizăm atașamentul nețărmurit al acelor oameni (în
Europa) față de credința creștină și față de Biserică. Dacă judec omul medieval
prin prisma abilității omului contemporan de a lucra la computer, atunci,
firește, medievalul devine un primitiv. Dar câte abilități aveau oamenii de la
anul 1000 (să zicem) pe care noi le-am pierdut?!
Surse de înţelepciune
Biserica a
fost peste tot în Europa medievală „patroana” culturii. Nicio activitate
culturală majoră nu se desfășura în afara Bisericii, fără oblăduirea ei. Chiar
universitățile din Occident au fost creația Bisericii și a credinței. La noi,
în lumea de tradiție bizantină și bizantino-slavă, în condițiile relației
speciale și a simbiozei dintre puterea laică și cea religioasă, în sânul
bisericilor și mănăstirilor, s-au născut cartea manuscrisă, miniatura de carte,
broderia, școala, educația organizată, arhivele, bibliotecile, scrisul în
românește, literatura teologică, juridică, beletristică, filosofică etc.
Instruirea copiilor, învățarea buchilor, cititul și scrisul la noi nu au fost
„inventate” și susținute de la început de stat, ci de biserică. Viețile
sfinților, povestite simplu și pe înțelesul tuturor, au devenit adevărate pilde
de viață și surse de înțelepciune, iar icoanele și frescele au ajuns să fie
ilustrarea pentru popor a Cărții Sfinte, pe care puțini o puteau citi direct în
acele vremuri.
Unii istorici sugerează că
apartenența românilor la civilizația Bizanțului a fost o catastrofă națională.
Apartenența
românilor la civilizația bizantină este o realitate și de aici trebuie să
plecăm. Istoricii de profesie nu au voie - nu le permite deontologia - să se
lanseze în speculații de genul „ce ar fi fost dacă nu ar fi fost…” (despre un
fenomen, fapt, proces). Românii sunt, mai întâi, răsăriteni (în cadrul Europei
clasice) prin geografie, nu prin istorie, adică prin locul în care sunt așezați
de soartă. Trebuie știut că numele de Imperiul Bizantin este o ficțiune, o
convenție a istoricilor, stabilită cam din secolul al XVII-lea încoace.
Numele
oficial al statului statornicit de împăratul Constantin cel Mare cu centrul la
Noua Romă la anul 330 a fost, până la căderea Constantinopolului de la 1453,
acela de „Imperiul Roman”. Din punct de vedere legal, statul roman decăzut în
vest a continuat să existe în est, chiar și după fondarea Imperiului
Carolingian și apoi Ottonian. Ambele nu mai erau sub aspect etnic romane (unul
era grec și altul german), dar duceau mai departe ideea romanității. Singurul
popor din est care a continuat în chip vizibil tradiția romană și sub aspect
etnic a fost poporul român. Acest fapt s-a întâmplat sub oblăduirea Bizanțului
și apoi s-a perpetuat prin „Bizanțul după Bizanț”.
Unii
istorici sugerează că apartenența românilor la civilizația Bizanțului a fost o
catastrofă națională. Cum să poată fi o astfel de realitate generoasă
„catastrofă națională”? Faptul că civilizația aceasta a Imperiului Roman din
răsărit nu a reușit să se mențină drept civilizație-model (de succes) a Europei
- cum a fost pentru câteva secole atunci când Occidentul era „barbar” și
„barbarizat” - este o cu totul altă chestiune. Noi, însă, locului ne ținem:
aparținem unei civilizații europene de mare anvergură pe care trebuie s-o
cunoaștem și s-o studiem, nu s-o ignorăm și s-o disprețuim. Nu știm cum ar fi
fost, dacă eram occidentali, dar știm ce soartă ne-a fost hărăzită aici, în
sud-estul Europei și nu avem dreptul s-o hulim, ci să-i facem față cu demnitate.
Biserica a jucat rol esențial în
fondarea și funcționarea spitalelor. Aproape toate spitalele de tradiție au
nume de sfinți pentru că aceştia erau protectorii bolnavilor.
Pentru o
biserică creștină tradițională, ajutorarea semenilor aflați în nevoie, bolnavi,
bătrâni, neputincioși, sărmani, face parte din esența misiunii sale pe acest
pământ. Biserica, „mireasa lui Iisus”, a ocrotit întotdeauna oamenii. Primul
spital „modern” din România l-a făcut tot Biserica, prin mitropolitul Anastasie
Crimca, la 1619. Spitalul Colțea din București, fondat la începutul anilor
1700, era în curtea mănăstirii omonime, construite de familia Cantacuzino.
Toate sau aproape toate spitalele de tradiție au nume de sfinți veghetori și
patroni, nu numai pentru că sfinții erau protectorii bolnavilor, dar și pentru
că Biserica a jucat rolul esențial sau un anumit rol în fondarea și
funcționarea lor. Dar, dincolo de spitale, Biserica a vegheat mereu la
ajutorarea săracilor, la adăpostirea celor rămași ai nimănui, la ocrotirea și
școlarizarea copiilor.
Fondatorul
învățământului în limba română de la „Sfântul Sava”, considerat și părintele
Politehnicii bucureștene, ardeleanul Gheorghe Lazăr, era arhidiacon și misiunea
și-a îndeplinit-o pe un teren al Bisericii Țării Românești. Evident, Biserica
Ortodoxă Română mai are multe de făcut pe tărâmul filantropiei. Cel care neagă
cele făcute și cele care se fac sub ochii noștri este pus pe rele, e mânat de
ură, nu de iubire.
Sunt țări occidentale unde închiderea
bisericilor nu înseamnă nimic, fiindcă sunt ca și inexistente.
Sunt unii
care susţin că ar fi anacronic să crezi în Dumnezeu și să mergi la biserică în
veacul al XXI-lea. Sunt țări - mai ales cele nordice - unde bisericile sunt mai
întotdeauna închise, fiindcă nu le trece nimeni pragul. La recensămintele din
aceste țări, dacă 20-30% din populație se declară creștină, este mult. Chiar în
apropierea noastră, Cehia, conform recensământului din 2011, are peste 79% din
populație atee, agnostică, fără religie etc. În aceste țări, închiderea bisericilor,
din varii motive, nu înseamnă nimic, fiindcă ele sunt oricum ca și inexistente.
România este
și ea o țară europeană, moștenitoare a civilizației și culturii greco-latine,
face parte din organisme europene și mondiale - ca Norvegia, Suedia sau Cehia -
dar nu este întocmai ca ele. Una dintre cele mai izbitoare deosebiri se vede în
domeniul religios.
Conform
recensământului din 2011, 86,45% din populația României s-a declarat ca fiind
de confesiune creștină ortodoxă. Ceilalți cetățeni români s-au declarat
creștini de alte confesiuni: romano-catolici, protestanți, penticostali, uniți
cu Roma, baptiști etc. Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,5%
din totalul populației țării.
Trebuie,
însă, să fim convinși că nu acesta este adevărul, pentru că, dacă 99% dintre
cetățenii români ar fi cu adevărat creștini și ar aplica preceptele creștine,
România ar fi o țară edenică. Și nu este cazul!
Mulți români știu să cânte mai multe colinde decât alții, să
plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe. Nu
am văzut popoare occidentale să facă la fel.
Românii se
declară religioși și creștini, dar nu sunt cu toții practicanți și nu respectă,
în aceeași măsură în care declară, canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii
români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști. Dar mai sunt și alte
chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți
creștini. Să enumerăm câteva:
- românii se
cunună religios, se închină în biserici, își botează copiii, se mărturisesc,
practică cultul morților etc. ;
- românii
își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe
sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”,
iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin;
- românii
își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne,
Doamne, bine!”; când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l ierte!”
etc.
Se poate
obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de esență, dar, indiferent dacă
sunt sau nu, ele jalonează viețile oamenilor. Și încă ceva: mulți români - după
un obicei de când e lumea - își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță
ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca
„să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte
smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu
smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă,
seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea
departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel.
Cine deține monopolul adevărului?
Cine poate să certifice că drumul Occidentului, în privința credinței, este cel
infailibil, că numai acest drum laicizant garantează succesul, prosperitatea
socială, morală, spirituală?
Firește,
față de cele evocate mai sus, sunt o mulțime de contraargumente și se pot aduce
obiecții. Unele vor fi cu bună-credință, altele nu. Rânduri-rânduri,
seculariștii, „progresiștii”, ateii, anticlericalii, agnosticii, neomarxiștii
etc. le exhibă mereu - câteodată rațional și cuminte, alteori în mod agresiv,
intolerant și jignitor. Intenționat nu vreau să amintesc acum despre mojicia
unor români, despre blestemele și înjurăturile lor legate de Dumnezeu și de
sfinți, de credință și de biserică. Nu vreau să dezvolt aici nici aspecte
privind formalismul românilor, felul lor de a imita, dorința de a face exact
invers decât se cere de către autorități etc.
Se va spune,
din nou, că românii sunt înapoiați, că au rămas „în plin Ev Mediu”, că trăiesc
prin eresuri și superstiții, că pun ritul înaintea dogmei, că nu și-au
raționalizat credința și trăirile religioase etc. Le știu și le văd pe toate
acestea, dar cine deține monopolul adevărului? Cine poate să certifice că
drumul Occidentului, în privința credinței, este cel infailibil, că numai acest
drum laicizant garantează succesul, prosperitatea socială, morală, spirituală?
Mi se va
spune și că Biserica Ortodoxă nu are întotdeauna și peste tot cei mai potriviți
preoți și ierarhi, că nici ei, clericii, nu știu constant să conducă bine
turma, că fac ceremonii prea dese și prea lungi și că numai guvernanții laici
decid în timpul stării de urgență. Este drept! Și ierarhii, și preoții sunt
oameni, iar om fără greșeală nu există. Se poate ca nu toți slujitorii bisericii
au înțeles cum să se poarte impecabil în aceste timpuri grele. Numai că
societatea nu este un mecanism fără suflet și fără sentimente, iar deciziile
trebuie pliate după lume, după felul românilor de a percepe viața și moartea,
de a înțelege relația cu autoritatea constituită. Nu sunt oamenii chemați -
oricât de grozavi ar fi ei - să decreteze că biserica şi credința sunt rele.
Critica Bisericii se poate face în orice societate democratică, dar nu pornind
de la principii malefice și nu cu „mânie proletară”, ca pe vremuri.
De două milenii anumite forțe se
străduiesc să combată creștinismul, iar acesta iese mereu mai puternic din
aceste confruntări.
Sunt şi
indivizi, cu fețe congestionate și cu voci tunătoare, care nu critică, ci
înfierează, condamnă… De două milenii anumite forțe se străduiesc să combată
creștinismul, iar acesta iese mereu mai puternic din aceste confruntări. Se
poate ca, statistic vorbind, românii să nu mai fie la fel de cucernici ca
odinioară, se poate să mai fie unii care opun vehement știința și religia (cum
o făcea la noi ateismul comunist), se poate să mai fie indivizi și grupuri care
să admire necondiționat civilizația Occidentului laicizat și amenințat de
fundamentalism, dar, dincolo de toate acestea, îi contrazice realitatea.
Nu sunt
viitorolog și nu știu ce vor aduce deceniile și secolele următoare, dar constat
ceea ce se întâmplă azi. Iar astăzi, românii cu preoții și cu praporii în
frunte au reușit să scape de dictatură și speră într-un viitor mai bun, prin
întărirea lor întru credință și prin încrederea în Biserică. De aceea,
persoanele și instituțiile cu rol de conducere în societate trebuie să
pornească de la această premisă când iau decizii care îi privesc pe români și
care se referă la România.
Notă - Adaptare după dialogul dintre
Acad. Ioan Aurel Pop şi Preotul dr. Ion Alexandru[1]
https://www.art-emis.ro/analize/evul-intunecat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu