Tabloul viu

Tabloul viu

Adică eram genul de adolescent care trecea zilnic pe la cele trei galerii de pictură ale urbei și niciodată nu puteam să mă satur de drumurile alea care păreau inutile, ca și arta de care dădeam la capătul lor .

Pășeam cu pioșenie prin toate sălile de expoziție cu impresia că aveam să ajung la un final fericit.

Fericit pe naiba că la școală trebuia să urmăresc drumul curentului electric prin toate sârmele alea care începuseră să se coclească.

Iar profesorul de matematică să susțină că dacă nu treceam de cinci, nu aveam să devenim oameni.

Motiv pentru care făceam paralele între el și diverse organe sexuale.

Pas după pas, ajungeam prin dreptul fiecărui tablou fără să intuiesc trupurile goale a mii de modele care zâmbiseră larg pictorilor.

Una subțire și negricioasă ocupa zilnic un fotoliu maro la o intrare, fără să se obosească să își ridice privirea până la mine, simțind că nu prezentam nici o importanță .

Dar eu băgam în seamă doar arta, fără să fi aflat încă de fiziologie.

Ieșeam afară și mă îndreptam către galleria următoare.

Vreme în care începusem să cresc tot mai mult.

La intrarea în sală urma să mă aflu cu armata și universitatea terminate, lucrând fără tragere de inimă la o intrebrindere din urbe fiindcă abia divorțasem. Aflându-mă între două căsnicii sau între doi pereți înalți de piatră .

Lumea din încăpere se îngrămădise toată în jurul unui tablou care urma să fie scos la vânzare și de care se zicea că era viu.

Mi-am făcut loc și am ajuns mai aproape.

Era întradevăr viu.

Afară începuse o ploaie rece și pe pânză apăru drumul care urca în Poiană.

Autobuzul roșu suia agale iar eu o țineam pe Lili de mijloc, fără să mă gândesc la faptul că o astfel de minune nu avea să țină prea multă vreme.

Dar nu îmi păsa de o astfel de posibilitate ci mă gândeam că fiecare cotitură a drumului avea să o înghesuie între dorințele mele, apropiere la care surâdeam amândoi cu subânțeles fiindcă abia ne desprinsesem dintr-o ultimă îmbrățișare.

Nu îmi păsa de arbori, de văile dese sau de iarba care se maturizase pe marginile drumului ce era chiar și al nostru .

Îmi atrăgeau privirile și mâinile doar arcuirile trupului ei care păreau să nu se mai termine.

Am coborât din autobuz tot de mână. Nu îi dădeam drumul nici măcar noaptea, în timpul somnului, de parcă mi-ar fi fost frică să nu o pierd.

Pașii ni se potriveau repede într-un ritm común care urma să se facă nevăzut fără vorbă.

Nu aveam nimic comun cu locurile sau turiștii care ne însoțeau și nu ne scăpau din ochi ca nu cumva să fi făcut ceva acolo, pe loc.

Nici vorbă, cerul era mult prea albastru pentru așa ceva.

Dar ochii ne rămâneau înțepeniți în privirile celuilalt.

Am trecut printr-un loc mioritic unde se prăjeau mititei și se vindea bere străină la sticlă .

Eram așa de legați unul de celălalt încât am cumpărat oarece prăjeală și două sticle cu lichid străin fără să ne fi dezlipit unul de celălalt .

Am consumat singur cele gătite pe cărbuni încinși după care fata îmi întinse și Berea ei pretextând că avea arsuri de la stomac.

Zona aia pe care o sărutasem mai adineaori în neștire.

Ca un lup flămând.

Dar efectul celor două beri avea să se cumuleze și să mă determine să o iau de mână și să o bag în primul tufiș mai discret.

Am dezbrăcat-o repede, că nu avea mare lucru pe ea și cu pantalonii pe vine am început să facem dragoste.

Eram convins că urma să fie un vis, fără să țin cont de milioanele de țânțari care începuseră să îmi muște fundul expus și transpirat.

Curând aventura se transformă în coșmar.

Lili mă privea zâmbind subțire în vreme ce eu mă abțineam cu greu să nu țip de durerea provocată de țânțărime.

Nu ținuseră cont că aveam facultate.

Tot autobuzul roșu avea să ne lase în oraș, pe o felie de întuneric blajin .

De fapt secvența cu coborâtul din mașină avea să nu se mai vadă. Și oricât m-am străduit, nici chestia că ne țineam de mână mereu, ca doi chiori, nu se mai văzu.

Cei din jur nu înțelegeau de ce pânza se Numea TABLOUL VIU și o puneau pe seama țicnelii directorului galeriei care purta mustăți de șobolan cu funcție .

Dar nu îmi păsa de mustățile lui nici cât de o plată făcută de două ori.

Prețul pus alături de tablou îi făcu pe toți să părăsească sala, călcându-mă în picioare fără să observe trecerea pe deasupra.

Pe deasupra mea, la mare înălțime de lipsa mea evidentă de aplecare către orice, după cum încerca fiecare să mă convingă în drum spre ieșire.

Rămăsesem ultimul și de data asta așa că directorul stinse lumina și mă lăsă să bâjbâi pe întuneric.

Spectatorii din sală, cei care puteau să mă vadă în orice clipă, erau convinși că pierdusem ceva pe jos.

Ei un, îmi dispăruseră amintirile cu fiecare din ei și nu reușeam să dau de mobilul care mă determina să vreau să le regăsesc.

O geană de lumină îmi semnală că mă aflam aproape de ieșire dar o mână puternică mă prinse de un picior și nu vroi să îmi mai dea drumul, fără explicații.

Vremea lămuririlor trecuse demult iar eu mă târam tot mai greu spre ieșire, simțind că nu peste multă vreme cineva urma să închidă muzeul.

O respirație grea mi se aghățase de imaginație ca o bilă neagră și mă aducea în pragul disperării.

Păi tocmai eu trebuia să fiu condamnatul, iubitorul de frumos?

Păi al naibii să fie îl de avea să se mai apropie de picturi.

Urma să o fac cu literatura.

Auzisem că avea și muze care uneori se mai și dezbrăcau.…

Ajunsesem la un metru de ușă.

Unii păreau să forfotească repede prin jurul meu și să instaleze bare între mine și ușă.

O lumină falsă începuse să mă învăluie din cap până-n picioare, lumină care mă lăsa fără vlagă.

Așa o pățeau și marinarii la auzul cântecului sirenelor dar celui care încerca să mă țină legat un îi venise încă idea.

Am zâmbit.

Situația mea avea un farmec aparte, departe de agitația unei lumi neliniștite .

Ușa se deschise brusc și lumina se prăbuși pe umerii mei .

-Ce-i cu tine pe jos, ți-e rău?

Lili întinse mâna și mă ajută să mă ridic în picioare, vreme în care voința care mă ținuse mai tot timpul pe loc se făcu nevăzută.

Venise vremea să ne îndreptăm mână în mână către casă.

Cu sau fără muzică, urma să împărțim un același pat, nu departe de părinții fetei.

Al Francisc, Toronto, Canada. Tel=001.905.789.0198

Acest scriitor  este lipsit de vedere, dar scrie la ordinator. Vă voi mai trimite din scrierile sale.

   Cu deosebită stimă, 

 Melania Rusu Caragioiu