Mircea Dorin Istrate
POEZII
DE SÂMBĂTĂ SEARA
În așteptarea Marii
Sărbători
,,Paștele ce va să
vină,,
~*~
Motto:
Tu Doamne, când mă iei din lume,
La Poarta Raiului mă pune
Să-ți fiu cireșul înflorit,
De toți pe-acolo îndrăgit.
Iar în mireasma ceea dulce
Vecie lungă să m-apuce,
Ca toți ce-acolo vor veni
Și-n prag de Rai s-or osteni,
La umbra mea să se oprească
Cât Domnu-o sta să hotărască,
De-acol’ mi-l va primi cumva,
Sau se vor duce-altundeva.
Oriunde-or merge, rând la rând
Pe mine toți m-or ține-n gând,
C-au stat, la fel ca fiecare
O clipă scurtă-n așteptare,
La umbra mea răcoritoare.
*
De-aceea-n rugă lăcrimată,
Cireș cu floare parfumată
Aș vrea Mărite să mă șiu
La poarta Ta,
străjer să-ți fiu.
SUB A
TALE TĂLPI
Doamne, sub a Tale
tălpi e cerul
Și pământul nost’
cu toate,
Unde noi ne ducem
greul
Sub povara de
păcate.
Doamne, sub a Tale
tălpi sunt stele
Și luceferii din
noapte,
Infiniturile cele
Ce au viață fără
moarte.
Doamne, sub a Tale
tălpi e viața
Ce-ai făcut-o din
nimic,
Negrul nopții,
dimineața,
Nesfârșitul, eu,
cel mic.
Doamne, sub a Tale
tălpi sunt toate,
Universuri, cela
Timp,
Viața, Moartea, Zi
și Noapte,
Eu pe humă, Tu-n
Olimp.
Doamne, sub a tale
tălpi e visul
Ce mă nalță-n cer,
pe rând,
Să pot ține
necuprinsul
Într-o țandără de
gând.
Doamne, sub a Tale
tălpi ne ține
Fim în umbra Ta în
toate,
Dă-ne ce Tu știi
că-i bine
Și ne iartă din
păcate.
*
Suntem, cum ne
știi de-acuma,
Oameni păcătoiși
dar buni,
Și în oastea Ta
într-una
Noi am stat, de la
străbuni.
ÎNTREBĂRI DE
PĂCĂTOS
Din humă zici, Tu, Doamne, că ne-ai făcut pe noi?
Și ne-ai turnat suflare de viață din ceresc?
N-ai pus prea multă tină și mâzgă și gunoi
De am rămas nimicuri aicea în lumesc?
N-avut-ai la-ndemână măcar un strop de aur?
Un bob de nestemată din celea lucitoare?
Să-l încununi pe creștet puteai, cu-n fir de laur
Frumos să-mi faci Tu, OMUL, ca rupt fie din soare.
El nu e rău Mărite, dar tina lipicioasă
Mi-l leagă de pământul ce-l ține ferecat,
Cu greu mi se înalță spre zarea luminoasă
Că-l țin aici păcate ce-n timp a adunat.
El de, ca omul încă o rugă mai înalță
Spre Tine, Iertătorul, ce l-ai iertat mereu,
Apoi mi-l strică iară cea mincinoasa viață
Că dulcile păcate îmi cântăresc mai greu.
De ce nu faci Mărite, să uite lăcomia,
Minciuna, dușmănia, cea ură și trădarea,
Împăunarea, fala, trufia, măreția
Și alte câte toate îi tot încurc cărarea.
De ce nu-i dai doar cinste, onoare și virtute,
Smeritul, bunătatea, iubirea și iertarea,
Și toate ale Tale să-i fie cunoscute
Ca să-și urmeze singur, cum Tu ai vrut, cărarea.
De ce mi-l lași ca singur să caute-adevărul
Și drumul către Tine atât de încurcat?
Dacă acolo-n ceruri ai spus că este Raiul
De ce îi faci aicea cel trai indurerat?
Doar pentr-o judecată atâta suferință
Îi faci
Mărite Doamne, când știi cât e de slab?
N-ar fi mai bine oare să tai spurcata viță
Pe care cresc păcate de-alungul ei și-n lat?
Și-n locul ei Tu pune flori vii și pafumate
Culoare și mirosuri divine de ceresc,
Așa să-mi fie omul, ca ele să-mi arate
Și Rai va fi atuncea, aicea în lumesc.
ÎNVĂŢAŢI DIN
CARTEA SFÂNTĂ
La un muc de
lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,
Îngânându-se
cu noaptea, un călugăr ostenit
Tot citeşte
să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă
Adevărurile-ascunse,
în cuvântul cumpănit.
El, deşi
citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte
Tot
găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,
Ce-n iuţeala
tinereţii i-au trecut neobservate
Că pe-atuncea
alte gânduri luminau a vremii mersuri.
Astăzi anii
îl apasă, dară mintea-i e uşoară
C-a păstrat
din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,
Iar de-ar fi
ca după moarte să învie-a doua oară
Doamne câte
n-ar mai face, din făcute-le pe dos.
***
Aşa-i omul,
la-nceputuri se-ndulceşte în păcate,
Mai apoi se
oboseşte şi o lasă mai domol,
Ca la urmă-n
coada vieţii, din greşelile-adunate
Înţelept se
face-n toate şi ce-i greu, pare uşor.
BĂTRÂNA PAROHIE
Bătrâna
parohie ce-mi tot îngână veacul
Cu-a ei
bisericuţă din gârbovitul deal,
Ţinutu-ne-a-n
iubire şi-a tot iertat păcatul
Făcut de
trăitorii cinstitului Ardeal.
Toţi popii
şi diecii ce s-au rotit într-una
Şi-acuma-s
amintire în ţintirim, pe deal,
Cu lacrima credinţei
au însfinţit ţărâna
Să ţină
veşnicia frumosului Ardeal.
S-a înegrit
de vreme argintul din odoare,
Rărit e
patrafirul şi strana-i subrezită,
Iar la
icoana Maicii, de-atâta sărutare
S-a şters
demult feşteala din vremea învechită.
În fumul de
tămâie s-a-nmiresmat altarul
Cu sfinţii
cei cucernici din lumea de apoi,
Tu-n rugă
prea sfielnic speranţe-ţi pui cu carul
Când ceri să
te ajute că treci prin mari nevoi.
Un muc de
lumânare spăşit îmi priveghează
Altaru-n
care timpul i-acuma cuibărit,
Ţinând cu-a
sa lumină în linişte şi pază
Biserica,
pămânul şi cerul nesfârşit.
***
Când seara
pune vălul pe lumea ostenită
Şi umbra ei
se-ntinde lăţindu-se mereu,
Un clopot
îmi vesteşte, că ziua ce-a sfârşită
Ne-o da-o
iarăşi mâine, Slăvitul Dunnezeu.
IN RUGĂ
DE IERTARE
Motto: În biserica
gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,
Din
cădelnița-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,
Cerne sfintele
icoane și c-o dulce sărutare
Se-așează pe obraji
zugrăviți de-un iconar.
Mai peste tot la
mine, pe coama unui deal ,
Să fie mai aproape
de raiul din ceresc,
S-au rânduit în
vreme pe-ntinsul meu Ardeal
Biserici
purtătoare de har dumnezeiesc.
Cărarea înierbată,
din vale îmi aduce
Suflarea
păcătoasă a unui cuib de sat,
Ce-n rugă
temătoare sărută sfânta cruce
Și vechile icoane
cu chip străluminat.
Apoi, bătrânul
preot, cu vorba lui cea blândă
Înalță rugi la
Domnul, să fie de iertare
La multele păcate,
ce stau să se intindă
Ca umbra cea
lungită, la vreme de-nserare.
Ei încă,
păcătoșii, jura-vor ascultare
Poruncilor știute
din vremuri de demult,
Numai le deie
Domnul, de vrea, a Lui iertare
Și-or fi creștini cum fost-au, atunci, la început.
C-așa e rânduiala
la noi, din străvechime,
Să ne spălăm
păcate în rugă de iertare,
Să fim sub umbra
crucii, cu gândul la Treime
Și-atunci cu
siguranță, primi-vom îndurare.
*
Că doar așa pe
toate, în fumul de tămâie
Și-n ruga tăinuită
din țandără de gând,
Spre cerurile
‘nalte, încet smert se suie
A sufletului
slavă, din locul ăsta sfânt.
Și-a noastre fapte
bune vor ține-n vrednicie
Biserica și neamul
mereu n-același loc,
Vor umple de
iubire clipita de vecie
Ce viața ne-o va
ține, sub umbră de noroc.
CERESCUL FIE-N
SUFLETELE VOASTRE
De la Adam
încoace, acum ca și-altădată
Îl tot cătați pe
Domnul prin cerurile-nalte,
Cu ochii și cu
gândul, în rugi înlăcrimate
De-acolo vreți vă
vină iertarea așteptată.
Și tot acolo credeți
că-i raiul veșniciei
Și tronul judecăți
la toate ce-ați făcut,
Răsplata celor
fapte ce Domnul le-a trecut
În cartea vieții
voastre, că El de toate știe.
Și-apoi, de-acol’
în viață, cu frică așteptați
Nenorociri să vină
la multele păcate,
Pe care le
făcut-ați în gândul vost’ și-n fapte,
Când ați uitat pe
Domnul în viață să-l urmați.
*
Eu cred că-n gândul vostru-i greșită judecată
Când credeți că în
ceruri sunt cele aste toate,
Sortitul vieții
voastre din naștere la moarte,
Cu clipa ce-a din
urmă, când viața vi se gată.
CERESCUL Sfânt cu
Domnul AtoateIertătorul
În SUFLETELE VOASTRE ar trebui să fie,
Și-atunci
trăi-veți viața și-apoi, lunga vecie
Sub ocrotirea
umbrei, AtoateVeghetorul.
Cu ceru-n al vost
suflet sunteți în raiul care
E-n sufletul și-n
fapta ce-o faceți orișicând,
Îmbucurat de toate
va fi al vostru gând
C-aveți aici
comoară, ce-n lume nimeni n-are.
FALȘI ÎNCHINĂTORI
Te-am căutat cu
gându-mi prin cerul înstelat
Când la a Ta
icoană sfios m-am închinat,
Când pentru-ai mei și mine cerut-am sănătate
Și pace, fericire
să faci, le fie-n toate.
Tu, Doamne,
Iertătorul, nu da la toți pomeni
De nu-ți suntem
supusă armată de oșteni,
Nu farisei
smerelnici cu vorbe mincinoase,
Cu gândul la
păcate și firi alunecoase.
Lor dă-le cît pot
duce necaz și suferință
Să vadă de la
sine, că doar cea pocăință
Va merita iertarea
la cele câte-s toate
În tine, om
nevolnic, de-o viață adunate.
Așa că la icoană
să vii cu gând curat,
Să vrei să mi te
lepezi de dulcele păcat
Și-n locul lui
de-acuma n-atale toate fapte
Iubire cât
cuprinde să pui, până la moarte.
Așa doar
Iertătorul ți-ascultă a ta rugă,
Îți cântărește
fapta și-n așteptarea lungă
Adânc El
chibzuiește de bine-i merita
Iertat să fii în
parte, de toată vina ta.
*
Bisericile-s pline
de falși închinători
Ce n-au în ei
smeritul și ce de-atâtea ori
Tot Ți-au promis, în vorbe, că de le dai iertare
De mâine a lor
viață va merge spre-ndreptare.
Așa zic mulți
și-acuma în față la icoane,
Apoi, ca-n a lor
viață, toți mint Mărite Doamne,
Creștini sunt în
biserici, apoi de-acol’ de iasă
Îmi uită ce
promis-au și nici că le mai pasă.
ȘI NOI
AM FOST CA
IUDA, TRĂDĂTORI
Iisuse dragă,
trădători
Am fost ca Iuda,
toți de-o seamă,
Atunci, n-avut-am
tată, mamă,
Și-n chin, ca
vieții să dai vamă
Lăsatu-te-am cu
toți să mori
Ca orice om ce-i
este teamă,
Ca un proscris să
dai Tu seamă
La moarte-n
chinuri, și-n răcori.
N-a mai păsat că
înainte,
Prin mari minuni
ne-ai arătat,
Că Tu ești fiu de
Împărat,
Și chiar
de-atâtea-i îndurat
Mi-ai tot cetut
l-al Tău Părinte,
Pe toți ne ierte
de păcat,
Și-așa te du-s-ai
împăcat
Spre moarte, să
re-nvii, Mărite
Noi, trădători am
fost cu toții,
Că n-am sărit să
te-apărăm,
Măcar speranțe să
îți dăm
C-am înțeles să
ne-adăpăm
Din spusa Ta în
fața morții
Și urma ta să o călcăm
Și-n umbra Ta
mereu să stăm
În veacuri ce-or
veni, cu toții.
Acum, la mii de
ani de-atunci,
Când spusa Ta în
greu și-n chin
În mari dureri
și-ntr-un suspin
Din ’naltul
sfintei Tale cruci,
Vedem, că încă ne
ferim
Ca între noi, să
ne iubim,
Și oameni cum ai
vrut să fim,
Urmând îndemnul
Tău, de-atunci.
ARDEALUL MEU IUBIT
Când s-o sfîrşi cea viaţă şi fi-voi mântuit,
Mi-ţi semăna-n ţărâna Ardealului iubit,
În urma mea s-o naşte vremelnic muritor,
Să ducă astă viaţă spre veacul următor.
M-oi face-n timp ţărâna Ardealului iubit
Să fiu a lui nădejde şi-amar de pătimit,
Mă pună-n a lui suflet un vrednic născător,
Să fie pe vecie strămoşilor dator.
Mereu voi fi un mugur Ardealul meu iubit
C-o să renasc perpetuum din tine înmiit,
Să urc în primăvară spre cer odat cu lanul
Şi să cobor la toamnă sub brazdă, pân la anul.
Când faci cărarea vieţii s-ajungă la sfârşit
Pe toţi ne ţii la tine Ardealul meu iubit,
Vom veşnici-n ţărâna de plug mereu întoarsă,
Că-n viaţă şi-n cea moarte, aici e-a noastră casă.
De-aceea cu ţărâna Ardealului iubit
Mereu noi suntem una de la-nceput de timp,
Că ea din moarte viaţă se face în rotire,
Când Domnul duh îi suflă, cu-a Lui Dumnezeire.
~*~
Mircea Dorin Istrate
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu