Coșmarul
Moș Titu este trecut de optzeci de ani. E
un bărbat voinic, vânjos, cu părul alb, cu o voce blândă, părintească. Dacă
discuți cu el, îți dai îndată seama că e un suflet bun, sfătos, așa cum îi șade
bine unui bătrân. Și, totuși, pe acel suflet apasă un păcat greu, săvârșit în
tinerețe, într-un moment de aprigă mânie. Moș Titu a ucis un om. Spicuim din
relatările sale.
,,- Aveam gospodărie frumoasă, nevastă și
copii. Toate păreau că merg de minune.
Într-o zi, am început să am bănuieli față
de soția mea. am auzit șoapte prin sat, cum că s-ar ține cu vecinul meu, cu
Ionică. Acesta era și el familist, mai tânăr cu vreo 10-12 ani decât mine.
Crescuse acolo cu mine, mai mult în casa părinților mei. Ne ajutam la bine și
la rău.
La început nu mi-a venit să-mi cred
urechilor. Am crezut că-i bârfa satului. Cu vremea șoaptele s-au înmulțit. Am
început să urmăresc. Îmi era greu, fiindcă trebuia să merg la serviciu iar
programul meu era uneori noaptea, alteori, ca mecanic de locomotivă, trebuia să
plec cu trenul zile întregi.
Într-o zi, i-am spus muierii că plec de
acasă pentru două zile la Tg. Jiu. Mi-am luat schimburi și mâncare, așa cum
făceam când plecam departe. M-am dus apoi la șeful meu și i-am cerut învoire
două zile.
M-am întors noaptea acasă. M-am ascuns în
porumbii din grădină. Era lună și o liniște deplină. Doar greierii își cântau
cântecul lor nestingheriți. Către miezul nopții, l-am văzut pe Ionică ieșind
din curtea lui. S-a uitat în dreapta și în stânga, apoi a intrat în curtea mea
și de acolo în casă. Ușa era descuiată. Când eu eram acasă, ușa era întotdeauna
încuiată noaptea. Muierea mea spunea că-i este frică noaptea de hoți și nu
trebuie lăsată ușa descuiată.
A stat Ionică în casa mea vreo două ore. Când a plecat, l-a petrecut
Mariuța mea până în curte. Era numai în cămașă și despletită. Era lună și-i
vedeam ca-n palmă. S-au sărutat în curtea casei, apoi Ionică a plecat prin
grădină spre casa lui. Eu fierbeam. Aveam un topor cu coadă lungă la mine. Îl
strângeam ca-n clește și așteptam.
Când a ajuns în dreptul meu, fluiera ușor,
mulțumit, fericit. Era un bărbat tânăr, frumos, puternic. Îi știau de frică
toți flăcăii satului. Deodată m-a
cuprins o putere mare. Mi s-a-ntunecat privirea. M-am ridicat dintre porumbi,
am săltat toporul și am dat. ionică s-a prăbușit. L-am auzit strigând: ,,- Nea
Titule, nu mă omorî!” a urmat un horcăit și mor a fost.
Muierea a auzit totul. A ieșit din casă și
a fugit înfricoșată.
m-am dus în casă, m-am spălat, m-am
îmbrăcat cu hainele ale bune, m-am dus în odaia copiilor și i-am sărutat.
Copilul avea zece ani, iar fata opt. M-am dus apoi la miliție. Au urmat
cercetările, reconstituirea, procesul și condamnarea. Mi-au dat douăzeci și
cinci de ani. Am făcut douăzeci, fiindcă am mai câștigat prin muncă.
După ce am terminat, am venit acasă.
muierea și copilul muriseră, fata avusese două căsnicii nereușite. Era văduvă
cu două fete, fără serviciu. Casa se uzase, ploua în ea. Țiglele erau sparte,
tavanele căzute, gardul distrus. Eu eram bătrân, vlăguit de închisoare.
Cât am stat în temniță, noapte de noapte,
îl visam și-l auzeam pe Ionică strigând: ,,- Nea Titule, nu mă omorî!” Mă
sculam și nu mai puteam adormi toată noaptea. Au trecut de atunci treizeci de
ani, dar eu tot îl visez. Nu-mi visez muierea și copilul, nu-mi visez părinții
sau frații morți, dar pe el îl visez mereu. Mă dor creierii, îmi zvâcâie
tâmplele, stau nopți în șir trează și mă gândesc, așa, la câte toate. Cum
încerc să închid ochii, îl văd în baltă de sânge strigând: ,,- Nea Tituleee, nu
mă omorî!” alteori vine la mine cu un pahar plin de sânge și mă forțează să
beau, că-i sângele lui. Aș fi vrut să am altă viață. Ceasul acela rău de n-ar
fi fost, nu s-ar fi întâmplat toate câte
s-au întâmplat!”
L-am întrebat pe moș Titu ce regretă cel
mai mult din viață. Mi-a răspuns prompt:
,,- Regret clipa când m-a hotărât să-l
omor! Problema se putea rezolva fără violență. Puteam să mă despart de muiere,
puteam să-mi refac viața. M-am gândit în permanență la gura lumii. Am crezut că toată viața vor râde de mine, că
am fost batjocorit, umilit. Eram om mândru și nu-mi suflaseră mulți în ciorbă.
N-am putut suporta umilința. Acum aș proceda altfel. De! Dă-i, Doamne,
românului mintea românului de pe urmă!”
Moș Titu locuiește în gazdă, în oraș,
într-o cămăruță strâmtă. Este un om dezrădăcinat, cu suflet pustiit. Părinții
mei îmi povesteau că altădată avea multă vie altoită, pământ mult, gospodărie
bogată, ba chiar și slugi. Totul s-a risipit, totul a rămas o ruină, atât din
gospodăria lui de la țară, cât, mai ales, din sufletul lui. Și asta datorită
mâniei de-o clipă!
(Coșmarul, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
IX(1997), nr. 1918(31 iul.), p.
1, 3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 48-50;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc,
2013, pp. 48 – 50; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 206 - 208; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 56-58);
DRAGOSTEA
NEMASURATA
Fericitul
Trifon Turkestanov
Cât ne esti de aproape în zilele de boala;
Tu Însuti vii sa-i cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuti Te apleci asupra patului
de suferinta si inima atunci se face cu Tine dimpreuna-graitoare. Tu sufletul
ni-l luminezi cu pace în vremea grelelor mâhniri si suferinte, Tu ne trimiti neasteptata
ajutorare. Tu esti Acela ce ne linisteste, Tu – dragostea care ne cearca si ne
mântuieste, Tie cântare Îti aducem: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire. Slava lui Dumnezeu pentru toate ,
p. 131-132
Cununia
Când
eram elev la seminar, ba chiar şi student, în vacanţe, colindam satele, în
special cele de munte şi culegeam cântece bătrâneşti, bocete, colinde,
colocăşenii, obiceiuri şi altele. Unele dintre acestea le-am publicat de-a
lungul anilor, altele mi-au rămas în manuscrise sau pe casete.
Într-o zi am fost îndrumat la doamna D. T.
Avea pe atunci 36 – 37 ani, dar faţa îi era zbârcită şi, în general arăta mult
mai trecută. Era la vremea prânzului şi tocmai venise acasă. Fusese la săpat,
pe bani, la un vecin. Ne-am aşezat pe marginea drumului şi-am vorbit multe şi
de toate. Din când în când întrerupea discuţia şi-mi cânta încet, aşa cum numai
ea ştia să cânte, câte o doină, în care simţea că-şi exprimă mai bine gândurile
şi trăirile.
Auzisem despre dânsa de câţiva ani. O
auzisem cântând la radio, o văzusem la televizor. Îi apăruse chiar un disc. Nu
era o oarecare. Câştigase câteva concursuri de prestigiu, aşa încât stilul ei
devenise reprezentativ în zonă. Ai fi crezut că e în culmea fericirii. De unde!
Era sfâşiată de dureri adânci. Soţul ei era foarte gelos şi cu greu îi dădea
voie să plece de acasă la vreun concurs, spectacol sau înregistrare. Când se
întorcea de acolo, în loc să se bucure şi el de succesul ei, îi lua banii
câştigaţi, se îmbăta şi o bătea. O bătea de moarte! Atunci când vorbea cu mine
era răguşită. Spunea că de mai bine de trei săptămâni se afla în acea stare. Nu
era răcită. Tocmai aducea o spinare de lemne în croşnă şi soţul ei venise pe la
spate, o prinsese de funia care-i trecea peste umăr, o izbise, o târâse, iar
funia i se încolăcise în jurul gâtului. Soţul era înfuriat, fiindcă seara,
aflat pe undeva într-o colonie împreună cu alţi tăietori de lemne, o văzuse pe
soţia sa cântând la televizor şi i se păruse, vezi Doamne, că zâmbeşte mai nu
ştiu cum. Ortacii de muncă râseseră de el, iar lui atât îi trebuise. După ce
mi-a povestit toate acestea şi altele asemenea, am îndrăznit să-i zic:
– Dumneata eşti o personalitate a
folclorului, a cântecului românesc. Nu-i păcat să-ţi îngropi talentul ce ţi-a
fost dat?
– Ce să fac, dom’le? m-a întrebat.
– Divorţează! i-am zis, convins fiind că
aceea e soluţia salvatoare pentru ea.
A tresărit, m-a privit fix pentru câteva
clipe şi mi-a zis:
– Domnule, eu sunt cununată cu bărbatul
meu!
Am înlemnit. Nu mă aşteptam la un asemenea
argument. Simţeam cum roşisem până în vârful urechilor de ruşine. A continuat:
– Ştiu că n-aş muri de foame. Mi-aş lua
fetele şi m-aş duce în lume. M-am gândit de multe ori şi la asta, dar nu pot.
Sunt cununată. Întâmplă-se ce s-o întâmpla de acum încolo, nu mi-e teamă. Am
două mulţumiri, pe care nu mi le mai poate lua nimeni. În primul rând,
cântecele mele au fost înregistrate la radio, la televizor. Cât va fi lumea,
voi fi şi eu acolo, se va pomeni şi numele meu. În al doilea rând, mă bucur că
fetele mele cântă aproape la fel ca mine. Poate vor avea ele mai mult noroc în
viaţă!
Au trecut de atunci mai bine de patruzeci
de ani, dar îmi amintesc de această discuţie de câte ori îi aud glasul sau o
văd la televizor. Aş putea spune că este geniul neînţeles. Ar fi prea simplu.
Cred mai degrabă că domniţa cântecului mehedinţean este tipul adevărat al
ţărăncii românce, care a înţeles cu adevărat, dintotdeauna, seriozitatea
actului de întemeiere al unei familii, sfinţenia cununiei. Am dat-o drept
exemplu multor mirese, ba chiar şi unora dintre acelea pe care „de le zgârie
pisica / dau fuguţa la mămica”. Dacă am avut cui!
(Text publicat în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2006, vol. II, pp.
361 – 362. A apărut și cu titlul Căsătoria, în ,,Cuget Românesc",
Bârda, an. II (1993), nr. 2, p. 4; în ,,Datina", Tr. Severin, an.
III(1991), nr. 456 (8 nov.),
p. 1, 3; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 54-55; în ,,Scrisoare pastorală”, an.
V(2006), nr. 80, pp. 3-4)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Călugărița
Domnișoara Mărioara S. mi-a scris mai
multe scrisori, încă de pe primăvară. Mă întreba, nici mai mult, nici mai
puțin, dacă e bine să se călugărească sau nu. Drept ,,argumente” spre
orientarea sa spre viața monahală, spune că are 23 de ani, că e fecioară, că e
foarte credincioasă, că lucrează în domeniul sanitar, că e dezamăgită de viață.
I-am răspuns, cum era și firesc, cu
prudență, că nu se pot da îndemnuri definitive în aceste situații. Călugăria
este chemare, o vocație, cu care te
naști. O ai sau nu o ai. Dacă vrei s-o altoiești pe un spirit lipsit de o
asemenea menire, eșuezi, creezi un avorton, o anomalie. Nici celui în cauză
nu-i folosește, iar pe alții îi smintește. Fiecare se poate analiza pe sine cu
toată atenția și cu toată seriozitatea, ca să vadă spre ce are pornire. Nu poți
să ceri urechii să vadă, nasului să audă, ochilor să meargă. Fiecare dintre noi
avem ,,stofă” pentru o anumită activitate majoră în viață. Descoperi de
timpuriu vocația ta, chemarea ta și o urmezi, te vei putea realiza; nu o
descoperi sau o falsifici, nu-ți vei găsi locul niciodată, vei fi un om mereu
nefericit, mereu în căutare, iar munca ți-o vei face de mântuială. Cât privește
călugăria, lucrurile sunt deosebit de delicate. Ca și în preoție, nu e bine să
intri, dacă nu ai chemare pentru aceasta. O profanezi și vei răspunde în fața
lui Dumnezeu și a oamenilor de falsul pe care-l săvârșești. Pe un asemenea drum
dacă te-ai hotărât să mergi, trebuie să știi că e deosebit de greu, cu multe
capcane, cu multe pericole și cu multe privațiuni. Cele trei voturi monahale,
pe care va trebui să le respecți cu strictețe toată viața: fecioria, sărăcia de
bună voie și ascultarea necondiționată, nu sunt lozinci pentru defilare. Ele
constituie codul moral și social, alături de multe, foarte multe condiții
asemănătoare, înseamnă dedicarea definitivă și totală a vieții slujirii lui
Hristos. Ca și preoția, este sublimă. Ca și focul sau curentul electric, dacă
nu știi, nu vrei sau nu poți s-o folosești conform unor reguli precise și dure, te arde! Trist, dar adevărat!
În sensul acesta i-am răspuns domnișoarei
M. S., îndemnându-o ca în concediu să meargă la o mănăstire, ca să cunoască
adevărata viață monahală în toată splendoarea și duritatea ei și apoi să se
decidă singură.
Drept răspuns, domnișoara M. S. mi-a scris
că în concediu se va duce pe litoral să lucreze ca chelneriță la un local de
acolo. Auzise că acolo se câștigă bine. De atunci nu mi-a mai scris. Nici nu
mai era cazul.
Probabil că între timp s-a ,,documentat!”
(Călugărița, în ,,Cuget Românesc",
Bârda, an. I(1992), nr. 1, p. 4; în ,,Datina", Tr. Severin, an.
III(1991), nr. 448(29 oct.), p.
1, 2-3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 1999, pp. 206-207; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 52-53).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
COPILARIE
SI SFINTENIE
Parintele
Arsenie Boca
Lui Iisus lucrurile, întâmplarile, oamenii
de tot felul, pâna si copiii Îi prilejuiau motive de revelatie. De la toate
lucrurile lumii Iisus ridica oamenii la ratiunile supranaturale ale
Providentei. Pe copii, de pilda, Iisus i-a gasit modelul sufletului deschis
spre Dumnezeu. Ei, desi nu înteleg nimic si nu schiteaza nici o împotrivire
dialectica, cred totul si pun întrebari uimitoare de credinta. Pentru ei
existenta lui Dumnezeu si prezenta divina este un lucru de la sine înteles. Nu
în zadar s-au alaturat aceste doua cuvinte: copilarie si sfintenie. De fapt,
omul începe viata cu sfintenie, apoi o pierde: devine pacatos, devine
„întrebatorul complicat al veacului acestuia”.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca un mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 71
ALIPIREA
DE PAMANT
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cât de neînsemnat este pamântul, cu
întreaga viata de pe cuprinsul sau, fata de cer, de vesnica Împaratie a lui
Hristos! Si totusi, noi ne lipim de pamânt si ne aratam atât de indiferenti
fata de mântuirea sufletului, de viata vesnica.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 202
Boieroaica
S-au
căsătorit în urmă cu mulți ani. El provenea dintr-o familie săracă și cu
mulți copii, dar ,,sănătoasă” din punct de vedere politică. Ea era descendenta
unui neam de oameni avuți, deposedați de tot și de toate în vremea
,,eliberării”, tracasați și hăituiți. Se căsătoriseră din drag. Cel puțin așa
crezuse el. Undeva, în străfundurile sufletului său și al părinților, asemenea
alianță însemna mult, în sensul că ei, oameni săraci din neam n neam, au
posibilitatea să se înrudească cu marii proprietari ai satului.
Ea se bucura de căsătorie, fiindcă își
vedea familia oarecum protejată de atacurile activiștilor de tot felul, care le
vizitau tot mai des casa și le intrau în suflet, își vedea viitorul asigurat
lângă un om vrednic și isteț.
A trecut vremea. El a devenit muncitor
navetist, ea a rămas casnică. S-au înmulțit copiii la casa lor și se părea că
toate merg bine. Și-au construit câte
ceva pe lângă casă. Și totuși! Diferența dintre ei a rămas diferență. El
mereu a avut complexul inferiorității; ea a socotit mereu că e carda întâia în
casă, că e fiica lui…..! După o vreme ea a început să disprețuiască rudele lui.
Așa s-a comportat față de ele, încât niciuna nu le-a mai călcat pragul. El
suferea cumplit din cauza aceasta, dar tăcea. Prietenii s-au îndepărtat curând
și rareori se întâmpla ca vreunul să vină la ei la un ,,pahar” de vorbă. Chiar
copiii au crescut cu un fel de dispreț abia disimulat față de tatăl lor, așa
cum le imprimase mama. De altfel, prima poezie învățată în casă de copii a fost
aceasta: ,,Uite, mamă, vine rata,/ Vine măgarul de tata,/Ne-aduce pâine și
pește,/de-alelalte ne privește!”
El aducea toace cele necesare în casă.
Venea ostenit de la muncă, dar întotdeauna se găsea și pentru el ceva de făcut,
chiar până seara târziu, căci vitele erau neadăpate, grădina nelucrată, uneori
nici mâncarea nu era făcută.
Cu vremea el s-a uscat din picioare de
muncă și griji, în timp ce ea s-a îngrășat ca o bute. Cel mai greu o ducea
dânsa vara, în vremea căldurii, căci nu-și mai găsea locul, când la umbră, când
la vreo surată.
A
venit Revoluția, s-au produs schimbări în toate domeniile. S-au împărțit
pământurile. Acum a venit și vremea ei. A luat pământ mult, ce-i drept, dar nu
aveau cu ce să-l lucreze și a rămas pârloagă. Nu conta! De acum ea nu mai era
ceea ce fusese înainte. Dacă până atunci viața lor de familie era cum era, de
la Revoluție încoace ea a devenit un adevărat coșmar. Boieroaica și-a intrat în
drepturi. Prăpăditul de soț a ajuns ca o stafie. Trudea din greu să urnească
hărăbaia agricolă, dar în zadar. Era prea sărac. Ea nu știa de greutăți, de
nevoi, de lipsuri. Știa doar atât, că e bogată, că e cineva, iar bărbatu-său
era un nimeni, un sărăntoc și un coate-goale. Ea nu scăpa nici un prilej pentru
a-l persecuta, numai ea știa cum. În casa lor era un adevărat iad. El le făcea
pe toate. Ea umbla teleleică pe la neamurile ei și pe la suratele din mahala.
Bârfea pe oricine și de orice, dar în primul rând se plângea că n-a avut noroc
în viață, că s-a măritat cu un sărăntoc și-un puturos, ea, fată bogată și de
viță!
Pe masa lor nu se mai găsea mâncare
gătită, fiecare mânca ce apuca, fiecare își avea viața lui, grijile lui,
neîmplinirile lui. Se urau reciproc, dar se suportau de nevoie. Averea a ajuns
ca un blestem, ca un diluviu care le surpa căsnicia. Nu erau pregătiți să
suporte și să lupte împreună, umăr la umăr; erau prea egoiști și prea
individualiști pentru a se înțelege unul pe altul. Se pândeau și se măcinau
reciproc, cu fiecare vorbă, cu fiecare gest. Fierbeau fiecare în suc propriu și
așteptau momentul prielnic să se răzbune, să rămână stăpân pe situație. Copiii
s-au împrăștiat și s-au înstrăinat. Doar ei luptau mocnit și sperau fiecare
într-o posibilă victorie asupra celuilalt. Au îmbătrânit înainte de vreme și
s-au urâțit. Fiecare înțelegea, în felul lui, proprietatea, averea. Casa lor a
devenit un colț din care ai fi vrut să
fugi din prima clipă, căci era un colț de iad.
Cine
are urechi de auzit, să audă!
(Boieroaica, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
IX(1997), nr. 1831(1 apr.), p. 3;
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 81-83;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc, 2013, pp. 89 – 82 ; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 228 - 230; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 50-51);
Pr. Al.Stănciulescu-Bârda
Să
adormim cu gândul la Dumnezeu!
Pot să mă rog toată ziua, toată noaptea,
dacă mă culc şi adorm din împrăştiere, mă asemăn cu un păstor care are oi şi
n-a închis uşa. Şi a intrat lupul şi le-a sfâşiat. Dacă noi căutăm să ne fure
somnul din „Doamne Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui
patimile.
Gândurile sunt săgeţi diavoleşti şi, dacă
noi nu stăm de vorbă cu ele, atunci Duhul Sfânt ne dă puteri tari. În timpul
zilei adunăm ori lumină ori întuneric. În timpul zilei sunt unele goluri, şi în
golurile acelea dacă zic „Doamne Iisuse...”, mă ajută Duhul Sfânt în timpul
nopţii.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru
smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p
SCOALA
DUMNEZEIASCA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca aceia care sunt doritori de a
învata artele, stiintele si întelepciunea lumeasca intra în scoli si studiaza
la dascali iscusiti, asculta îndrumarile acestora si iau aminte la reguli,
calauzindu-se de ele în faptele lor, caci altfel nu pot învata, daca nu le
savârsesc pe toate dupa povatuirile si legile date de catre dascali. Asemenea
si crestinilor – ucenicilor lui Hristos – li se cuvine sa se învete de la
Dânsul daca vor sa capete întelepciunea duhovniceasca si cereasca, asa dupa cum
Însusi El ne zice: „Învatati-va de la Mine” (Matei 11, 29), întrucât El este
Întelepciunea Ipostatica a lui Dumnezeu, „Cel Ce de la Dumnezeu S-a facut
pentru noi întelepciune” (1 Corinteni 1, 30), si trebuie ca ei sa fie cu
luare-aminte la preasfintele si preaadevaratele Sale dogme, învataturi si legi
care ne sunt date în sfânta Sa Evanghelie – dumnezeiasca si cereasca scoala.
Din acestea învatam adevarata pocainta, credinta, smerenie, dragoste, rabdare,
blândete si multe altele, caci tocmai în ele sta întelepciunea crestineasca a
duhului, care este dispretuita si umilita înaintea lumii, însa preamarita
înaintea lui Dumnezeu. Învatatorii cei iscusiti, când ne vorbesc despre legile
stiintelor, ne arata si chipul în care se pot înfaptui acestea, caci legea în
sine, fara o pilda graitoare, putin folos aduce, sau aproape nici unul. Dorind
sa-i învete pe ucenicii lor, dascalii le si arata în fapta învatatura legii,
pentru ca ei, privind la regula si totodata la lucrare, mai bine sa deprinda a
savârsi acele lucruri. Asemenea, crestine, a facut si Hristos, Cerescul si
Preaînteleptul nostru Învatator. El nu ne-a înfatisat doar dogmele învataturii
Sale ceresti, ci ne-a pus dinainte si chipurile ei, dupa cum ne si zice: „Pilda
v-am dat, ca si voi sa faceti asa cum am facut Eu cu voi” (Ioan 13, 15). Ne-a
învatat smerenia, rabdarea, dragostea, blândetea si toate celelalte virtuti si
a binevoit sa ni le arate prin fapte pe acestea, atunci când S-a smerit pentru
noi chiar si pâna la spalarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13, 5); a rabdat si
a fost „ascultator pâna la moarte si înca moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8); i-a
iubit pe vrajmasii Lui si s-a rugat pentru ei: „Parinte, iarta-le lor!” (Luca
23, 34); si astfel ne-a înfatisat un chip viu si neprihanit al unei vieti
bineplacute lui Dumnezeu, în care sta adevarata întelepciune. Aceasta este
marea învatatura pe care ni se cuvine sa o deprindem de la Dascalul nostru
Hristos, daca voim a fi învataceii Lui, adica a fi crestini. Caci un crestin nu
este altceva decât ucenicul lui Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 146
Boala
Vetei
Țața
Veta era o femeie zdravănă, roșie-n obraz, cu ochi de șerpoaică, cu mers
legănat. Știa ce-i în sat și ce-i la palat, pe ce șade pământul, dincotro bate
vântul. Știa trecutul, știa viitorul, făcea cu ulcica, fermeca ulciorul. Pe
toate le știa, afară de rostul casei sale.
Cât era ziua de mare, țața Veta umbla
teleleică prin sat, punea coarne când unuia, când altuia, nu-i mai tăcea gura
ca unei gaițe. Vite nu avea, pământ nu muncea, doar câțiva scaieți și câțiva
brustulani ocrotea pe lângă casă, ca să aibă verdeață să-și desfăteze privirea.
Din când în când își mai găsea câte unul adăpost în casă, câte un scăunel la
masă, câte un locșor în pat. Veta îi primea pe toți, fără osebire de vârstă, de
rasă, de culoare, de grosimea râpului de pe picioare. Ba mai zicea și
bogdaproste, mai ales că regula se știa și niciunul din musafiri nu venea cu
traista goală. O ducea bine Veta și ,,afacerile”-i mergeau strună.
Bărbatu-său, Ieronim, era om așezat, muncitor,
la minte cam gros, cu suflet milos. Era
angajat pe undeva pe la Vârciorova și acolo se ducea zilnic. Niciodată nu urca
î mașină, ci lua voinicește drumul în picioare, la dus și la-ntors. Pleca
dimineața pe la patru, venea pe la zece, la unsprezece noaptea. Fie vară, fie
iarnă, fie lună, fie viscol, Ieronim își ducea crucea fără să icnească. Aducea
întotdeauna câte ceva de-ale gurii, căci știa că Veta lui e tare bolnavă.
Când venea acasă, o găsea pe Veta-n vârful
patului, înfășurată la cap cu o broboadă, cocoloș de trențe înmuiate în
oțet și așezat pe sân, cu ghem la burtă,
cu un picior înfășurat în tot felul de buruieni și leacuri. Era tare bolnavă!
Se văicărea de-ți venea să-i plângi de milă. Bietul Ieronim uita de osteneală,
de necazurile și grijile serviciului și ale drumului. Intra în casă cu teama
de-a găsi-o pe Veta moartă, după starea în care-o lăsase de dimineață. O
întreba aproape șoptit, ca să n-o sperie:
,,- Cum te simți tu, Vetă? Ți-e mai bine?”
Ea răspundea prelung, mieunat, sigură că i
se dă crezare:
,,- Nu mai pot, Ieronime, nu mai pot! Mă
țâcnește-n cap, în urechi, mă fulgeră-n picior, mă zvârcolește-n burtă! Toate
s-au pus pe mine și cred că mult n-m s-o mai duc! O să te scap și pe tine mai curând
de-o grijă, că tare greu ți-o fi cu mine!”
Ieronim se-nduioșa, căci avea inimă bună.
O iubise pe Veta, că din drag o luase. Înțelegea familia așa cum auzise și
văzuse în casa părinților săi, așa cum spusese popa la biserică. Familia pentru
el era totul, era jurământul sfânt. Nu putea s-o lase pe Veta, tocmai atunci
când ea era grav bolnavă. Venise în satul ei, în casa ei, nu mai avea părinți,
nu mai avea pe nimeni, doar pe ea, pe Veta. Ea îi era și binecuvântarea, și
blestemul, și comoara, și paguba!
,,- Tu gătiși ceva, Veto?” o întreba
Ieronim întotdeauna, știind dinainte răspunsul.
,,- Nu putui să mă mișc, omule! Tare rău
îmi fu și nu veni o muiere măcar să-mi aducă un pahar cu apă!” se văicărea ea.
,,- Adusei eu ceva de-ale gurii. Dacă
poți, vino de mănâncă și tu!” o îndemna el.
,,- Parcă m-aș scula să încerc să pun și
eu ceva în gură!” mai zicea Veta și se ridica binișor, cu grijă, să nu i se rupă ceva în trup. La
început ciugulea păsărește, apoi mânca hulpav și la urmă gângurea suspinat:
,,- Parcă mă simt mai bine acum!”
Dimineața Ieronim se scula, își pregătea
cele necesare, lua ce lua în gură, îi mai lăsa și Vetei să aibă peste zi și
pleca la treabă. Veta dormea dusă și Ieronim credea că-i semn bun, că somnul
greu e semn de sănătate. Ieronim nu discuta cu nimeni, fiindcă întâlnea greu
oamenii din sat. Chiar dacă i-ar fi spus cineva ceva rău despre nevastă-sa, el
tot n-ar fi crezut. Știa că-i bolnavă și mai multe nu.
Așa li s-au scurs anii, așa li s-a ofilit
tinerețea. Unul naiv și credul, altul viclean și prefăcut. Copii n-au avut,
bucurii în doi câte degete la o mână, tristețe cât apa Dunării. Au fost doi
străini și nimic mai mult. El s-a stins la vârsta la care alții cred că sunt
abia la jumătatea vieții. Ea a mai scăldat-o cum a putut până la vârsta
legiuită, apoi a primit pensie și a mai trăit vreo treizeci de ani.
Și fiindcă Ieronim nu-i aflase leacul
pentru boală, i-a lăsat și Veta pomenile nefăcute, mormântul nesăpat și
netămâiat. Asta așa, ca să n-o doară mai rău….
amintirile!
(Boala Vetei, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
IX(1997), nr. 1941(2 sept.), p.
3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 85-87;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc, 2013, pp. 84 – 86 ; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 232 - 234; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 47-49).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
FATA
IN FATA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Crestinul ortodox se întoarce cu fata spre
sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor si feluritilor
sfinti, cu scopul de a arata vadit credinta sa ca cei închipuiti în icoane sunt
de fata, sunt aproape de el; în sfintele icoane se realizeaza, se înfaptuieste
credinta noastra ortodoxa, iar fara sfintele icoane parca atârnam în vazduh,
nestiind cui sa ne rugam. Rugându-se Domnului, proorocul David spune: „Cautati
fata Domnului asupra celor ce fac rele, ca sa piarda de pe pamânt pomenirea
lor” (Psalm 104, 4; 26, 13; 33, 15).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu sau
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 180
Nimica
sunt, nimica pot, nimica am”
Părintele
Proclu Nicău
Până la urmă, tot smerenia este vârful
tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă
din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă,
păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care
au fapte bune şi li se pare că au ceva.
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu
întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi
i-a zis: „Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot,
nimica am”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se
smereşte, caută să fugă de tulburări… În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi
fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici: „Doamne Iisuse…”, şi să
răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire:
cât am ascultat de altul.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru
smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 44)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu